Revendicare imobiliară. Sentința nr. 9848/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9848/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 22-05-2015 în dosarul nr. 9848/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINTA CIVILA Nr. 9848/2015
Ședința din camera de consiliu de la 22 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. A.
Grefier M. T.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant F. I. și pe pârât M. B. PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 10.04.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrată din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 24.04.2015, apoi pentru 08.05.2015 si apoi pentru astazi 22.05.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.06.2014 sub nr._, reclamanta I. F. a chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună recunoașterea dreptului de proprietate a acesteia și obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie restul de mansardă, în suprafață utilă de 165,93 m.p. (aproximativ 200 m.p. construiți), reprezentând diferența dintre suprafața totală existentă la nivelul mansardei 205,50 m.p. și suprafața utilă de 39,57 m.p. (aceasta din urmă compusă din trei camere, un antreu, o cămară și un wc de serviciu, asupra căruia i-a fost deja recunoscut dreptul de proprietate) din clădirea situată în București, .. 1, colț cu ., sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că referitor la amplasarea Mansardei care face obiectul prezentei cereri, conform certificatului nr._/_/2004, emis de Primăria Municipiului București, . 1 București, a purtat anterior mai multe denumiri (fila 23).
A mai precizat reclamanta faptul că are drept exclusiv de a formula prezenta cerere de chemare în judecată în baza Certificatului de moștenitor nr. 52 din 25.06.2003 și a partajului succesoral din 25.06.2003, realizat la data deschiderii succesiunii defunctei C. A., cât și în baza declarației autentificată sub nr. 1893/18.06.2006, conform căreia apartamentul nr. 2 din imobilul aflat pe . 1, împreună cu cota indiviză de ½ din terenul imobilului și dependințele comune, revin reclamantei în proprietate deplină și exclusivă.
Totodată a mai precizat reclamanta că a încheiat cu mama sa contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1281/06.06.2000, prin care a achiziționat (în timp ce era căsătorită cu Fedorov V.) diferența de spațiu de la nivelul mansardei – trei camere, un antreu, o cameră și un wc de serviciu, în suprafață totală utilă de 39,57 m.p. din aceeași clădire. Ulterior, prin contractul de donație autentificat sub nr. 1698/24.10.2012, soțul său i-a donat dreptul de proprietate asupra cotei părți pe care o deținea prin cumpărare asupra spațiului, astfel că a devenit unica proprietară a bunului.
A mai precizat că întreaga clădire situată pe ., sector 1 a fost construită de Aglae C., mătușa mamei sale. Conform încheierii din data de 21.12.1971 emisă de notariatul de Stat cu privire la deschiderea moștenirii defunctului I. C., rezultă că de pe urma acestuia, soția sa Aglae C. este singura moștenitoare, iar apartamentul nr. 1 situat la parterul clădirii era în proprietatea Aglaiei C., fiind dobândit înainte de căsătorie. A mai susținut reclamanta că potrivit certificatului de moștenitor nr. 1774/05.12.1984 singura moștenitoare și legatară universală a defunctei Aglae C. era mama sa.
În continuare, reclamata a relevat un scurt istoric asupra proprietății deținută de autorii săi, începând cu anul 1930, susținând că la data de 24.06.1930, între M. A. și A. P. Strajescu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov secția de Notariat sub nr._ având ca obiect terenul intravilan în suprafață de 844 m.p. situat în București, calea Ardealului (fostă șoseaua Kiseleff). La data de 14.10.1930 pe numele Adinei C. Strajescu a fost eliberată Autorizațiunea nr. 8K pentru construirea pe teren a unui corp clădire, fiind construită în perioada 1930-1933. Prin procesul-verbal nr. 3162/14.05.1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare din București se atesta faptul că A. C. Strajescu deținea în proprietate clădirea împreună cu terenul aferent acesteia și îndeplinise formele de publicitate privind înscrierea în Cărțile Funciare București.
Reclamanta a învederat instanței faptul că prin decretul nr. 92/1950, poziția 1497, Aglae A. C. a fost deposedată în mod abuziv atât de întreaga clădire cât și de teren. Ulterior naționalizării în baza decretului 92/1950 a precizat reclamanta că terenul și clădirea (mai puțin Mansarda care face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată) au fost restituite în mai multe etape, expunând modalitatea de restituire.
În continuarea acțiunii, reclamanta a formulat considerații cu caracter general cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare față de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană A Drepturilor Omului și de prevederile art. 1 alin. 1 din Protocol, încercând să demonstreze că o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun este admisibilă în situația în care bunul nu a fost dobândit între timp cu bună-credință de o altă persoană prin titlu, ci aparține în continuare statului.
În drept, cererea fost întemeiată pe dispozițiile art. 555-art. 563 și urm. Cod civil, art. 430 C.pr.civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (depunând la dosarul cauzei o dată cu acțiunea un set de înscrisuri filele 17-94) și a probei cu expertiză tehnică de specialitate.
Legal cita, pârâtul nu a formulat întâmpinare.
În cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză în construcții. raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar, specialitate construcții, evaluarea proprietății imobiliare D. C. fiind atașat la filele 207-220 din dosar.
Prin cererea depusă la data de 16.01.2015 (fila 224 vol. II), reclamanta a precizat că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună recunoașterea dreptului de proprietate a reclamantei și să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie restul de mansardă în suprafață utilă de 178,15 m.p., reprezentând diferența dintre suprafața totală existentă la nivelul mansardei 217,72 m.p. utili și suprafața utilă de 39,57 m.p. (suprafață revendicată de către reclamantă anterior).
Analizând probele administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 24.06.1930, între M. A. și A. Strajescu (cu autorizația soțului C. P. Strajescu) s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov secția de Notariat sub nr._ având ca obiect în suprafață de 844 m.p. situat în București, calea Ardealului (fostă șoseaua Kiseleff) – fila 42. Conform adresei nr._/_/2004 emisă de Primăria Municipiului București, . purtat numele . anul 1948 și . până în anul 1993 (fila 23).
Imobilul din .. 1 a fost edificat în 1930, în baza Autorizațiunii nr. 8K din 14.10.1930 emisă de Primăria Sectorului 1 G., prin care s-a autorizat A. C.. S. să construiască imobilul din . ., respectiv un corp de clădire cu subsol, parter etaj și mansardă, din zid conform planurilor întocmite de arh. E. Doneaud (fila 46).
Prin procesul-verbal nr. 3162/14.05.1940 emis de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare din București s-a înscria dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie din București, privitor la imobilul situat în . și în favoarea proprietarei S. A. (fila 56).
Prin decretul nr. 92/1950, poziția 1497, imobilul aparținând defunctei Aglae A. C. (fostă A. C. Strajescu) a fost naționalizat.
Ulterior naționalizării totale a imobilului, începând cu anul 1957, clădirea compusă din subsol, parter, etaj și o parte a mansardei, mai puțin mansarda ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată și terenul au fost restituite în etape autorilor reclamantei I. Fedorov.
La data de 19.03.1957 prin procesul-verbal nr. 86/2, I. C. și soția sa Aglae C. reintră în exercitarea drepturilor de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat la parterul clădirii (filele 58-59).
Ulterior, la data de 16.11.1977, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3025 de Notariatul de Stat, numita Aglae C. a înstrăinat către numiții N. D. și N. G., apartamentul ce se afla în proprietatea sa situat în București, . nr. 1, sector 1 (filele 75-76, vol. II).
Ulterior, în perioada, 1993-2001, s-au restituit autoarei reclamantei și apartamentul nr. 2 de la etajul 1 și mansarda de 39,57 m.p. utili. Astfel, în baza deciziei civile nr. 2112/07.11.1996 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în dosarul nr. 5526/1996, la data de 16.11.1998 prin Dispoziția nr. 2534/1998 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a dispus restituirea în proprietatea d-nei C. A. a apartamentului nr. 2 și a mansardei formată din 3 camere mici și cota indiviză de ½ din teren și din părțile comune (filele 70-72). Iar, prin sentința civilă nr. 144/08.02.2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3665/2000 (filele 73-75), au fost obligați să îi lase autoarei C. A. în deplină proprietate imobilul situat în . nr. 1 colț cu ., sector 1, respectiv apartamentul nr. 2 de la etajul 1.
Prin încheierii din data de 21.12.1971 emisă de Notariatul de Stat s-a constatat că de pe urma defunctului C. I. decedat la data de 30.11.1971 care sunt bunurile mobile ce fac parte din masa succesorală a acestuia, cât și faptul că nu fac parte din masa succesorală și bunuri imobile, apartamentul situat la parterul clădirii era în proprietatea Aglaiei C., fiind dobândit înainte de căsătorie, fiind bun propriu al soției supraviețuitoare (filele 36-39).
Conform certificatului de moștenitor nr. 1774 din 05.12.1984 emis de Notariatul de Stat are calitate de legatară universală de pe urma defunctei Aglae C., autoarea reclamantei C. A. (filele 40-41).
Conform certificatului de moștenitor nr. 52 din 25.06.2003, de pe urma defunctei C. A., au calitate de moștenitori legali, C. V. G., F. I. și C. B. (filele 25-27).
Potrivit înțelegerii dintre părți, expusă prin partajul succesoral încheiat între moștenitori la data de 25.06.2003 și declarația notarială dată de C. V. G. și C. B., autentificată sub. nr. 1893 din 18.07.2006 de BNPA L. și D., apartamentul nr. 2 din imobilul aflat în .. 1, împreună cu cota indiviză de ½ din terenul imobilului și dependințele comune, grajdul de la subsolul imobilului, anexele și alte spații secundare prezente sau viitoare care întregesc imobilul revin reclamantei în proprietate deplină si exclusivă (filele 25-30).
În ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă asupra mansardei în suprafață utilă de 178,15 m.p., reprezentând diferența dintre suprafața totală existentă la nivelul mansardei 217,72 m.p. utili și suprafața utilă de 39,57 m.p. instanța reține următoarele:
Reclamanta a arătat că prin decretul nr. 92/1950, poziția 1497, imobilul aparținând defunctei Aglae A. C. (fostă A. C. Strajescu) a fost naționalizat.
Prin Legea 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar in art. 2 din actul normativ mentionat se arata ce se intelege prin preluare abuziva.
In doctrina juridica romaneasca este unanim admis faptul ca, pentru a se stabili care sunt normele operante in speta, trebuie facuta mai intai trimiterea la principiul care guverneaza concursul dintre legea generala si legea speciala. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident in cazul concursului dintre norme care au acelasi obiect de reglementare, cum est ecazul prev art.480 Cod civil, ( norma generala in materie de revendicare) si a celor din Leg 10/2001 ( norma speciala in materie de restituire a imob preluate abuziv de stat in perioada enuntata).
Aceasta chestiune a fost tranșata si prin Decizia nr. 33/2008 a ICCJ statuandu-se ca „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Sintetizând, concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este următoarea:
1. foștii proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv (cu sau fără titlu valabil) de statul român în perioada relevantă pot uza numai de dispozițiile și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru proprietatea pierdută.
Argumentul Curții este dat de principiul specialia generalibus derogant, care nu trebuie reiterat în fiecare lege specială pentru a fi aplicat, care împiedică aplicarea în concurs dintre art. 480 C.Civ. și Legea 10/2001 și care conferă prioritate în aplicare legii speciale.
Curtea afirmă că fostul proprietar nu are opțiune între cele două proceduri, astfel încât el este obligat să uzeze de calea deschisă de Legea nr. 10/2001. Cu atât mai mult persoana care a uzat de aceste dispoziții speciale nu mai poate reitera pretenția sa pe calea dreptului comun – potrivit principiului electa una via și principiului securității juridice.
2. cu toate acestea, fostul proprietar poate iniția o acțiune de drept comun dacă este exceptat de la procedura acestui act normativ, precum și dacă, din motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze această procedură în termenele legale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, acțiunea reclamantei apare ca inadmisibilă sub unul dintre aspectele relevate anterior, respectiv de faptul că nu a uzat de procedura administrativă.
Este într-adevăr necesar a fi analizată prezenta cauză și din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, însă această analiză a instanțelor de drept comun trebuie făcută fără încălcarea dispozițiilor 329 C.Proc.Civ. care impun obligativitatea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate. Or, dat fiind că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat și incidența reglementării și a jurisprudenței europene, interpretarea instanței nu poate fi făcută decât în cheia oferită de această decizie.
Articolul 6 din CEDO garantează fiecărei persoane accesul la justiție, însă acest drept, așa cum se afirmă în jurisprudența Curții Europene și cum este reținut și în analiza Înaltei Curți nu este unul absolut, ci permite limitări implicite ale statului, care dispune de o anumită marjă de apreciere.
În acelasi timp, instanta europeană a statuat ca aceasta problema trebuie examinata . larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar in substanta sa. Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrative legea prevede calea contestatiei in instanta ( art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificării (conform deciziei nr. xx/19.03.2007 RIL ICCJ) astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.
Existenta legii 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție in situația in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului pretins este una efectiva.
Or, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține masuri reparatorii pentru imobil ( ceea ce includea si restituirea in natura, ca ,măsura prevalenta a legii speciale, in condițiile in care era posibila), daca formulau notificare in termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind in măsura sa dovedească atât dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de către stat, câtă vreme calitatea de parat in cauza o are unitatea administrative-teritoriala, ceea ce in contextual Legii 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.
Din examinarea situației de fapt reținută anterior, instanța constată că în cauza dedusă judecații, în absența oricăror demersuri din partea reclamantei sau a autorilor acesteia, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra părții din imobil ce face obiectul prezentei cauze, face ca reclamanta să fie lipsită de dreptul său de proprietate asupra părții din imobil supuse revendicării pe calea dreptului comun. Altfel spus, lipsa oricăror demersuri conduce la concluzia că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra întregului imobil în litigiu.
Noțiunea de “bun” nu are accepțiunea înțeleasa de reclamantă, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei sau autorilor acesteia anterior intrării in vigoare a legii 10/2001 – o hotărâre judecătoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuziva a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc.
Instanța, cu referire expresă la cauza M. A. si alții împotriva României, apreciază că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunista, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de bun, însă, se apreciază că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. si alții împotriva României) nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietateasupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. Atanasiu si altii împotriva Romaniei). Dacă în jurisprundența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi si că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicita si retroactiva a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, si-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenta unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuziva printr-o hotărâre judecătoreasca, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natura sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv, Legea nr. 10/2001.
D. urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeana a hotărât că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectiva în natura a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, daca restituirea în natura nu mai este posibila si daca a urmat calea deschisă de legislația interna, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția si care naște un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectiva a bunului în natura.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, instanța apreciază că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea în natură a părții din bunul imobil solicitat în prezenta cerere.
In egala măsura, reclamanta nu aveau “o speranța legitima” in legătura cu recunoașterea dreptului său, câta vreme decizia nr.33/2008 ICCJ tranșează situațiile in care, după . normei noi, acțiunea in revendicare fondata pe dispozițiile art. 480 cod civil mai poate justifica un demers in fata instanțelor naționale pentru aceste imobile.
Tot CEDO a statuat, in egala măsura, ca simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivalează cu existenta unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor “concrete si efective” ( cauza P. contra României, cauzele C., L. sau Palmaru contra Romaniei).
Concluzionând, după . Legii 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocate decât daca se încalcă parții un drept recunoscut anterior intrării in vigoare a legii noi, aflat sub protecția art.1 din Protocolul 1 al CEDO, ca fiind “concret si efectiv”, iar in cauza, faptul ca bunul se afla in posesia unor entități publice nu are nicio relevanta câtă vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranța legitima la data promovării acțiunii in revendicare.
Pentru valorificarea pretențiilor in legătura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislația naționala edictata in legătura cu dreptul respective, atât din perspective dreptului substanțial, cat si a cailor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.
Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea de chemare în judecată formulata de reclamant F. I.cu domiciliul ales in sector 1, București, ., . în contradictoriu cu pârât M. B. PRIN PRIMARUL GENERALcu sediul în sector 6, București, SPLAIUL INDEPENDENTEI, nr. 291 - 293 ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă, în caz de formulare, la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.05.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
A. AndrescuMarius T.
Red.TehRed.A.A.
22.06.2015/4Ex
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9915/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9047/2015. Judecătoria... → |
|---|
