Acţiune în constatare. Încheierea nr. 29/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 29/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 7635/2015
Nr. unic dosar_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința Publică din data de 29.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. D.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatarea nulității clauzelor abuzive – pretenții, privind pe reclamanții B. I. T. și B. M. și pe pârâta ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns avocatul reclamanților și avocatul pârâtei.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modul de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că pârâta a depus la dosar cerere de amânare sau de suspendare pentru soluționare amiabilă
Instanța pune în discuție cererea formulată de pârâtă.
Avocatul pârâtei arată că în principal se solicită amânarea judecării cauzei pentru a se soluționa cauza în mod amiabil.
Avocatul reclamanților se opune încuviințării cererii .
Instanța cu privire la amânarea judecării cauzei formulată de pârâtă, având în vedere poziția părții adverse, respinge această cerere apreciind că nu este necesară amânarea cauzei de față. În ceea ce privește cererea de suspendare a judecării cauzei, instanța o respinge având în vedere că motivele invocate în cererea formulată de pârâtă, nu se încadrează în nici unul dintre motivele de suspendare prevăzute de dispozițiile legale.
Verificându-și din oficiu competența, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză. Totodată acordă cuvântul în susținerea probelor solicitate.
Avocatul reclamanților solicită administrarea probei cu înscrisuri.
Avocatul pârâtei solicită administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamanților pe aspectul negociat al clauzelor și al încheierii convenției de credit.
Apreciind că proba cu înscrisuri este legală, pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în temeiul art. 258 cu referire la art. 255 C.proc.civ., instanța o încuviințează atât pentru reclamanți cât și pentru pârâtă. În ceea ce privește proba cu interogatoriul solicitat de pârâtă, instanța o respinge ca fiind inadmisibilă prin prisma considerentelor ÎCCJ 3661/2014, potrivit cu care dovada caracterului negociat al contractului de credit se face exclusiv prin înscrisuri preexistente datei încheierii cererii de chemare în judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocatul reclamanților solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare și să se dispună înlăturarea acestora din convenția de credit. De asemenea, solicită obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc și comision de administrare de la data încheierii convenției și în continuare până la restituirea efectivă și dobânda legală a acestora. Se mai arată că această convenție a fost una tipizată, reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, conform legii, banca este obligată să facă dovada că a existat o negociere. În ceea ce privește dezechilibrul contractual, se va avea în vedere atât valoarea totală a acestui comision, cât și justețea acestuia față de costurile suportate de bancă în legătură de activitatea sa de acordare a creditului. Cu cheltuieli pe cale separată.
Avocatul pârâtei solicită respingerea cererii formulate. De asemenea arată că s-a invocat faptul că, a stabilit Curtea Europeană că, clauza privind comisionul nu face parte din obiectul principal al convenției de credit nu din cerințele privind plata. În această cauză pe de o parte nu sunt întrunite cerințele caracterului abuziv, clauza privind comisionul de risc face parte din cerințele de preț și plată. Citind convenția de credit se observă și ce include această dobândă anuală efectivă. Este clar și neechivoc că și acest comision face parte din costul contractului. În ceea ce privește dezechilibrul contractual, la data acordării creditului, adică în februarie 2007, costul total de care au beneficiat clienții a fost de 5,71% în timp ce dobânda medie pe sistemul bancar pentru euro era de 9,63%. La acel moment valuta CHF era mult mai ieftină decât valuta euro ceea ce crează un avantaj suplimentar consumatorilor. Astfel beneficiind de un cost total cu peste 4 puncte mai mic decât produsele similare, se înțelege că acestă diferență nu poate fi tradusă ca un dezechilibru. Riscurile sunt dovedite, banca avut pierderi mari. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța declară dezbaterile încheiate și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Pentru a delibera
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 06.07.2015
Pronunțată în ședință publică astăzi: 29.06.2015
PREȘEDINTE GREFIER
Nr. unic dosar_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7635
Ședința Publică din data de 06.07.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. D.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatarea nulității clauzelor abuzive – pretenții, privind pe reclamanții B. I. T. și B. M. și pe pârâta ..
Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 29.06.2015, fiind cuprinse în încheierea din acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi 06.07.2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.02.2015 reclamanții B. I. T. și B. M. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței să constate abuzive și nule clauzele de la punctul 5 lit.a din convenția de credit nr._/23.02.2007, încheiată cu pârâta și pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare; să constate că prin act adițional, pârâta a modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit. a, în comision de administrare; să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâta a introdus în convenție comisionul de administrare; să dispună înlăturarea din convenție a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare; să oblige pârâta să le restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data semnării convenției până la data introduceri ia acțiunii, în cuantum de 3592,12 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală; să oblige pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului; cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/23.02.2007, având ca obiect credit în valoare de 43.000 CHF, pentru acoperire cheltuieli personale curente, perioadă de rambursare de 252 luni, cu ipotecă de prim rang constituit imobilul situat administrativ în mun. A. lulia, ., .. Reclamanții au adăugat căclauzele din convenția de credit enumerate în petit sunt abuzive și au o cauză ilicită, pentru faptul că Banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, pentru că întregul act juridic le-a fost impus de Bancă. Numai după ce au solicitat Băncii să înlăture din convenție clauzele prin acest comision, Banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc, arătând este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administr; riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a credit respectiv: riscul de credit generat de comportamentul contractual al clientului, modul de îndeplinire de către client, întocmai și la timp, a obligațiilor contractuale, și de urmărire și depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării în ca: pieire a bunurilor asigurate; riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor, ale curs valutar, ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garant la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției. Față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive.
Au adăugat reclamanții că prin prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, pentru că riscul de credit: nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii. Toate aceste obligații sunt instituite în sarcina lor prin convenție, fără ca ei să aibă posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, iar dacă s-ar accepta că prin somisionul de risc se acoperă riscul pieirii bunului, ar însemna că Banca ar beneficia de o nouă garanție, ceea ce ar crea, în detrimentul lor și contrar principiului bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Reclamanții au susținut că în ce privește riscul pentru conduita culpabilă a lor ca și clienți, prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care achita cu întârziere obligațiile de plată, Banca percepe penalități de întârziere. De asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, Banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului lor. Riscul de piață de care face vorbire Banca este suportat exclusiv de consumator, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că Banca nu resimte aceste fluctuații.
Pe lângă dezechilibrul semnificativ pe care l-au dezvoltat anterior, un dezechilibrul semnificativ este dat de valoarea comisionului de risc, la finele contractului, care reprezintă 56% din valoarea dobânzii. Astfel, deși comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, sunt nevoiți să suporte niște sume de bani care nu trebuia să le achite. Suma tota obținută prin cumulul aritmetic al valorii comisionului de risc la final perioadei de creditare și dobânda reprezintă 51.190,53 CHF raportat la un credit de 43.000 CHF. În ceea ce privește dezechilibrul contractual indus de această clauza din actul adițional si lipsa bunei-credinte a băncii, acestea trebuie analizate in funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului. Asumarea efectiva sau tacita a unui act adițional nu validează clauzele a căror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, OUG 50/2010, art. 29. lit. f din OUG nr. 80/20 art. 948, art. 969 Cod civil; art. 10 alin. 2, art. 223 alin.3, art. 451, art.4, art. 455 C.proc.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că protecția consumatorului nu este una absolută, deoarece această idee ar nega orice fel de răspundere a consumatorului la încheierea unui contract. Astfel cum consumatorului îi este permisă răsturnarea principiului forței obligatorii a contractului, pentru egalitate de tratament, se impune ca si profesionistului să îi fie permis să poată face dovada nivelului de cunoștințe, de multe ori peste medie, al consumatorului, nivel care în funcție de specificul contractului, îi permite să aibă o capacitate suficientă de analiză a clauzelor contractuale. Tocmai acesta este temeiul pentru care legiuitorul a conceput definiția consumatorului si a consumatorului mediu, definiție care trebuie în mod necesar să aibă aplicabilitate.
Nu poate fi acceptată o aplicare absolutizată a protecției consumatorului care neagă sau ignoră orice responsabilitate a acestuia pentru fapta proprie. Un credit nu e o necesitate, cu atât mai puțin una vitală. Astfel, concluzia logică dar și în spiritul legii, este că dacă pentru un consumator mediu sau submediu o clauză poate fi apreciată de instanță drept abuzivă, în contextul accesului la informație, dar și ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici, adică de nivelul de educație cultură și experiență al consumatorului, soluția va fi diferită în cazul unui consumator peste nivel mediu, adică bine informat, atent și precaut, cum este cazul consumatorilor din prezenta speță.
Pentru a putea produce și vinde produsul bancar numit credit, trebuie să existe materia primă necesară, adică banii. Banii plasați de bănci în credite sunt obținuți prin atragerea de resurse, și anume din depozitele bancare și interbancare. Deponenții sunt creditori ai băncii si, indirect, prin intermediul băncii, creditori ai debitorilor băncii. Datorită diferenței enorme între perioada de maturitate medie a unui credit pe termen lung (18-20 ani) și maturitatea medie a resurselor necesare, depozitele bancare (3-6 luni), banca e obligată atât deontologic, cât și prin reglementările autorității de supraveghere, să ia toate măsurile de prevedere necesare recuperării integrale a banilor plasați în credite, pentru a asigura securitatea depozitelor și a-i putea restitui deponenților.
Banca nu poate restitui deponenților banii într-o altă monedă decât au depus ei. Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor directe și indirecte făcute de întreprindere, pentru fabricarea unui produs finit. Nu este admisibil logic, economic și juridic ca prețul unui produs ori serviciu să fie stabilit de sau la discreția cumpărătorului/beneficiarului, prin anihilarea voinței furnizorului/vânzătorului, în orice contract economic și este de asemenea în afara ariei de competență a unei instanțe de judecată stabilirea ori modificarea prețului, dacă acesta a fost prevăzut explicit și prezentat consumatorului la încheierea contractului.
Reclamanții nu dovedesc în ce a constat reaua-credință a băncii la momentul încheierii convenției, reglementarea/definiția dată comisionul de risc nu contravine vreunei legi și nici bunelor moravuri, la data încheierii convenției, de ce nu au solicitat mai multe informații la încheierea convenției, de ce și-au dat consimțământul dacă nu erau suficient de pregătiți pentru asta (deși însăși calitatea de economist sau expert contabil presupune mai mult decât cunoștințe minimale în domeniu) și cum poate fi răsturnat principiul forței obligatorii a contractului (altfel decât prin simple speculații după algoritmul descris mai sus); cum, în ce mod le-a impus banca semnarea unei convenții de credit; cum este abuzivă o clauză privind costul creditului, cât timp au cunoscut si acceptat costul total al creditului (D.), executând parțial, potrivit graficului convenit, contractul de credit, de ce și cum poate fi exclusă orice responsabilitate a consumatorului la angajarea unui credit de o asemenea valoare și durată; ce anume - cu excepția aspectului ce ține de cost, deci de preț și plată - procentul/cuantumul - ar fi putut fi negociat la clauza privind comisionul de risc / administrare / rezervă sau dobânda. De fapt, toate criticile reclamanților vizează aspecte ce tin de valoarea prestațiilor la care părțile sau doar una dintre acestea se obligă, respectiv la prețul pe care dânșii s-au angajat să îl plătească pentru produsul - creditul - achiziționat.
Nici Directiva 93/13/CEE și nici jurisprudența CJUE nu au stabilit existența clauzelor abuzive referitoare la preț și sau aspecte privind plata, ca urmare a neexplicării în contract a motivelor perceperii prețului sau a unor componente ale acestuia. Este cert că atât clauza privind comisionul de risc, cât și celelalte comisioane și dobânda, fac parte atât din obiectul unui contract de credit bancar, cât și din costurile asociate acestuia (cerințele de preț și plată).
Dar reclamanții ar fi trebuit să demonstreze că exprimarea clauzei privind costul total la consumator (prețul, D.) este neclară, echivocă, ceea ce, nu s-a demonstrat în prezenta cauză, nu cea privind o componentă a costului total. Nu există nici un text legal care să permită consumatorului să aprecieze asupra componentelor prețului ori care să oblige banca la o detaliere exhaustivă, respectiv asupra comisionului de risc sau altele, dacă în contract este suficient de clară și inteligibilă clauza privind prețul (costul total, D.).
Clauzele privind comisionul de risc sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acțiunea nu întrunește condițiile de admisibilitate privind neclaritatea sau negocierea. Legea 193/2000 se aplică tuturor contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, nu doar contractelor de credit bancar. În domeniu! bancar, natura contractului face ca nu toate clauzele să poată fi negociate în sensul modificării lor de către consumator. Din acest punct de vedere, cât timp acestea au fost incluse în costul total (prețul plătit, D.) și aduse la cunoștința consumatorului la încheierea contractului, nu se poate invoca lipsa unei negocieri, în limita naturii contractului.
Pe de altă parte, a arunca toată responsabilitatea angajării unui credit asupra celui care oferă creditul (creditorului), ca și când cel care fi cere -debitorul -nu are nicio responsabilitate pentru propriul angajament este în sine exagerat. Banca și-a îndeplinit obligația de informare și negociere în limitele echității și bunei credințe care ar trebui să guverneze atitudinea ambelor părți contractuale și în limitele impuse de natura contractelor bancare si specificul activității de creditare, în limitele impuse de natura acestei industrii. Practic, cel puțin în cazul celei de-a doua convenții, încheiată în 2008, la un an distanță de prima, dar pentru același tip de credit, convenția având aproximativ aceleași clauze, consumatorii nu mai pot invoca sub nicio formă lipsa de informare sau posibilitatea negocierii, prezumția prevăzută de art. 4 alin. 2 fiind indubitabil răsturnată.
Dacă reclamanților nu le-ar fi fost prezentată documentația creditului și dacă nu le-ar fi fost prezentate avantajele și dezavantajele produsului ei, ar fi putut achiziționa un produs similar, dar la alt preț, de la orice alt vânzător de credite din România. Ori, este de notorietate faptul că în perioada 2006-2008 cele mai bune credite din punct de vedere al D. au fost oferite de V., acesta fiind de fapt și criteriul esențial după care s-au orientat consumatorii. Este în afara oricărei posibilități de interpretare și de dovadă contrară faptul că determinarea sumei pe care o va plăti lunar consumatorul cu titlu de rambursare a creditului (rata lunară), nu se poate face decât ca urmare a informațiilor furnizate direct de către consumator și simularea tot în direct a unui grafic de rambursare, chiar dacă acesta nu e tipărit în timpul discuțiilor. Cu alte cuvinte, clauzele esențiale potrivit naturii contractului, au fost indubitabil negociate direct cu consumatorul.
Cu privire la costuri, principala obligație a ei era de a-l informa pe consumator cu privire la costul total al creditului (D.), nu și ia modul de formare a prețului total (structura prețului sau a comisioanelor). Media dobânzilor la creditele în euro pe sistem era de 9,33% pe an, în cazul primului contract (25.07.2007) și de 9,12%, la data încheierii celui de-al doilea (10.07.2008), fiind vorba de dobânda curentă, componentă a D., în timp ce dobânda anuală efectivă, deci costul total (D.) negociată de consumator cu pârâta a fost de 5,74% pe an în cazul primului contract (25.07.2007) și de 7,63%, la cel de-al doilea contract, incluzând comisionul de risc. Un consumator se află într-o anumită doză de inferioritate în raport cu un profesionist, dar asta nu presupune/nu induce pur si simplu caracterul abuziv al contractelor de adeziune preformulate de profesioniști.
Consumatorul nu a fost lipsit de orice posibilitate de negociere din cauza contractului de adeziune, cum exagerat se afirmă în cererea de chemare în judecată, dimpotrivă el a ales tipul creditului. Dezechilibrul semnificativ nu poate fi prezumat și nici dedus de instanță din simplele afirmații făcute prin acțiune. El trebuie obligatoriu dovedii, ceea ce nu s-a făcut în prezenta cauză.
Legislația privind protecția consumatorilor nu își poate propune în primul rând să protejeze o persoana care a semnat un contract, deoarece un asemenea scop ar induce din pornire ideea fie a unei incapacități intelectuale relative a consumatorului (ceea ce ar fi o jignire la adresa acestuia), fie ideea unei dezordini juridice iminente (ceea ce reprezintă o jignire la adresa legiuitorului român și a statului de drept, care nu au declarat contractele de adeziune ca fiind ilegale). Legislația privind protecția consumatorilor are ca principal scop pe de o parte protejarea consumatorilor înainte de încheierea unui contract, prin puterea autorității de a controla și sancționa profesioniștii și de a le impune anumite constrângeri (scopul preventiv al oricărei reglementări cu caracter sancționator), iar, pe de altă parte, de a proteja consumatorii care totuși au încheiat un contract împotriva produselor care nu corespund calitativ sau tehnic cu descrierea și scopul expus de profesionist ori sunt toxice pentru consum.
Într-un contract de credit bancar, principala obligație a băncii este de a pune la dispoziția împrumutatului, de regulă printr-o singură transă/tragere întreaga sumă solicitată de consumator (nu impusă de bancă). Consumatorul nu stabilește prețul produsului (care include dobânzile și comisioanele), aceasta fiind de fapt principala critică, însă ar fi cel puțin neuzual și contrar fundamentelor economice să fie admisă o asemenea pretenție. Buna-credință se prezumă, proba contrară revenind reclamanților.
În cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a băncii. Reaua-credință presupune un element subiectiv, intențional, care să existe înainte sau la momentul încheierii convenției. Stabilirea prețului - prin clauzele care reglementează comisioanele și dobânda - și explicitarea acestui preț pe componentele sale, nu poate constitui pentru orice interpretare rezonabilă un element intențional vizând rea-credință și comportament abuziv.
Ori, este cel puțin absurd a considera că un profesionist oferă cu rea-credință la adresa consumatorilor cele mai mici costuri din sistemul profesioniștilor de pe o piață.
În drept, pârâta a invocat disp. Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 363/2007, Codul consumului, art. 962, 969, 977 C.civ. 1864, Directiva 93/13/CEE a Consiliului, art. 328 al. 1 teza a doua C.proc.civ., OUG nr. 50/2010, art. 6 din OG nr. 9/2000, art. 5 din Legea nr. 289/2004.
Analizând probele administrate, instanța reține:
La soluționarea cauzei, vom avea în vedere, în primul rând, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, ele urmând a fi citate, dacă și în momentele în care va cazul.
De asemenea, vom avea în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în domeniul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Directiva nu are efect direct în litigiile dintre particulari, însă norma internă de transpunere trebuie interpretată în lumina textului și a finalității normei europene, în acest mod instanța judecătorească, autoritate a statului, contribuind la atingerea rezultatelor prevăzute de directivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-106/89, Marleasing, par. 8).
Între părți s-a încheiat, la data de 23.02.2007, convenția de credit nr._.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat al clauzelor în discuție, reținem:
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contrar susținerilor pârâtei, reținem că prevederile contractuale criticate nu au fost negociate de părți.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept speciale doar ca urmare a faptului că ele cuprind elemente care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.).
Nu reprezintă negociere nici posibilitatea de a alege între ofertele mai multor bănci, nici posibilitatea de a alege între mai multe variante de contracte oferite de aceeași bancă.
Posibilitatea de a alege moneda creditului, perioada de rambursare sau suma totală împrumutată reprezintă doar adaptarea specifică a unor contracte de adeziune la caracteristicile concrete ale unui client și nu negociere.
Prin negociere se înțelege ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor.
Pârâta nu a făcut însă dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.
De asemenea, reținem că faptul că reclamanții au considerat la momentul semnării contractului că oferta pârâtei era cea mai avantajoasă pentru ei nu înseamnă că ei au renunțat la protecția oferită de normele specifice dreptului consumatorului.
Verificarea caracterului abuziv al unei clauze presupune existența unui contract semnat de părți, deci însăși încheierea contractului nu are cum, în același timp, să excludă aplicabilitatea normelor în discuție.
Nu are importanță nici dacă reclamanții și-au propus de la început ca la un moment dat să se adreseze instanței pentru verificarea caracterului abuziv al unor clauze sau dacă au hotărât efectuarea acestui demers mai târziu, în contextul intensificării discuțiilor din spațiul public cu privire la acest domeniu.
Ține de liberul acces la justiție alegerea momentului declanșării unui litigiu, reclamanții fiind ținuți, dacă este cazul, doar de limitări legale ale acestui drept, cum sunt prescripția, decăderile și altele.
Totodată, motivele concrete și personale pentru care o persoană hotărăște să se adreseze instanței nu au relevanță, importantă fiind temeinicia sau netemeinicia pretențiilor afirmate.
În concluzie, reținem inexistența acestor impedimente pentru analizarea acțiunii reclamanților din perspectiva normelor de protecție a consumatorului.
Referitor la un alt fine de neprimire invocat de pârâtă, inadmisibilitatea decurgând din dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, reținem:
Potrivit textului în discuție, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, comisionul de risc este de 0,1%, fiind aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Art. 3.5 din secțiunea 3 din condițiile generale stabilește că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadentele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Suma lunară datorată de către reclamanți cu titlu de comision de risc este evidențiată în cuprinsul planului de rambursare a creditului emis de către pârâtă.
În legătură cu art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, CJUE a arătat că, întrucât el prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor, dispoziției respective, trebuie să i se dea o interpretare restrictivă (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 42).
De asemenea, a arătat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical și că prezintă o importanță esențială pentru respectarea acestei cerințe dacă în contract se indică în mod transparent motivul și particularitățile clauzei în discuție, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, A. Kasler, par. 71 și 73).
Ori, clauzele în discuție nu definesc în niciun fel riscul acoperit, iar explicațiile pârâtei din întâmpinare nu se regăsesc și în contract, în care se prevede doar că acest comision este datorat pentru punerea la dispoziție a creditului. Oricum, explicațiile respective ar fi fost convingătoare doar dacă ar fi existat și o dispoziție contractuală care să prevadă că, dacă nici unul dintre evenimentele cu potențial de risc nu se produce pe parcursul derulării contractului, sumele vor fi returnate clienților.
Pârâta, instituție bancară, a majorat costul creditului (față de situația în care nu ar fi perceput comisionul de risc), făcând obligația împrumutaților, consumatori, mai oneroasă, fără a da posibilitatea acestora să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite cu titlu de dobândă, de comisioane sau prin garanțiile aduse.
Reținem, așadar, că, deși clare din punct de vedere gramatical, clauzele privitoare la comisionul de risc nu îndeplinesc totuși cerințele de transparență prevăzute la art. 1 alin. 1 și la art. 4 alin. 6, teza finală, interpretat per a contrario, din Legea nr. 193/2000, astfel că ele pot fi analizate pe fond din perspectiva caracterului abuziv.
Referitor la analiza propriu-zisă a caracterului abuziv al clauzelor în discuție, reținem:
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În analiza pe fond a caracterului abuziv, trebuie verificată îndeplinirea a două condiții: clauza să fie contrară cerințelor bunei-credințe și clauza să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Referitor la buna-credință a băncii pârâte, reținem că, practic, natura comisionului de risc conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare, ceea ce, având în vedere că reclamanții - consumatori și-au fundamentat decizia de a încheia un contract tocmai cu Banca – pârâtă și nu cu o altă Bancă în principal pe cuantumul sumelor percepute cu titlu de dobândă, reprezintă o încălcare a cerințelor bunei-credințe.
Dacă scopul comisionului ar fi fost, într-adevăr, acoperirea riscurilor, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuție dacă, la sfârșitul perioadei contractuale, se constata că toate obligațiile consumatorilor au fost îndeplinite.
Un indiciu în plus în susținerea celor expuse mai sus este adus de prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010, în cuprinsul cărora nu se regăsește și comisionul de risc. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică și contractelor în curs de executare la data intrării sale în vigoare, voința legiuitorului, chiar ulterioară, poate ajuta la interpretarea unui contract în derulare și poate constitui un element care să sprijine concluzia că această clauză are un caracter abuziv în baza Legii nr. 193/2000, act normativ ce era în vigoare la data încheierii contractului.
Referitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, reținem că în cauză acesta este unul atât economic, cât și juridic.
Cu privire la definirea acestei noțiuni, CJUE a arătat că existența unui dezechilibru semnificativ nu necesită în mod necesar ca costurile puse în sarcina consumatorului printr‑o clauză contractuală să aibă în privința acestuia o incidență economică semnificativă în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzute de normele naționale (CJUE, hotărârea pronunțată în cauza C-226/12, Constructora Principado SA, par. 30).
În cauza citată mai sus, clauzele în discuție aveau o incidență economică redusă în raport cu valoarea totală a contractului, astfel că instanța europeană a arătat că acesta nu poate fi unicul criteriu, dar nu că el nu ar avea, în general, relevanță.
Așadar, incidența economică semnificativă în raport cu valoarea totală a contractului reprezintă un criteriu ce poate fi avut în vedere în analiza caracterului abuziv al clauzei.
Așa cum am arătat și mai sus, în cauză, prin instituirea comisionului de risc, s-a produs un dezechilibru economic semnificativ, acesta rezultând din valoarea totală a sumei ce ar urma să fie plătită cu acest titlu în raport cu valoarea creditului.
Pe de altă parte, s-a produs și un dezechilibru juridic, nereieșind cu claritate din contract care este contraprestația specifică acestui comision.
În contract se arată că se percepe acest comision pentru punerea la dispoziție a creditului, în timp ce explicațiile pârâtei se referă la riscul creditului. Așa cum am arătat, explicația privitoare la risc nu poate fi primită în condițiile în care nu există vreo clauză care să prevadă restituirea sumelor în condițiile în care riscul concret nu se produce. Pe de altă parte, dacă este vorba despre acoperirea riscurilor generale ale băncii pârâte, dezechilibrul este și mai clar, consumatorul care își îndeplinește obligațiile fiind pus în situația să acopere și o parte din pierderile băncii rezultate din activități ale acesteia fără legătură cu contractul în discuție.
Pentru punerea la dispoziție a creditului, Banca încasează oricum dobânda, ceea ce conduce la concluzia deja trasă, aceea că, pentru a crea aparența că dobânzile pe care le percepe sunt mici, încasând, totuși, un preț mai ridicat al contractului, pârâta a preferat să camufleze o parte a acestuia în comisionul de risc.
Prin urmare, reținem caracterul abuziv al clauzelor în discuție, urmând a dispune eliminarea lor din contract.
Prin eliminare în sistemul nostru de drept înțelegem tocmai regimul juridic al nulității.
Referitor la cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, reținem:
Reclamanții au efectuat plata sumelor evidențiate în scadențarul emis de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare, sumele fiind transferate în contul pârâtei cu titlu de plată. Plata s-a efectuat de către reclamanți din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligații care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de risc au caracter abuziv și nu pot produce nici un efect. Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligației de plată a comisionului de risc și este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și a se restabili situația anterioară, precum și a se înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.
În consecință, fiind întrunite cerințele cumulative pentru a se constata plata nedatorată, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumei încasate cu titlu de comision de risc, precum și la plata dobânzii legale, ce se va calcula de la datele încasării până la data restituirii efective a sumei de mai sus.
De asemenea, o va obliga să emită un nou plan de rambursare a creditului, care să nu conțină comisionul de risc/de administrare.
Referitor la cererea reclamanților de constatare a inopozabilității actul adițional la convenția de credit nr._/23.02.2007 și, pe cale de consecință, a faptului că pârâta a modificat în mod unilateral și abuziv contractul, prin înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare și prin emiterea unui alt plan de rambursare a creditului decât cel inițial.
Pârâta a emis actul adițional f.n., care a fost comunicat reclamanților la data de 17.09.2010, în încercarea de adaptare a prevederilor contractului la exigențele OUG nr. 50/2010. În continuare, pârâta a aplicat acest act adițional în relația cu reclamanții, printre altele, redenumind comisionul de risc în comision de administrare. Actul adițional nu a fost semnat de reclamanți.
Reținem că la data de 21.06.2010, a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care, în forma inițială, prevedea în art. 95 că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență (alin. 1), că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență (alin. 2) și că se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept (alin. 4).
La data de 02.01.2011, a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care s-au adus modificări substanțiale acesteia din urmă.
Astfel, art. 95, după modificare, prevede că prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. 2, ale art. 57 alin. 1 și 2, precum și ale art. 66-71.
În art. II din Legea nr. 288/2010, s-a prevăzut că actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți (alin. 1) și că actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. 2).
Ori, în cazul reclamanților nu se poate vorbi despre acceptarea tacită a actului adițional, pentru că ei l-au refuzat din moment ce nu și-au însuțit clauzele acestuia prin semnătură.
Prin urmare, între părți trebuie să producă efecte contractul, în forma inițială, mai puțin clauzele constatate ca fiind abuzive, motiv pentru care instanța va constata că reclamanților nu le este opozabil actul adițional la convenția de credit nr._/23.02.2007 și, pe cale de consecință, că pârâta a modificat în mod unilateral și abuziv contractul, prin înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare și prin emiterea unui alt plan de rambursare a creditului decât cel inițial.
În temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanța va lua act că pârâta își rezervă dreptul să solicite plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatarea nulității clauzelor abuzive – pretenții formulată de reclamanții B. I. T. și B. M., ambii domiciliați înAlba I., .. 11, ., jud. A., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, sector 2, ., . 10.
Constată caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de risc (art. 5 lit. a din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale ale convenția de credit nr._/23.02.2007) și dispune eliminarea acesteia din convenție.
Constată că reclamanților nu le este opozabil actul adițional la convenția de credit nr._/23.02.2007 și, pe cale de consecință, că pârâta a modificat în mod unilateral și abuziv contractul, prin înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare și prin emiterea unui alt plan de rambursare a creditului decât cel inițial.
Obligă pârâta să restituie reclamantei la cursul BNR euro – leu de la data efectuării plății, suma de 3592,12 CHF încasată cu titlu de comision de risc, reprezentând plată nedatorată, sumă la care se va calcula dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe până la data plății integrale a acestora.
Obligă pârâta ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, să pună la dispoziția reclamanților un nou plan de rambursare a creditului, conform cu cele stabilite de instanță.
Ia act că pârâta își rezervă dreptul să solicite plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Prezenta sentință se atacă numai cu apel, care se depune la Judecătoria Sectorului 2 București, în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 483 al. 2, 466 și 468 C.proc.civ.
Prezenta hotărâre se va comunica părților, în copie, în temeiul art. 427 al. 1 C.proc.civ.
Pronunțată în ședință publică astăzi 06.07.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.jud.N.D/Tehnored. MI/2 ex./27.07.2015
| ← Acţiune în constatare. Încheierea nr. 29/2015. Judecătoria... | Întoarcere executare. Încheierea nr. 29/2015. Judecătoria... → |
|---|
