Acţiune în constatare. Încheierea nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Încheierea nr. 09/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 01-07-2015 în dosarul nr. 7526/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 09.06.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: E. F.

GREFIER: C. N. I.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare - nulitate clauze abuzive, formulată de către reclamantul Z. T. M., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A.

La cele două apeluri nominale făcute în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.

Instanța, constatând că cel puțin una dintre părți a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, reține cauza spre soluționare.

INSTANȚA

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 16.06.2015, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea până la data de 16.06.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi 09.06.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

E. F. C. N. I.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 16.06.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: E. F.

GREFIER: C. N. I.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare - nulitate clauze abuzive, formulată de către reclamantul Z. T. M., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 09.06.2015, cuprinse fiind în încheierea de ședință pronunțată la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 16.06.2015 când, în aceeași compunere,

INSTANȚA

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 23.06.2015, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea până la data de 23.06.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi 16.06.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

E. F. C. N. I.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 23.06.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: E. F.

GREFIER: C. N. I.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare - nulitate clauze abuzive, formulată de către reclamantul Z. T. M., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A.

INSTANȚA

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 30.06.2015, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea până la data de 30.06.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi 23.06.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

E. F. C. N. I.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 30.06.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: E. F.

GREFIER: C. N. I.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare - nulitate clauze abuzive, formulată de către reclamantul Z. T. M., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A.

INSTANȚA

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 01.07.2015, motiv pentru care,

DISPUNE

Amână pronunțarea până la data de 01.07.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi 30.06.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

E. F. C. N. I.

Dosar nr._

Cod operator date cu caracter personal 2891

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

Sentința civilă nr. 7526

Ședința publică din data de 01.07.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: E. F.

GREFIER: C. N. I.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare - nulitate clauze abuzive, formulată de către reclamantul Z. T. M., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A.

INSTANȚA

Asupra cauzei de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr._ la data de 19.04.2013 urmare a declinării judecății cauzei nr._/301/2012 de către Judecătoria Sector 3 București, reclamantul Zililșteanu M. în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNEASCĂ SA, solicită:

a se constata nulitatea absolută a unor clauze incluse în contractul de credit nr._/17.04.2007 (art. 7 lit. a) teza a IIa, art. 6 alin. 1 lit. b), lit. e), art. 8 alin. 2, art. 7 pct. 10-12), dat fiind caracterul abuziv al acestora,
a se constata nulitatea absolută a actului adițional transmis prin adresa nr. 2006/02.09.2010,
a se obliga pârâta, după anularea clauzelor sus menționate, la continuarea contractului de credit cu o dobândă care să includă indicele Euribor de 3,725 %, de la data încheierii contractului, având în vedere dobânda inițial prevăzută, de 6,9 % cu consecința stabilirii unei marje de 3,175 pp,
a se obliga banca la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, evaluate la un total de 4295,07 eur la data înregistrării acțiunii formate din: diferența dintre valoarea ratei inițiale și valoarea ratei efectiv plătite de la încheierea contractului și până în prezent ca urmare a majorării în mod nejustificat a dobânzii – 2.686,96 eur până la data înregistrării acțiunii, restituirea comisionului de administrare încasat în baza art. 6 lit. b) din contract – 1500 eur, restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste numărul de zile al anilor calendaristici 2007 – 2012 – 57,11 eur, restituirea comisionului de administrare care nu era prevăzut în contractul inițial, dar a fost încasat,
a se obliga pârâta la plata unor daune morale în cuantum egal cu totalul sumelor de restituit solicitate anterior.

Cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul arată că prin convenția de credit încheiată cu banca a împrumutat suma de 15.000 eur pentru o perioadă de 300 de luni.

Contractul încheiat este unul de adeziune și nu a fost negociat direct cu reclamantul.

În privința actului adițional menționat in cerere, reclamantul arată că a fost redactat în considerarea prevederilor OUG 50/2010, însă acesta a notificat băncii dezacordul său in privința respectivului act, prin care dobânda variabilă practicată la data respectivă în funcție de EURIBOR, calculând marja băncii prin scăderea indicelui EURIBOR din dobânda practicată, deja mărită abuziv.

Acest mod de aliniere a dobânzii este abuziv întrucât la data la care banca a aliniat dobânda, indicele EURIBOR era foarte mic, așa încât a rezultat o dobândă extrem de mare, de 7,255 pe an.

Pe parcursul derulării contractului, indicele Euribor va reveni la valoarea normală de la data contractării creditului, de aprox. 3.75 %, ceea ce va determina o creștere și mai mare a dobânzii, mult peste posibilitățile financiare ale reclamantului.

Solicită anularea sa pentru lipsa consimțământului.

Clauzele prevăzute de art. 7 pct. 1 lit. a) teza a doua pct. 3-9 din contractul de credit sunt abuzive.

Clauza privind dobânda variabilă nu este definită. B. poate mări unilateral dobânda, iar consumatorul nu poate să determine nici măcar între ce limite valorice se încadrează obligația sa, așa încât contractul nu are obiect determinabil.

Reclamantul a presupus că valoarea dobânzii variabile va fi apropiată de cea fixă din primul an, de 6,9 %.

Pârâta a mărit dobânda față de cea agreată contractual fără oferi reclamantului vreo justificare.

Consecința scăderii indicelui Euribor ar fi trebuit să fie scăderea dobânzii însă pârâta a mărit ratele în unele cazuri chiar cu 50%.

În privința comisionului de administrare, reclamantul arată că banca nu a arătat motivul perceperii acestuia.

Cu privire la comisionul de rambursare în avans reclamantul susține că nu are nici o justificare din moment ce ratele sunt structurate în așa fel încât se rambursează dobânda și abia apoi rata inițială.

Cu privire la clauza referitoare la dobânda penalizatoare, se arată că în contractul de împrumut este interzisă includerea unor clauze penale prin Legea 313/1879, lege ce nu a fost abrogată și care nici nu a căzut în desuetudine.

De asemenea, în acest caz sunt incidente și art. 1082, 1083 Cod civil.

Cu referire la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste nr de zile al anilor calendaristici 2007 – 2012, reclamantul arată că raportarea la un nr. de 360 de zile pe an este ilegală întrucât conduce la încasarea unei dobânzi în cuantum mai mare decât dacă s-ar fi stabilit prin raportare la nr. de zile dintr-un an – 365, 366 zile.

În ceea ce privește modul de calcul al dobânzii după anularea respectivelor clauze, arată că dobânda este formată din indicele EURIBOR la care se adaugă o marjă fixă a băncii; această marjă ar fi trebuit stabilită prin deducerea din rata dobânzii fixe (6,9 % p.a.) a valorii indicelui Euribor la trei luni de la data încheierii contractului. Ar rezulta astfel o marjă de 3,175 % și nu de mai mult de 7 pun cte procentuale cât a stabilit banca.

Cu referire la daunele morale, se arată că atitudinea pârâtei a avut un impact pe plan psihic pentru reclamant, a creat un climat de neîncredere în familie și între prieteni și nu în cele din urmă a adus atingere prestigiului professional al reclamantului.

Potrivit practicii ICCJ, cuantuficarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de tereminare. Instanța stabilește cuantumul prejudiciului luând în considerare consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezat aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura in care a fost afectată viața familială și profesională.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri și expertiza tehnică judiciară specialitate contabilitate. (obiective – f. 104)

Proba cu interogatoriul reclamantului, deși a fost încuviințată iar interogatoriu a fost depus la dosar, nu a putut fi administrată întrucât reclamantul nu s-a prezentat în instanță.

În drept: Legea 193/2000, Cod Civil.

Probe propuse prin acțiune: înscrisuri, expertiză.

S-au atașat înscrisuri.

Cerere scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr._/300/2013 are un conținut identic cu cea din dosarul_ .

Prin întâmpinarea din 01.08.2013, pârâta invocă excepția litispendenței (admisă la termenul din 28.01.2014, când s-a dispus conexarea cauzei_/300/2013 la cauza_ ), excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere vizând restituirea unor sume de bani (respinsă la termenul din 04.02.2013 f. 41), iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. (f. 58 și urm. dosar declinat)

Se arată că prevederile art. 7 pct. 1 lit. a) teza a doua referitoare la dobânda variabilă, ale art. 7 pct. 10.12, ale art. 6 – “Comisioane” (între care figurează și clauzele 8 lit. a) și e) referitoare la dobânda penalizatoare) sunt modificate în conformitate cu prevederile OUG 50/2010.

În consecință, aceste prevederi nu mai pot fi examinate din punct de vedere al caracterului abuziv întrucât, potrivit art. 13 al Legii 193/2000, constatarea caracterului abuziv/neabuziv nu poate privi decât clauze in vigoare.

Contractul de credit a fost modificat prin Act adițional redactat în conformitate cu OUG 50/2010, act ce a fost acceptat tacit de către reclamant, conform art. 95 din acest act normativ Acceptarea tacită reiese din aceea că reclamantul nu a semnat actul adițional respectiv.

În opinia pârâtei, actul adițional produce efecte întrucât reclamantul nu l-a denunțat conform prevederilor art. II alin 2 din Legea 288/2010 potrivit cărora actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termend e 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

De asemenea, pârâta este de părere că, în condițiile OUG 50/2010 și Legii 288/2010, refuzul explicit al reclamantului valorează totuși acceptare tacită a actului adițional întrucât modificările aduse contractului sunt impuse de lege, există o dispoziție expresă a legii în sensul că nesemnarea actului adițional constituie acceptare tacită, iar lipsa notificării făcute in temeiul art. 95 din OUG 50/2010 în forma modificată prin Legea 288/2010 generează drept effect continuarea valabilității actului adițional. Cu alte cuvinte, legiuitorul recunoaște că actele adiționale nesemnate de consumator produc efecte juridice, aceste efecte putând înceta numai în cazul în care consumatorul notifica banca in termenul de 60 zile prevăzut de art. II alin 2 din Legea 288/2010.

Întrucât reclamantul nu a uzat de acest drept, actul adițional produce efecte.

Se mai arată că banca a modificat dobânda cu respectarea prevederilor OUG 50/2010.

În legătură cu caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate de reclamant, pârâta arată că acestea nu indeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 pentru a fi considerate abuzive.

Reclamantului i-au fost prezentate și explicate, anterior perfectării contractului, condițiile de preț pentru tipuld e credit de nevoi personale de care acesta era interest, i-au for prezentate tipruile de comisioane ce puteau fi percepute, precum și ințelesul noțiunii de dobândă variabilă. Reclamantul nu a solicitat vreo lămurire sau explicație pe aceste aspect.

Reclamantul nu aduce nici un argument cu privire la dezechilibrul contractual suferit și nu poate susține că dobânda și comisioanele, precum și clauzele privind modalitățile de plată ale dobânzii pot fi întrucât dobânda și comisioanele sunt componente ale prețului contractului, același regim îl are și dobânda penalizatoare care este dobânda prevăzută de părți în situația în care reclamantul nu își îndeplinea obligația de plată a ratelor la scadență.

Se invocă prevederile art. 9 ind. 3 lit. b) din OG 21/1992 potrivit cărora “În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: b) dobânzile, precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract, fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris.“

Rezultă așadar că nu fac obiect al negocierii comisioanele și dobânzile care sunt stabilite de comerciant în funcție de politica sa și de competitorii aflați pe piață.

Cu privire la dobânda variabilă, se arată că modificarea nivelului procentual al dobânzii are la bază evoluția monedei Euro pe piața financiară, acest motiv fiind prevăzut în contract.

Dobânda, ca preț al oricărui produse lansat pe piață are in structura sa două componente: o componentă de costuri (care este costul sursei de finanțare) și o componentă care este marja băncii (în celelalte cazuri, adaosul comercial).

Costul sursei de finanțare se raportează la piața interbancară și constă în aceea că pentru acordarea creditelor, băncile apelează la finanțe de pe piața internă și externă, care au la rândul lor, propriile dobânzi.

În cazul finanțării cu monedă euro de pe piața interbancară raportarea se face la indicele Euribor la care se adaugă costul riscului de țară (CDS) și costurile cu rezerva minima obligatorii (RMO), adică dobânzile pe care banca le plătește pentru rezerva minima obligatorie.

În cazul finanțării cu USD sau în alte valute, cotarea se face în funcție de indicele LIBOR la care se adaugă CDS și costul RMO.

La finanțările în lei, costurile sunt determinate de indicele ROBOR, la care se adaugă CDS și RMO.

Variația dobânzii bancare este determinate de costul sursei de finanțare adică de indicele de referință al monedei creditului pe piața interbancară, de costul riscului de țară și de costurile cu rezerva minima obligatorie, așa încât nivelul dobânzii nu poate fi individualizat la momentul la care se încheie contractual de credit.

Clauzele referitoare la comisioanele contestate de reclamant sunt prevăzute clar și neechivoc în contract.

Comisionul de administrare acoperă costurile analizei creditului.

Comisionul de administrare prevăzut de contractual de credit în forma inițială era un comision perceput ca procent din valoarea creditului încasat o singură data la data utilizării creditului. Acest comision a fost redenumit prin actul adițional, “comision analiză credit” întrucât OUG 50/2010 păstrează acest comision sub noua denumire.

Comisionul de administrare lunară pe care îl plătește în prezent reclamantul este un comision pentru administrarea contului curent deschis de acesta la bancă, acest cont neconfundându-se cu comisionul de administrare credit sau comisionul de analiză credit.

Prin actul adițional au fost eliminate comisionul de rambursare în avans prevăzut de art. 6 lit. e) din contract cu toate că legiuitorul permite păstrarea acestuia, așa încât solicitarea de anulare a acestei clauze este fără obiect.

Cu privire la dobânda penalizatoare pârâta arată că perceperea acestor dobânzi este admisă chiar de OUG 50/2010, art. 38.

Cu privire la structura dobânzii și modificarea marjei, pârâta arată că reclamantul solicită în fapt a i se aplica dobânda promoțională fixă din primul an de creditare pe toată perioada de 300 de luni (25 de ani) cât durează contractual.

De asemenea se solicită respingerea capătului de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat întrucât variabilitatea nivelului de dobândă nu este stabilită de pârâtă sau de către o altă instituție de credit ci de evoluția monedei euro pe piața financiară, așa încât nu se poate reține în sarcina pârâtei vreo culpă care să-I producă acestuia suferințe fizice și morale.

În drept: OUG 50/2010, Legea 193/2000.

Probe: înscrisuri, interogatoriu.

S-au atașat înscrisuri.

Se solicită judecata cauzei în lipsă.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri și expertiză judiciară specialitatea contabilitate. Proba cu interogatoriul reclamantului, deși încuviințată, nu a putut fi administrată față de lipsa reclamantului. (f. 83-84)

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Situația de fapt:

Între reclamantul Zililșteanu M., în calitate de împrumutat și pârâta B. Românească, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit bancar nr._/17.04.2007 prin care reclamantul a împrumutat de la pârâtă suma de 15.000 eur pe o durată de 300 luni, cu o dobândă fixă în primul an de creditare, de 6,9000% și o dobândă variabilă în următoarea perioadă, revizuibilă în funcție de politica băncii conform art. 7 pct. 1 din contract. (f. 6, dosar conexat)

În cazul în care evoluția pieței monetare financiare justifică o astfel de măsură, B. va putea modifica unilateral procentul de dobândă variabilă curentă contractuală (art. 7 pct. 3 din contract).

Dobânda mixtă este alcătuită dintr-o dobândă fixă pe 1 an – primul an din perioada de creditare – și o dobândă variabilă, a cărei variație – pentru restul duratei de creditare, după expirarea perioadei de dobândă fixă de 1 an de la acordarea creditului - este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de Bancă la acel moment stabilită în funcție de evoluția pieței monetare. (art. 7 pct. 6, art. 7 pct. 1 și art. 7.3 din contract)

În contract nu sunt prevăzute alte criterii de variație a dobânzii.

Cu adresa nr. 2006/02.09.2010, banca a transmis reclamantului Actul adițional la contractul de credit prin care aceasta a implementat dispozițiile OUG 50/2010 privind contractele de credit. (f. 14-17, dosar conexat)

Prin Actul adițional transmis reclamantului la 29.09.2010, banca a propus acestuia restructurarea ratei dobânzii variabile, aceasta urmând a fi alcătuită din indicele de referință EURIBOR la care se adăuga o marjă fixă a băncii, de 7,255 %.

Reclamantul și-a exprimat refuzul de a-și însuși prin semnătură actul adițional sus menționat, prin adresa înregistrată de către bancă sub nr. 1520/29.09.2010. (f. 18, dosar conexat)

Prevederile actului adițional au fost însă implementate de bancă și au produs efecte între părți. B. a calculat dobânda și a perceput comisioanele potrivit modificărilor aduse de actul adițional.

Cu privire la nulitatea absolută a actului adițional transmis prin adresa nr. 2006/02.09.2010, redactat în temeiul OUG 50/2010:

Potrivit art. 95 din OUG 50/2010 (în forma în vigoare până la_, când a fost modificat de Legea 288/2010):

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”

Începând cu 02.01.2011, prin Legea 288/2011, art. 95 din OUG 50/2010 a fost modificat, stabilind că „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.” De asemenea, potrivit Art. II din Legea 288/2011 „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Față de prevederile sus enunțate, instanța va reține că în perioada 21.06._10, băncile au avut obligația de a asigura conformitatea prevederilor contractelor de credit cu dispozițiile OUG 50/2010, reglementare în baza căreia au fost redactate acte adiționale la respectivele contracte.

Nesemnarea de către consumator a acestor acte adiționale era considerată așadar, conform legii, acceptare tacită.

După 02.01.2011, actele adiționale încheiate și semnate până la această dată în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 au continuat să își producă efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.

În ceea ce privește acele acte adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la 02.01.2011, acestea își produc efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul au notificat cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile începând cu 02.01.2011.

Pârâta susține că a operat acceptarea tacită în privința modificărilor contractuale aduse de actul adițional chiar dacă, reclamantul nu numai că nu a semnat actul adițional, dar chiar și-a exprimat refuzul în legătură cu toate prevederile acestuia.

În opinia pârâtei acest act, devenit valabil prin acceptarea tacită, a rămas în continuare valabil întrucât reclamantul nu a notificat banca în sens contrar după . modificărilor aduse de Legea 288/2010.

În cauza de față, banca pârâtă a propus reclamantului modificarea contractului de credit printr-un Act adițional. (f. 15 și urm, dosar declinat)

La 20.09.2010, reclamantul și-a exprimat refuzul încheierii acestui act adițional printr-un înscris sub semnătură privată transmis băncii. (f. 20, dosar declinat)

În aceste condiții, dat fiind că reclamantul și-a exprimat în mod clar refuzul de a încheia actul adițional, nu se poate considera că nesemnarea actului echivalează cu acceptarea tacită a acestuia.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța a pornit de la aceea că încheierea unui contract presupune întrunirea câtorva elemente esențiale între care consimțământul părților.

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor, afară de excepțiile expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractantilor sau tertilor.

Este cazul semnăturii aplicate pe contract.

Semnătura este așadar o modalitate de exteriorizare în scris a consimțământului dat de o persoană la încheierea unui contract.

Manifestarea de voință este tacită (implicită) atunci când ea se deduce.

Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței [actele solemne, etc], în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței

În legătură cu exteriorizarea consimțământului, se ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul “Qui tacit consentire videtur” (“Cine tace este de acord”).

În principiu, tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat decât în anumite situații de excepție: a) când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1810 C.civ.); b) dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia); c) când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Situația reglementată de art. 95 din OUG 50/2010 este unul din cazurile în care legea prevede expres că tăcerea valorează consimțământ.

În cauza de față, nu se poate pune însă astfel problema întrucât reclamantul nu a rămas pasiv față de actul adițional ce i s-a propus spre semnare.

Întrucât acesta nu a “tăcut” nu se poate vorbi de valoarea tăcerii sale ca și consimțământ.

Reclamantul și-a manifestat expres dezacordul cu actul adițional propus ceea ce dovedește absența consmițământului său la încheierea actului adițional.

Lipsa totală a consmițământului este un caz de nulitate absolută a actului juridic.

Actul adițional, fiind lovit de nulitate absolută era nul inclusiv la momentul intrării în vigoare a Legii 288/2010, iar lipsa notificării din partea reclamantului în cele 60 de zile de la . legii este lipsită de relevanță.

Pe argumentele mai sus expuse, în raport de dispozițiile art. 948 și art. 969 cod civil 1864, actul adițional este lovit de nulitate absolută.

Având în vedere că reclamantul a solicitat distinct, în cuprinsul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza unor clauze abuzive, atât restituirea comisionului de administrare perceput în baza art. 6 lit. b) din convenția de credit cât și a comisionului lunar de administrare prevăzut de actul adițional, instanța se va pronunța de asemenea distinct pe cererea de restituire a celor două comisioane.

Ca o consecința constatării nulității actului adițional, instanța va admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea comisionului de lunar de administrare perceput în temeiul acestui act.

Cu privire la constatarea nulității absolute a unor clauze incluse în contractul de credit (art. 7 lit. a) teza a IIa, art. 6 alin. 1 lit. b), lit. e), art. 8 alin. 2, art. 7 pct. 10-12):

Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate:

Potrivit art. 1, art. 4 alin. 1, 2, 5, 6, art. 5, art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, cumulativ, trei condiții:

1) nu a fost negociată direct cu consumatorul;

2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe;

3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Instanța reține că din categoria contractelor negociate fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a categoria contractelor nenegociate, fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Cu referire la condiția privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe:

Potrivit Hotărârii CJUE în cauza C 415/11 – Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa, „Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive;

Pentru a ști dacă dezechilibrul este creat „în contradicție cu cerința de bună credință”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.”

Cu referire la condiția ca respectivele clauze să nu se refere la obiectul sau la prețul contractului cu amendamentul ca obiectul și prețul contractului să fie clar și inteligibil exprimate:

Așadar, numai în cazul în care obiectul și prețul contractului sunt clar exprimate, clauzele care fac referire la aceste aspecte sunt excluse de la examinarea caracterului abuziv potrivit dispozițiilor Legii 193/2000.

Potrivit Hotărârii CJUE din 30.04.2014 în cauza C 26/13, - Kásler ș.a vs. OTP Jelzálogbank Zrt, „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Examinarea clauzelor contestate:

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al Convenției de credit, instanța reține că din categoria contractelor negociate fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a categoria contractelor nenegociate, fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Convenția de credit în discuție are caracterul unui contract standard pre-formulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între împrumutați, părțile contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și intimată, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Pârâta nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că împrumutații au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de credit încheiat între părți, și deci caracterul nenegociat al fiecărei clauze contestate.

Condițiile referitoare la existența dezechilibrului semnificativ și de a nu se referi la prețul contractului, se vor analiza separat pentru fiecare clauză contestată.

Clauza referitoare la dobânda variabilă:

Potrivit art. 7 pct. 1 lit. a) din contractul de credit (din care reclamantul contestă teza a doua), „Pentru creditul pus la dispoziție de Bancă, Împrumutatul va plăti o dobândă fixă de 6,_ % pentru primul an din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobândă variabilă a Băncii, revizuibilă în funcție de politica de dobânzi a băncii”

În esență, reclamantul argumentează caracterul abuziv al acestei clauze prin aceea că nu există criterii care să îi permită să anticipeze plaja de variație a dobânzii practicate de bancă, banca având posibilitatea de a crește unilateral dobânda creditului, ceea ce explică dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

Instanța a interpretat susținerea reclamantului în sensul că banca, in virtutea clauzei 7.1.a), poate crește arbitrar cuantumul dobânzii.

Această interpretare este în sensul OUG 50/2010, care prin modificările aduse, nu conferă consumatorului un rol în stabilirea dobânzii, ci impune stabilirea dobânzii în funcție de anumite criterii obiective.

Reglementarea oferă însă garanția că nu există alte cauze de variație în afara indicelui de referință și elimină astfel posibilitatea băncii de a majora arbitrar rata dobânzii.

Chiar și în această structură, în care un element al dobânzii rămâne fix, consumatorul nu are posibilitatea de a anticipa costul total al creditului întrucât este dificil de evaluat variația indicelui Euribor pe următorii aprox. 17 ani, consecință generată de caracterul variabil al dobânzii.

Dată fiind nulitatea absolută a actului adițional, instanța reține că în prezent variația dobânzii se realizează conform art. 7.1.a) din contract, așadar în funcție de nivelul dobânzii variabile practicate de Bancă stabilită în funcție de evoluția pieței monetare, așa cum reiese din clauzele 7.1, 7.6 coroborate cu 7.3 din contract.

Potrivit raportului de expertiză, după primul an de creditare, mai precis în perioada apr. 2008 – iul. 2010, banca a aplicat o marjă fixă, de 4,85 pp la care s-a adăugat o componentă variabilă a dobânzii situată în jurul valorii de 4,95 pp în perioada apr. – sept. 08, de 6,45 pp în perioada oct. 08 – apr. 09, de 5 pp în perioada mai 09 – oct. 09, de 3,6 pp în perioada nov – ian 2010 și de 3,13 pp în perioada mar – iul 2010. (f. 162-163)

Începând cu septembrie 2009, în aplicarea acestei clauzei, banca utilizează structura dobânzii impusă de OUG 50/2010 (indice EURIBOR plus marjă fixă) și variază dobânda exclusiv urmare a variației EURIBOR.

Așadar nu se poate reține că această clauză a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și contrar bunei credințe în condițiile în care banca stabilește dobânda într-un mod transparent începând cu 2010, reclamantul având cunoștință de aceasta.

Nemulțumirile reclamantului cu privire la cuantumul dobânzii (și implicit al marjei aplicate de bancă) l-ar putea îndreptăți pe acesta să solicite rezilierea contractului, iar lipsa unei prevederi contractuale care să permită reclamantului să rezilieze contractul în situația în care creșterea dobânzii i se pare împovărătoare, ar putea să apară ca un motiv de constatare a caracterului abuziv al clauzei contestate.

Reclamantul nu invocă însă acest aspect, iar prin notificarea adresată băncii in urma comunicării actului adițional, arată expres că se opune și consideră nelegală eventuala reziliere a contractului pe motivul neacceptării modificărilor, ceea ce denotă că nu se consideră afectat de lipsa unei asemenea prevederi.

În virtutea principiului disponibilității părților, instanța, în examinarea caracterului abuziv al clauzei, are în vedere argumentele reclamantului.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei în virtutea faptului că nu este dublată de o alta care să confere reclamantului posibilitatea de a rezilia contractul în cazul în care nu acceptă majorările de dobândă în condițiile în care reclamantul evită rezilierea contractului și evident, declararea scadenței anticipate și a inițierii executării silite, apare ca nejustificată.

Instanța va reține așadar că în cazul clauzei 7.1.a) din contract nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între părți, contrar bunei credințe, așa încât va respinge acest capăt de cerere.

Clauza privind comisionul de administrare – 6.1.b):

Potrivit art. 6 alin. 1 lit. b) din contract, reclamantul are obligația să plătească un comision de administrare a creditului de 1,00% flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Urmare a constatării nulității actului aditional, această clauză din contractual initial își produce efectele, așa încât va fi examinată de instanță.

Fără îndoială, comisioanele fac parte din prețul contractului și chiar dacă se reține că nu a fost negociată direct cu reclamantul, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea creditului), cât și a procentului aplicabil (0,10% din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul (produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile) și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la scadențele stabilite, odată cu rata de credit).

Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenționat nu a validat practica unor instituții bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracție de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.

Astfel, perceperea comisionului de administrare este permisă de legislația în vigoare și nu era interzisă nici la data încheierii contractului, așa încât se va respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În consecință, se va respinge și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare.

Clauza privind comisionul de rambursare în avans – 6.1.e):

Potrivit art. 6 alin. 1 lit. e), reclamantul are obligația să plătească un comision de rambursare în avans, de 4 % flat calculat asupra sumei rambursate în avans; se achită din sursele proprii ale împrumutatului la data rambursării în avans, în valuta creditului.

Clauza privind comisionul de rambursare în avans nu a fost negociată de către părți (pârâta nu a prezentat nicio dovadă în acest sens), creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe (prin impunerea acestui comision împovărător, pârâta a urmărit ca reclamanții să fie descurajați în ceea ce privește restituirea împrumutului, deși rata variabilă a dobânzii oferă pârâtei posibilitatea de a-și redimensiona în mod constant veniturile), și nu se referă la obiectul sau prețul contractului (comisionul nu privește acordarea creditului, ci restituirea sumei împrumutate).

De altfel, art.67 din O.U.G. nr.50/2010 a stabilit că: (1) cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. (2) O astfel de compensație nu poate fi mai mare de: a) 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.

Art.68 din aceeași Ordonanță a prevăzut că nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: […] c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

Astfel, nu poate fi pretinsă o compensație pentru rambursarea anticipată în cazul în care dobânda creditului are caracter variabil, iar în cazul în care rata dobânzii este fixă, cuantumul compensației pentru rambursarea anticipată nu poate depăși, în nici un caz, 1% din valoarea sumei restituite în avans.

Pentru aceste considerente, instanța va reține că art.6.1 lit.e) din contractul de credit are caracter abuziv, fiind incidentă sancțiunea nulității absolute a acestei clauze.

În temeiul art. 6 din Legea 193/2000, clauza sus nu va produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

De asemenea, potrivit art. 7 din Legea 193/2000, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.

Clauza referitoare la dobânda penalizatoare – 8.2:

Potrivit art. 8 alin. 2 din contract, dobânda penalizatoare se aplică asupra soldului ratelor de credit, dobânzilor, comisioanelor, și/sau oricăror sume datorate și neplătite la scadență pentru fiecare zi întârziere începând cu data scadenței și până la rambursarea integrală a acestora și nu se capitalizează. Dobânda penalizatoare este egală cu dobânda curentă contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală.

Perceperea unei dobânzi penalizatoare este permisă de art. 36 și art. 38 din OUG 50/2010, iar începând cu iulie 2010 pârâta aplică o dobândă penalizatoare conform acestor prevederi, așa cum rezultă din actul adițional transmis reclamantului, așa încât nu s-a făcut dovada unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care acest capăt de cerere va fi respins. (f. 17, dosar nr._/301/2012.

Clauze referitoare la dobândă – 7.10 – 7.12:

Potrivit art. 7 pct. 10-12) din contract: “10. Dobânda se calculează pe toată durata creditului, la numărul exact de zile calendaristice, la soldul creditului utilizat și nerambursat, prin raportare la 360 de zile. 11. Dobânda se calculează asupra soldului tras al creditului începând cu data primei trageri și se plătește până la rambursarea integrală a creditului. 12. Dobânda se plătește lunar, odată cu rata de credit.”

Instanța reține că posibilitatea calculării dobânzii prin raportare la 360 de zile este prevăzută de art. 38 alin.1 lit. b) din OUG 50/2010 conform căruia “(1) Calculul ratei lunare a dobanzii/comisioanelor se va face: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile in cazul anului bisect, luand in calcul la numaratorul fracției formulei, numarul efectiv de zile cuprins intre scadente, iar la numitorul aceleiasi fracții, 365 sau 366 de zile, dupa caz; b) fie luand in calcul la numaratorul fractiei numarul 30 zile, iar la numitorul fractiei numarul 360.”

Or, începând cu septembrie 2009 reclamanta calculează dobânda variabilă în acord cu prevederile OUG 50/2010 respectiv după formula “Scadența soldului creditului current utilizat x procentul de dobândă curentă contractuală x 30/360” (f. 16 - dosar 430_ ), așa încât nu se poate reține că această clauză (7.10) produce un dezechilibru contractual între părți și contrar bunei credințe.

Instanța constată că un asemenea dezechilibru nu este produs nici de clauzele 7.11. și 7.12 din contract, așa încât acest capăt de cerere va fi respins.

Pe cale de consecință, se va respinge și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a dobânzii încasate peste numărul de 360 de zile.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei, după anularea clauzelor sus menționate, la continuarea contractului de credit cu o dobândă care să includă indicele Euribor de 3,725 %, de la data încheierii contractului, având în vedere dobânda inițial prevăzută, de 6,9 % cu consecința stabilirii unei marje de 3,175 pp:

În perioada aprilie 2007 – iunie 2010, potrivit art. 8 din Legea 289/2004 și art. 95 din OUG 50/2010, banca avea obligația de a stipula în contractul de credit valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.

Începând cu iunie 2010, băncii i-a revenit obligația de a raporta dobânda la fluctuațiile indicelui EURIBOR la care se adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului, banca aceasta având însă la dispoziție un termen de 90 de zile pentru a se conforma dispozițiilor legale.

Întrucât actul adițional este nul, iar părților li se aplică prevederile contractuale inițiale, rezultă că și la acest moment reglementările referitoare la dobândă și care produc efecte între părți, sunt cele ale secțiunii 7 din contract.

Instanța reține că lipsa menționării în contract a indicilor de referință verificabili în funcție de care banca a variat dobânda nu a condus la dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

Astfel, după cum s-a arătat anterior, în perioada apr. 2008 – iul. 2010, banca a aplicat o marjă fixă, de 4,85 pp la care s-a adăugat o componentă variabilă a dobânzii.

Din raportul de expertiză, instanța reține că variația respectivă nu a avut un trend ascendent.

Maximul acestei componente a fost de 6,45 pp în perioada oct. 08 – apr. 09 (așadar pentru 7 luni), după care a scăzut, ajungând în perioada nov. 09 – iul 10 la o valoare de 3,6 – 3,1 pp.

La începutul anului 2008, indicele Euribor la 3 luni era de 4,665 %, iar la începutul anului 2009, de 2,8589%, conform http://www.euribor-rates.eu/euribor-rate-3-months.asp, această variație corelându-se cu creșterea, respectiv scăderea componentei variabile a dobânzii aplicate efectiv de bancă în perioada aprilie 08 – iulie 2010.

Instanța reține că totuși componenta variabilă a dobânzii include și alte subcomponente în afara indicelui Euribor întrucât scăderea indicelui Euribor (ex. în perioada ian. – mai 09 în care a variat între 2,8 % – 1,35 %) nu a condus la scăderea componentei variabile a dobânzii.

Această concluzie susține argumentul pârâtei că în perioada sus menționată, a variat dobânda în funcție de costul sursei de finanțare adică de indicele de referință al monedei creditului pe piața interbancară, de costul riscului de țară și de costurile cu rezerva minima obligatorie, criterii sunt independente de voința creditorului.

Mai mult, aceste criterii au fost aplicate o perioadă scurtă de timp (aprox. 2 ani și jumătate) raportat la durata creditului (25 ani), așa încât instanța constată că această clauză nu a condus la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în perioada aprilie 2008 – iulie 2010 cât a fost aplicată în modul mai sus învederat.

Pornind de la concluzia că până la momentul modificării marjei, prevederile contractuale au fost aplicate în conformitate cu exigențele Legii 289/2004, neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că obligația calculării dobânzii în modul arătat de OUG 50/2010 a revenit băncii numai începând cu 21.06.2010, data intrării în vigoare a OUG 50/2010, așadar în mod correct banca s-a raportat în restructurarea dobânzii la valoarea dobânzii și a indicelui EURIBOR din iunie 2010, urmând ca acest capăt de cerere să fie respins.

În subdsidiar, instanța mai reține că la data încheierii convenției de credit (aprilie 2007) nu era în vigoare O.U.G. nr.174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, acest act, care a introdus art.9³ al O.G. nr.21/1992, reglementând modul de determinare a dobânzii variabile, fiind publicat de-abia în Monitorul Oficial din data de 27.11.2008.

De altfel, art.969 din C.civ. din 1864, care consacră principiul forței obligatorii a contractului (atât pentru părți, cât și pentru instanța de judecată) se opune rescrierii / completării clauzelor contractuale sau inserării unor prevederi de către instanță. Clauza reprezintă o manifestare de voință a părților, nu a instanței, astfel că nu poate fi suplinită manifestarea de voință a unei părți decât în cazurile expres prevăzute de lege; or, posibilitatea modificării acordului părților cu privire la modul de calcul al dobânzii nu este consacrată de nicio dispoziție legală.

Legea nr.193/2000 stabilește fie posibilitatea lipsirii de efecte (anulării) a clauzelor abuzive (art.6), fie, în cadrul procedurii reglementate de art.8 și urm. din Lege, a dispunerii, sub sancțiunea daunelor, a modificării clauzelor contractuale (art.13), modificare care trebuie însă făcută tot de către părțile contractului.

Pe cale de consecință se va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a diferenței dintre valoarea ratei inițiale și valoarea ratei efectiv plătite de la încheierea contractului și până în prezent ca urmare a majorării dobânzii.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale:

Obligarea pârâtei la plata unor daune morale către reclamant este văzută de acesta din urmă ca fiind expresia răspunderii civile delictuale a pârâtei în contextul în care aceasta a aplicat, în relația dintre părți, anumite clauze afectate de nulitate.

Față de dispozițiile art. 998-999 Cod Civil 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu cert și care să nu fi fost reparat încă, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Instanța a admis numai în parte cererea reclamantului, mare parte dintre solicitările acestuia fiind respinse, așa încât nu se poate reține că pârâta a săvârșit o faptă ilicită.

Pentru neîndeplinirea cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, acest capăt de cerere va fi respins.

Cheltuieli de judecată:

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, dat fiind că pârâta a căzut numai în parte în pretenții și având în vedere cuantumul pretențiilor admise reclamantului, instanța o va obliga pe aceasta în parte la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100 lei reprezentând parte din suma de 1000 lei reprezentând onorariu expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte acțiunea ce face obiectul dosarului_ și pe cea din cauza conexă, nr._/300/2013, formulată de către reclamantul Z. T. M. cu domiciliul în B., CALEA G., nr. 323, ., ., J. B., în contradictoriu cu pârâta B. R. S.A. cu sediul în București, EUROTOWER BUILDING, .. 11, ETAJELE 4-7, SECTOR 2.

Respinge capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 7 pct. 1 lit. a) teza a doua, art. 6 alin. 1 lit. b), art. 8 alin. 2 și art. 7 pct. 10-12 din contractul de credit bancar nr._/17.04.2007.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6 alin. 1 lit. e) din contractul de credit bancar sus menționat.

Clauza abuzivă cuprinsă în contract și constatată de instanță nu va produce efecte asupra reclamantului.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la continuarea contractului de credit cu o dobândă în structura propusă de reclamant - indice Euribor de 3,725 % și marja băncii de 3,175 pp.

Respinge capătul de cerere privind obligarea băncii la restituirea către reclamant a diferența dintre valoarea ratei inițiale și valoarea ratei efectiv plătite de la încheierea contractului și până în prezent.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare încasat în baza art. 6 lit. b) din contractul de credit.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste numărul de zile al anilor calendaristici 2007 – 2012.

Constată nulitatea absolută a Actului adițional transmis prin adresa nr. 2006/02.09.2010.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei percepute cu titlu de comision de administrare a creditului plătibil lunar în valoare procentuală în baza art. I.2 – pct. 2.1.1 din Actului adițional sus menționat.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a unor daune morale.

Obligă pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei – reprezentând onorariu expert (în parte).

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 01.07.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

E. F. C. N. I.

← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr....		Pretenţii. Sentința nr. 5981/2015. Judecătoria SECTORUL 2... →

Acţiune în constatare. Încheierea nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Încheierea nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI