Acţiune în constatare. Încheierea nr. 29/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 29/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 7625/2015
Nr. unic dosar_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința Publică din data de 29.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. D.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, pretenții, privind pe reclamanții C. V. și C. D. și pe pârâta ..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns avocatul pârâtei, lipsind reclamanții.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modul de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că pârâta a depus cerere de suspendare sau de amânare pentru soluționarea amiabilă.
Avocatul pârâtei solicită amânarea judecării cauzei pentru soluționarea amiabilă și arată că nu solicită suspendarea în lipsa părții adverse.
Instanța cu privire la cererea de amânare formulată de avocatul pârâtei, având în vedere lipsa reclamanților precum și faptul că pârâta nu a depus nici o dovadă în susținerea faptului că părțile ar fi ajuns la o neînțelegere, respinge acestă cerere ca neîntemeiată.
Verificându-și din oficiu competența, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză. Totpodată, acordă cuvântul în susținerea probelor solicitate.
Avocatul pârâtei solicită administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamanților pe aspectul negocierilor dintre părți de la momentul încheierii convenției de credit.
Apreciind că proba cu înscrisuri este legală, pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în temeiul art. 258 cu referire la art. 255 C.proc.civ., instanța o încuviințează atât pentru reclamanți cât și pentru pârâtă.
În ceea ce privește proba cu interogatoriul pe aspectul negocierilor dintre părți de la momentul încheierii convenției de credit, va respinge această probă ca inadmisibilă având în vedere și considerentele ICCJ din Decizia nr. 3661/2014 prin care în esență se arată că dovada caracterului abuziv al clauzelor din contractele de credit trebuie să se facă numai pe baza înscrisurilor preexistente la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocatul pârâtei solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Într-un contract de credit bancar prețul este exprimat prin clauze privind dobânda anuală efectivă. În cauză nici nu a fost criticată și nici nu s-a invocat neclaritatea acesteia cu s-au invocat critici cu privire la componentele acestui preț. Prin urmare cât clauzele privind D. sunt clare și neechivoce se apreciază că instanța nu poate în mod normal să treacă la analiza unor clauze privind componentele prețului. Cu privire la caracterul abuziv al unor clauze se observă că, în ceea ce privește negocierea potrivit dicționarului a discuta înseamnă a ajunge la o înțelegere. Elementele esențiale ale unui contract de credit nu pot fi stabilite decât pe baza unor discuții lae părților. Mai mult, volumul creditului, moneda creditului, durata de rambursare sunt elemente impuse de consumator. De asemenea, rata lunară se poate stabili prin simularea directă în discuția cu consumatorul. În cauză reclamanții au beneficiat de două credite cu o dobândă mai mică decât la alte instituții de credit. Pentru aceste argumente solicită respingerea cererii. Cu cheltuieli pe cale separată. Se solicită amânarea pronunțării pentru a se depune note scrise.
Instanța declară dezbaterile încheiate și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Pentru a delibera
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 06.07.2015
Pronunțată în ședință publică astăzi: 29.06.2015
PREȘEDINTE GREFIER
Nr. unic dosar_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7625
Ședința Publică din data de 06.07.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. D.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, pretenții, privind pe reclamanții C. V. și C. D. și pe pârâta ..
Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 29.06.2015, fiind cuprinse în încheierea din acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi 06.07.2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.11.2014, reclamanții C. V. și C. D. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței sa constate nulitatea absoluta a clauzelor privitoare la comisionul de risc/comision de administrare - 5 lit. a din condiții speciale si 3.5 din condiții generale ale convențiilor de credit nr._/25.07.2007 si_/10.07.2008; sa oblige . la restituirea tuturor sumelor achitate in contul comisionului de risc/comision de administrare, sume a căror valoare totală se ridică la 50.808 lei ca plată nedatorată din momentul incheierii convențiilor si pana la zi, sume la care au cerut dobânda legala de la data achitării fiecărei sume nedatorate si pana la data plații efective a acestui debit; cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de imprumutati, dobândita in baza convențiilor de credit nr._/25.07.2007 si_/10.07.2008, incheiate cu pârâta. Au mai arătat reclamanții că convențiile de credit_/25.07.2007 si_/10.07.2008 încheiate de ei au caracterul unor contracte standard preformulate, deoarece întrunesc toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, în sensul că există parti contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâta, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, ei doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
În drept, au fost invocate Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori, art. 1341 (art. 992 C.civ. 1864) si următoarele, art. 1635 si următoarele, art. 1349 (art. 998 C.civ. 1864) si următoarele, 1.535 și art. 1.538 - 1.543 C.civ. 2009, art. 453 (art. 274 C.proc.civ. 1865) C.proc.civ. 2010.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că protecția consumatorului nu este una absolută, deoarece această idee ar nega orice fel de răspundere a consumatorului la încheierea unui contract. Astfel cum consumatorului îi este permisă răsturnarea principiului forței obligatorii a contractului, pentru egalitate de tratament, se impune ca si profesionistului să îi fie permis să poată face dovada nivelului de cunoștințe, de multe ori peste medie, al consumatorului, nivel care în funcție de specificul contractului, îi permite să aibă o capacitate suficientă de analiză a clauzelor contractuale. Tocmai acesta este temeiul pentru care legiuitorul a conceput definiția consumatorului si a consumatorului mediu, definiție care trebuie în mod necesar să aibă aplicabilitate.
Nu poate fi acceptată o aplicare absolutizată a protecției consumatorului care neagă sau ignoră orice responsabilitate a acestuia pentru fapta proprie. Un credit nu e o necesitate, cu atât mai puțin una vitală. Astfel, concluzia logică dar și în spiritul legii, este că dacă pentru un consumator mediu sau submediu o clauză poate fi apreciată de instanță drept abuzivă, în contextul accesului la informație, dar și ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici, adică de nivelul de educație cultură și experiență al consumatorului, soluția va fi diferită în cazul unui consumator peste nivel mediu, adică bine informat, atent și precaut, cum este cazul consumatorilor din prezenta speță.
Pentru a putea produce și vinde produsul bancar numit credit, trebuie să existe materia primă necesară, adică banii. Banii plasați de bănci în credite sunt obținuți prin atragerea de resurse, și anume din depozitele bancare și interbancare. Deponenții sunt creditori ai băncii si, indirect, prin intermediul băncii, creditori ai debitorilor băncii. Datorită diferenței enorme între perioada de maturitate medie a unui credit pe termen lung (18-20 ani) și maturitatea medie a resurselor necesare, depozitele bancare (3-6 luni), banca e obligată atât deontologic, cât și prin reglementările autorității de supraveghere, să ia toate măsurile de prevedere necesare recuperării integrale a banilor plasați în credite, pentru a asigura securitatea depozitelor și a-i putea restitui deponenților.
Banca nu poate restitui deponenților banii într-o altă monedă decât au depus ei. Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor directe și indirecte făcute de întreprindere, pentru fabricarea unui produs finit. Nu este admisibil logic, economic și juridic ca prețul unui produs ori serviciu să fie stabilit de sau la discreția cumpărătorului/beneficiarului, prin anihilarea voinței furnizorului/vânzătorului, în orice contract economic și este de asemenea în afara ariei de competență a unei instanțe de judecată stabilirea ori modificarea prețului, dacă acesta a fost prevăzut explicit și prezentat consumatorului la încheierea contractului.
Reclamanții nu dovedesc în ce a constat reaua-credință a băncii la momentul încheierii convenției, reglementarea/definiția dată comisionul de risc nu contravine vreunei legi și nici bunelor moravuri, la data încheierii convenției, de ce nu au solicitat mai multe informații la încheierea convenției, de ce și-au dat consimțământul dacă nu erau suficient de pregătiți pentru asta (deși însăși calitatea de economist sau expert contabil presupune mai mult decât cunoștințe minimale în domeniu) și cum poate fi răsturnat principiul forței obligatorii a contractului (altfel decât prin simple speculații după algoritmul descris mai sus); cum, în ce mod le-a impus banca semnarea unei convenții de credit; cum este abuzivă o clauză privind costul creditului, cât timp au cunoscut si acceptat costul total al creditului (D.), executând parțial, potrivit graficului convenit, contractul de credit, de ce și cum poate fi exclusă orice responsabilitate a consumatorului la angajarea unui credit de o asemenea valoare și durată; ce anume - cu excepția aspectului ce ține de cost, deci de preț și plată - procentul/cuantumul - ar fi putut fi negociat la clauza privind comisionul de risc / administrare / rezervă sau dobânda. De fapt, toate criticile reclamanților vizează aspecte ce tin de valoarea prestațiilor la care părțile sau doar una dintre acestea se obligă, respectiv la prețul pe care dânșii s-au angajat să îl plătească pentru produsul - creditul - achiziționat.
Nici Directiva 93/13/CEE și nici jurisprudența CJUE nu au stabilit existența clauzelor abuzive referitoare la preț și sau aspecte privind plata, ca urmare a neexplicării în contract a motivelor perceperii prețului sau a unor componente ale acestuia. Este cert că atât clauza privind comisionul de risc, cât și celelalte comisioane și dobânda, fac parte atât din obiectul unui contract de credit bancar, cât și din costurile asociate acestuia (cerințele de preț și plată).
Dar reclamanții ar fi trebuit să demonstreze că exprimarea clauzei privind costul total la consumator (prețul, D.) este neclară, echivocă, ceea ce, nu s-a demonstrat în prezenta cauză, nu cea privind o componentă a costului total. Nu există nici un text legal care să permită consumatorului să aprecieze asupra componentelor prețului ori care să oblige banca la o detaliere exhaustivă, respectiv asupra comisionului de risc sau altele, dacă în contract este suficient de clară și inteligibilă clauza privind prețul (costul total, D.).
Clauzele privind comisionul de risc sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acțiunea nu întrunește condițiile de admisibilitate privind neclaritatea sau negocierea. Legea 193/2000 se aplică tuturor contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, nu doar contractelor de credit bancar. În domeniu! bancar, natura contractului face ca nu toate clauzele să poată fi negociate în sensul modificării lor de către consumator. Din acest punct de vedere, cât timp acestea au fost incluse în costul total (prețul plătit, D.) și aduse la cunoștința consumatorului la încheierea contractului, nu se poate invoca lipsa unei negocieri, în limita naturii contractului.
Pe de altă parte, a arunca toată responsabilitatea angajării unui credit asupra celui care oferă creditul (creditorului), ca și când cel care fi cere -debitorul -nu are nicio responsabilitate pentru propriul angajament este în sine exagerat. Banca și-a îndeplinit obligația de informare și negociere în limitele echității și bunei credințe care ar trebui să guverneze atitudinea ambelor părți contractuale și în limitele impuse de natura contractelor bancare si specificul activității de creditare, în limitele impuse de natura acestei industrii. Practic, cel puțin în cazul celei de-a doua convenții, încheiată în 2008, la un an distanță de prima, dar pentru același tip de credit, convenția având aproximativ aceleași clauze, consumatorii nu mai pot invoca sub nicio formă lipsa de informare sau posibilitatea negocierii, prezumția prevăzută de art. 4 alin. 2 fiind indubitabil răsturnată.
Dacă reclamanților nu le-ar fi fost prezentată documentația creditului și dacă nu le-ar fi fost prezentate avantajele și dezavantajele produsului ei, ar fi putut achiziționa un produs similar, dar la alt preț, de la orice alt vânzător de credite din România. Ori, este de notorietate faptul că în perioada 2006-2008 cele mai bune credite din punct de vedere al D. au fost oferite de V., acesta fiind de fapt și criteriul esențial după care s-au orientat consumatorii. Este în afara oricărei posibilități de interpretare și de dovadă contrară faptul că determinarea sumei pe care o va plăti lunar consumatorul cu titlu de rambursare a creditului (rata lunară), nu se poate face decât ca urmare a informațiilor furnizate direct de către consumator și simularea tot în direct a unui grafic de rambursare, chiar dacă acesta nu e tipărit în timpul discuțiilor. Cu alte cuvinte, clauzele esențiale potrivit naturii contractului, au fost indubitabil negociate direct cu consumatorul.
Cu privire la costuri, principala obligație a ei era de a-l informa pe consumator cu privire la costul total al creditului (D.), nu și ia modul de formare a prețului total (structura prețului sau a comisioanelor). Media dobânzilor la creditele în euro pe sistem era de 9,33% pe an, în cazul primului contract (25.07.2007) și de 9,12%, la data încheierii celui de-al doilea (10.07.2008), fiind vorba de dobânda curentă, componentă a D., în timp ce dobânda anuală efectivă, deci costul total (D.) negociată de consumator cu pârâta a fost de 5,74% pe an în cazul primului contract (25.07.2007) și de 7,63%, la cel de-al doilea contract, incluzând comisionul de risc. Un consumator se află într-o anumită doză de inferioritate în raport cu un profesionist, dar asta nu presupune/nu induce pur si simplu caracterul abuziv al contractelor de adeziune preformulate de profesioniști.
Consumatorul nu a fost lipsit de orice posibilitate de negociere din cauza contractului de adeziune, cum exagerat se afirmă în cererea de chemare în judecată, dimpotrivă el a ales tipul creditului. Dezechilibrul semnificativ nu poate fi prezumat și nici dedus de instanță din simplele afirmații făcute prin acțiune. El trebuie obligatoriu dovedii, ceea ce nu s-a făcut în prezenta cauză.
Legislația privind protecția consumatorilor nu își poate propune în primul rând să protejeze o persoana care a semnat un contract, deoarece un asemenea scop ar induce din pornire ideea fie a unei incapacități intelectuale relative a consumatorului (ceea ce ar fi o jignire la adresa acestuia), fie ideea unei dezordini juridice iminente (ceea ce reprezintă o jignire la adresa legiuitorului român și a statului de drept, care nu au declarat contractele de adeziune ca fiind ilegale). Legislația privind protecția consumatorilor are ca principal scop pe de o parte protejarea consumatorilor înainte de încheierea unui contract, prin puterea autorității de a controla și sancționa profesioniștii și de a le impune anumite constrângeri (scopul preventiv al oricărei reglementări cu caracter sancționator), iar, pe de altă parte, de a proteja consumatorii care totuși au încheiat un contract împotriva produselor care nu corespund calitativ sau tehnic cu descrierea și scopul expus de profesionist ori sunt toxice pentru consum.
Într-un contract de credit bancar, principala obligație a băncii este de a pune la dispoziția împrumutatului, de regulă printr-o singură transă/tragere întreaga sumă solicitată de consumator (nu impusă de bancă). Consumatorul nu stabilește prețul produsului (care include dobânzile și comisioanele), aceasta fiind de fapt principala critică, însă ar fi cel puțin neuzual și contrar fundamentelor economice să fie admisă o asemenea pretenție. Buna-credință se prezumă, proba contrară revenind reclamanților.
În cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a băncii. Reaua-credință presupune un element subiectiv, intențional, care să existe înainte sau la momentul încheierii convenției. Stabilirea prețului - prin clauzele care reglementează comisioanele și dobânda - și explicitarea acestui preț pe componentele sale, nu poate constitui pentru orice interpretare rezonabilă un element intențional vizând rea-credință și comportament abuziv.
Ori, este cel puțin absurd a considera că un profesionist oferă cu rea-credință la adresa consumatorilor cele mai mici costuri din sistemul profesioniștilor de pe o piață.
În drept, pârâta a invocat disp. Legii bnr. 193/2000, ale Legii nr. 363/2007, Codul consumului, art. 962, 969, 977 C.civ. 1864, Directiva 93/13/CEE a Consiliului, art. 328 al. 1 teza a doua C.proc.civ., OUG nr. 50/2010, art. 6 din OG nr. 9/2000, art. 5 din Legea nr. 289/2004.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, pârâta ..A., în calitate de bancă și reclamanții C. V. și C. D., în calitate de împrumutați, au încheiat, la datele de 25.07.2007 și 10.07.2008, convențiile de credit nr._/25.07.2007 și nr._/10.07.2008, având ca obiect acordarea unor credite în valoare de 94.000, respectiv 80.000 franci elvețieni (CHF), ambele în câte o tranșă unică, cu obligația rambursării acestora în 264 luni, respectiv 240 luni, în schimbul unei dobânzi fixe curente de 4,25% pe an, respctiv 5,95% pe an și a plății de către împrumutați a comisioanelor enumerate la art. 5 din condițiile speciale ale convențiilor.
Considerând că aceste contract conțin la art. 5 lit. a din condițiile speciale și la art. 3.5 din condițiile generale clauze abuzive, reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, pe care instanța o apreciază ca întemeiată și urmează să o admită pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru justa soluționare a cererii trebuie avute în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 6 și 7 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de credit încheiat cu reclamanta, se constată indiscutabil că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. De asemenea, împrumutații, respectiv reclamanții din prezenta cauză, nu au putut influența natura acestora clauze, iar pârâta nu a făcut dovada contară, deși sarcina probei îi aparținea, în baza art. 4 al. 3 din aceeași lege.
Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală dată de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Clauza invocată ca fiind abuzivă se referă la comisionul de risc, întrucât conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, comisionul de risc este calculat sub forma unui procent de 0,1%, fiind aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar art. 3.5 din secțiunea 3 din condițiile generale ale convenției stabilește că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadentele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.
Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de risc în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, pentru următoarele considerente:
În primul rând, se observă că textul directivei instituie condiția ca aceste clauze să fie stipulate în mod clar și inteligibil, situație ce nu se regăsește în speță cu privire la comisionul de risc. Deși instanța acceptă că acesta face parte din prețul contractului, fiind o parte a costului creditului, simpla menționare a denumirii și cuantumului acestuia nu este de natură a satisface condiția ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Astfel, este adevărat că reclamanții au cunoscut cuantumul comisionului de risc la momentul încheierii contractului, dar nu au avut nicio posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract. Totodată, riscul acoperit prin perceperea acestui comision nu este definit, nici explicat în cuprinsul convențiilor de credit, deși suma percepută cu acest titlu este semnificativă, fiind calculată în procent de 0,1% din soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata convenției. Art. 3.5 din convenție menționează doar că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului.
Astfel, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate. Prin urmare, instanța consideră că această clauză contractuală privitoare la comisionul de risc/de administrare este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000.
Totodată, instanța trebuie să ia în considerare, conform art. 4 al. 5 din Legea nr. 193 din 2000, natura serviciilor prestate de pârâta, instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, precum starea de nevoie a consumatorilor, care au cerut suma de bani pentru refinanțarea unui credit acordat, precum și celelalte clauze ale contractului.
Având în vedere aceste elemente, instanța constată că, în această situație, pârâta, instituție bancară, a majorat costul creditului, făcând obligația împrumutaților, consumatori, mai oneroasă, ceea ce a dus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor băncii, fără a da posibilitatea împrumutaților să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumatori cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanțiile constituite, precum garanția reală imobiliară (ipotecă) de rang I asupra unui imobil proprietatea împrumutaților ori prin cesionarea poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobil în favoarea băncii.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamanții și-au executat obligațiile.
Suma lunară datorată de către reclamanți cu titlu de comision de risc este evidențiată în cuprinsul planurilor de rambursare a creditului emise de către pârâtă, reclamanții efectuând plata acestui comision, fapt care nu a fost contestat de către pârâtă.
Potrivit art. 992 și art. 993 al. 1 din Codul civil de la 1864 (C.civ.), cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit, iar cel care, din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului.
Conform art. 1092 din C.civ., orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetițiunii.
Raportând situația de fapt la disp. legale menționate, ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantă – solvens cu privire la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de aceasta, neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la plata către reclamanți a sumei totale de 50.808 lei încasate cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare, de la data încheierii convențiilor de credit la zi, cu titlu de plată nedatorată, la cursul BNR din ziua efectuării plății, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume datorate, de la data încasării la data achitării efective.
În lumina tuturor acestor considerente, instanța va admite cererea, astfel cum a fost precizată, va constata nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1 lit. a din condițiile speciale, la art. 3.5 din secțiunea 3 din condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/25.07.2007 și nr._/10.07.2008, încheiate între părți, în virtutea caracterului abuziv al acestora și va obliga pârâta să restituie reclamanșilor suma de 50.808 lei reprezentând comision de risc/de administrare nedatorat de la data încheierii convențiilor de credit la zi, cu titlu de plată nedatorată, la cursul BNR din ziua efectuării plății.
În considerarea culpei procesuale a pârâtei în declanșarea litigiului, instanța, admițând acțiunea, dar dat fiind că nu s-a depus nicio dovadă a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, va respinge, ca neîntemeiată, cererea lor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatarea nulității clauzelor abuzive – pretenții formulată de reclamanții C. V. și C. D., ambii cu domiciliul procesual ales la avocat în București, sector 2, ., .. 1, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, sector 2, ., . 10.
Constată caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de risc (art. 5 lit. a din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/25.07.2007 și nr._/10.07.2008) și dispune eliminarea acesteia din convenție.
Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 50.808 lei încasată cu titlu de comision de risc, reprezentând plată nedatorată, sumă la care se va calcula dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe până la data plății integrale a acestora.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prezenta sentință se atacă numai cu apel, care se depune la Judecătoria Sectorului 2 București, în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 483 al. 2, 466 și 468 C.proc.civ.
Prezenta hotărâre se va comunica părților, în copie, în temeiul art. 427 al. 1 C.proc.civ.
Pronunțată în ședință publică astăzi 06.07.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.jud.N.D/Tehnored. MI/2 ex./27.07.2015
| ← Pretenţii. Încheierea nr. 24/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Acţiune în constatare. Încheierea nr. 29/2015. Judecătoria... → |
|---|
