Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 18991/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._/2015
Ședința publică de la 19 Octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. A.
GREFIER:G. D. U.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta C. V. M. și pe pârâta P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile si susținerile parților au avut loc la data de 28.09.2015, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea data, parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea succesiv la data de 12.10.2015 și apoi la aceasta data când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata la aceasta instanta in data de 03.02.2015 sub nr._, reclamantul C. V. M. a solicitat in contradictoriu cu . SA sa se constate caracterul abuziv al prevederilor contractuale din art. 1.2, 5.1, 1.3 din contractul de credit, obligarea paratei la respectarea dispozitiilor legale in sensul recalcularii dobanzii in functie de valoarea unui indice de referinta prevazut de lege si care poate fi verificat potrivit legii, obligarea paratei la recalcularea si perceperea dobanzii incepand cu data contractarii in functie de evolutia unui indice de referinta verificabil, restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau fara temei legal, restituirea tuturor sumelor ce exced unei dobanzi calculate si datorate in mod legal si percepute de catre parata, pana la solutionarea definitiva a cauzei, stabilizarea ( inghetarea) cursului de schimb chf- leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului, denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala si la plata cheltuielilor de judecata .
In motivarea cererii de chemare in judecata s-a aratat ca intre parti s-a incheiat la data de 19.09.2007 un contract de credit pentru nevoi personale pentru suma de 30.000 CHF, durata creditului fiind de 138 rate, percepute lunar. A precizat reclamanta ca parata nu a inteles sa respecte dispozitiile contractuale si legale, intrucat a perceput o dobanda in mod abuziv, nefiind calculata conform unei formule si prin raportare la indici verificabili prevazuti de lege. Totodata, a precizat ca avand in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinand onerozitatea excesiva a executarii obligatiei de catre reclamanta, se impune restabilirea prestatiilor inerente contractului asumat prin inghetarea cursului de schimb CHF –leu la momentul semnarii contractului astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestatiilor asumate de parti care sa corespunda manifestarii de vointa in sensul angajarii in acest raport juridic.
In drept, au fost invocate dispozitiile Legii nr. 193/2000, art. 1707 alin. 2 NCC.
La data de 15.04.2015 pârâta a formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
In cauza, a fost administrata proba cu inscrisuri.
Analizand actele si lucrarile dosarului de fata, instanta retine urmatoarele:
Intre reclamanta in calitate de imprumutat si parata in calitate de imprumutator, s-a incheiat la data de 19.09.2007 contractul de credit nr._18206 avand ca obiect acordarea unui credit in valoare de 30.000 CHF.
Conform art. 1.2, tipul dobanzii: variabila, calculata in functie de indicele de referinta si de marja bancii ; indicele de referinta LIBOR la trei luni ; marja 4,2 % puncte procentuale pe an, variabila. Dobanda pentru primele 6 luni este de 0 % puncte procentuale pe an si este promotionala. Dobanda incepand cu a saptea luna se stabileste in functie de indicele de referinta valabil in acel moment si marja bancii . Durata creditului 15 ani. Numar initial de rate lunare 138. Perioada de gratie 42.
Potrivit art. 5.1, in cazul tipului de dobanda variabila, aceasta se revizuieste la fiecare 3 luni in functie de noua valoare a indicelui de referinta si marja bancii, prima modificarea avand loc la 3 luni de la data tragerii. Dobanda este stabilita in functie de indicele de referinta la care se adauga marja variabila a bancii, care la data incheierii contractului este cea mentionata la art. 1.2. Dobanda se poate modifica in functie de variatia indicelui de referinta si a marjei, conform deciziei bancii.
Prevederile incidente din Legea nr. 193/2000 sunt:
- art. 1 al. 3 - se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
- art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
- art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv;
Din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
F. de dispozitiile art. 1.2, 5.1, 5.4 din contract, instanta retine ca in contract s-a prevazut in mod expres caracterul variabil al marjei bancii, stabilindu-se ca marja bancii este revizuibila, iar nu fixa pe toata durata contractului.
Prin dispozitiile art. 5.1, 5.4, insa, partile au stabilit ca numai banca are dreptul de a modifica in mod unilateral marja bancii in functie de decizia bancii, fara sa se stabileasca exact cand va interveni modificarea marjei si limitele dreptului bancii de a modifica marja in baza acestei clauze.
Contrar sustinerilor paratului, la momentul incheierii contractului de credit potrivit art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța reține că nici una din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, intregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva, de catre banca. Conform art. 4 alin.ultim din Legea nr. 193/2000, bancii ii revenea obligatia de a dovedi ca a negociat in mod direct aceasta clauza cu imprumutatul, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Față de acest aspect, deși susținerea Băncii în sensul că legea nu interzice încheierea de contracte preformulate este întemeiată, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, aceste din urmă aspecte vor fi avute în vedere.
Or, clauzele de la art. 5.1, 5.4 oferă Băncii dreptul de a modifica unilateral contractul fara sa se prevada in contract un motiv intemeiat.
Instanța constată că in contract s-a prevazut ca marja bancii va putea fi revizuita de banca si ca numai banca urma sa determine cand se impune revizuirea marjei si cu cat se va majora aceasta, lipsind practic orice criteriu obiectiv in stabilirea marjei bancii.
Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Chiar daca in aparare parata a facut trimitere la evolutia pietei financiare, acordarea pentru banca a dreptului de a aprecia cand se va modifica rata dobanzii, nu îndeplineste această condiție, neputandu-se aprecia dacă este întemeiata sau nu decizia bancii de a modifica marja bancii, in lipsa unor criterii obiective care sa defineasca aceste drepturi ale bancii.
F. de aceste considerente, instanta va constata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral marja, conform deciziei sale, prevăzută la art. 5.1 din Contractul de credit nr._18206 din data de 19.09.2007.
În urma constatarii caracterului abuziv al acestei prevederi contractuale, dobanda datorata in contract de reclamant se calculeaza nu doar in functie de variatia LIBOR, ci si in functie de marja bancii, a carei valoare nu a fost stabilita decat pentru momentul incheierii contractului. Astfel, prin art. 1.2 s-a aratat expres ca marja este variabila, prin art. 5.1 s-a aratat, iar foarte clar, ca valoarea marjei este de 4.2 doar la data incheierii contractului, urmand ca ulterior marja sa fie stabilita prin vointa unilaterala a bancii cu dreptul pentru imprumutat de a nu accepta noua marja. Clauzele contractuale analizate nu pot fi asadar interpretate in sensul stabilirii unei marje fixe, din acestea rezultand doar ca partile nu au stabilit un pret al contractului sau elementele in functie de care sa poata fi determinat acestea, intrucat nu a existat un acord de vointa cu privire la pretul aplicabil pe toata perioada contractuala si perioada de timp in care se aplica pretul din art. 1.2 Prin urmare, contractul nici la momentul incheierii acestuia, nici dupa constatarea caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral marja nu a avut un obiect determinat sau determinabil si nu poate fi salvgardat decat prin vointa partilor, iar nu prin interventia instantei. Stabilirea unei marje variabile nu este prin sine abuziva, iar daca criteriile nu respecta dispozitiile legale si sunt lovite de nulitate absoluta, singura consecinta este imposibilitatea de stabilire a pretului contractual, iar nu stabilirea pretului in functie de vointa partii reclamante.
Pe de altă parte, cand instanța constata caracterul abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, instanța nu poate valida formula de calcul a dobânzii precizată de reclamanți, întrucât, pe temeiul Legii nr. 193/2000, instanța sesizată direct de consumator nu poate interveni în acordul de voință al părților, în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanța putând doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul). Astfel, în Hotărârea Curții (Camera întâi) din data de 14. 06.2012, în cauza C – 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010, primită de Curte la 29.12.2010, în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze, pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare, decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
Prin urmare, instanta va respinge cererea de constatare a nulitatii absolute a clauzei de art. 1.2 din contract, cererea de obligare a paratei la recalcularea dobanzii in functie de valoarea unui indice de referinta prevazut de lege si care poate fi verificat potrivit legii, cererea de obligare a paratei la recalcularea si perceperea dobanzii incepand cu data contractarii in functie de evolutia unui indice de referinta verificabil si cererea de restituire a sumelor reprezentand dobanda excedentara, avand in vedere considerentele anterioare privind caracterul variabil al marjei si imposibilitatea de stabilire a dobanzii datorate in contract.
În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța reține că potrivit art. 1.3 lit. a, pentru creditul acordat, imprumutatul va plati bancii un comision de acordare 600 chf ce se achita la data tragerii creditului fiind retinut in limita creditului acordat.
Legat de solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a privind comisionul de acordare, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.
În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea art. 1.3 lit. a din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamant consumator prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că acest comision a fost stabilit in suma fixa, iar acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a din contractul încheiat de părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv pentru următoarele argumente:
Astfel, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision 600 chf, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 138 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanta, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art. 1.3. lit. a, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval prelungit (138 luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată o suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului ( 30.000 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (138 luni), instanța apreciază că dispozițiile art. 1.3. lit. a inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederea inserată la art. 1.3 lit. a din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision, de altfel explicată și de instanță în paragrafele anterioare.
Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la art. 1.3 lit. a din contractul de credit precum si cererea de restituire a sumei achitate cu acest titlu.
In ceea ce priveste cererile avand ca obiect stabilizarea ( inghetarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului si denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala, instanta retine urmatoarele:
Obligatia impusa imprumutatului de restituire a creditului in moneda in care acesta a fost acordat nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Stipularea acestor clauze constituie o aplicare firească a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C.civ., în temeiul căruia împrumutul bănesc trebuie restituit în moneda în care a fost dat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a menține un echilibru între obligațiile asumate de părțile care au înțeles să dea și respectiv să primească un împrumut într-o altă monedă decât cea folosită în locul în care împrumutul a fost perfectat, dată fiind existența unei posibilități semnificative ca moneda creditului să aibă un curs de schimb variabil pe durata contractului. Acceptând încheierea unui contract de împrumut bănesc într-o monedă străină, părțile și-au asumat implicit și în concordanță cu art. 1578 C.civ., consecințele ce decurg din posibilele variații ale cursului de schimb. Evoluția cursului de schimb nu este previzibilă cu certitudine, aceasta putând să se producă într-un sens care să favorizeze oricare din părțile contractului. O astfel de posibilitate de variație a cursului este incompatibilă ab initio cu existența unui dezechilibru între obligațiile părților, consumatorul trebuind să restituie exact ceea ce a împrumutat .
De altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nu a prezentat nici măcar un argument în sprijinul existenței dezechilibrului dintre comerciant și consumator.
Împrejurarea că moneda creditului a cunoscut o evoluție ascendentă este o chestiune de fapt ulterioară încheierii contractului ce nu poate avea vreo implicație asupra caracterului abuziv sau nu al clauzelor contestate, acesta putând fi apreciat prin raportare la termenii din cuprinsul clauzelor și legislația în vigoare la data încheierii contractului.
Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
Astfel, instanta apreciaza că obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
În consecință, reclamantul era cel care trebuia să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-a asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că riscul valutar este suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conștient la momentul la care și-a luat acest angajament.
Chiar dacă reclamantul (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta P. B. Romania SA, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 138 luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de restituirea creditului in moneda in care a fost acordat, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (138 luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului (30.000 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (138 luni), instanța apreciază că obligatia de a restitui creditul in moneda in care a fost acordat nu este de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art. 969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 138 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamantul pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp extrem de mare (138 luni) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 138 luni.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamant, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
De altfel, chiar reclamantul a susținut că efectul concret al acesteia ar viza ajustarea prestațiilor părților prin intervenția judecătorului astfel încât contractul să se aplice cu bună credință și în condiții de egalitate contractuală, or, după cum s-a reținut mai sus, soluționarea favorabilă a cererii reclamantului ar fi total nefavorabilă pentru pârâta.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul (client) și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.
A pretinde acum (după 8 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamantul nu face altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși era conștient la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de el. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantului de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, cum s-a susținut prin cererea introductivă, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamant în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea sa excesivă în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamantul este cel care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
Prin urmare, instanta apreciaza ca neintemeiata cererea reclamantului privind stabilizarea ( inghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contarctului si denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar, conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala, avand in vedere ca reclamantul si-a dat consimtamantul pentru acordarea creditului in CHF si pentru restituirea lui in aceeasi moneda, asa incat modificarea contractului, in sensul dorit de reclamant, nu are nici un fundament juridic.
Pentru aceste considerente, instanta va admite in parte cererea formulată de reclamanta C. V. M. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA S.A., va cosntata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral marja, conform deciziei sale, prevăzută la art. 5.1 din Contractul de credit nr._18206 din data de 19.09.2007 si va respinge celelalte capete de cerere ca neintemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite in parte cererea formulată de reclamanta C. V. M. cu domiciliul ales la C.A. C. M. VICENTIU în sector 5, București, CALEA RAHOVEI, nr. 266 - 268, .. 2, . contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA S.A. cu sediul în sector 1, București, .. 29 – 31 și cu sediul ales la CABINET DE AVOCAT L. –în sector 1, București, .. 21, ., .
Constată caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral marja, conform deciziei sale, prevăzută la art. 5.1 din Contractul de credit nr._18206 din data de 19.09.2007.
Respinge celelalte capete de cerere ca neintemeiate.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare.
Pronunatta in sedinta publica, azi, 19.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
RED.S.A./TEH. S.A./G.U./4 EX/25.11.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 19/2015. Judecătoria... | Validare poprire. Sentința nr. 19/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
