Acţiune în constatare. Încheierea nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Încheierea nr. 18/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 2812/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI II BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 18.02.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE I. M. D.

GREFIER Ț. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanții P. Ș. și P. I. în contradictoriu cu pârâtul ..

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns reclamanții prin avocat care depune împuternicire avocațială și pârâtul prin avocat care depune împuternicire avocațială.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei, stadiul judecății, modul de îndeplinire a procedurii de citare, după care,

Instanța acordă cuvântul părților cu privire la competența Judecătoriei Sectorului 2 București să judece prezenta cauză.

Apărătorul reclamanților arată că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să judece prezenta cauză.

Apărătorul pârâtului arată că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să judece prezenta cauză, fiind vorba numai de comisionul de risc.

Instanța, fiind ținută ca la primul termen de judecată cu părțile legal citate să-și verifice din oficiu competența, în temeiul art. 107 C.proc.civ. constată că este competentă să judece prezenta cauză.

Instanța acordă părților posibilitatea să estimeze durata cercetării procesului, conform dispozițiilor art.238 C.pr.civ.

Apărătorul reclamanților arată că durata cercetării procesului va fi de o lună.

Apărătorul pârâtului arată că se poate judeca și la prezentul termen de judecată.

Apărătorul reclamanților arată că pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul de 25 de zile și este decăzut din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții.

Instanța constata decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, conform art.208 alin 2 C.pr.civ., față de nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, respectiv, 25 zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor art.201 alin 1 C.pr.civ.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul în vederea propunerii de probe.

Apărătorul reclamanților solicită proba cu înscrisurile de la dosar.

La solicitarea instanței apărătorul reclamanților arată că a depus graficul de rambursare.

În temeiul art.255 C.pr.civ. raportat la art.258 C.pr.civ. instanța încuviințează pentru reclamanți proba cu înscrisurile de la dosar ca fiind utile, pertinente și concludente pentru justa soluționare a cauzei.

Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul pe fond.

Apărătorul reclamanților solicită admiterea cererii. Arată că profesionistul are obligația, ca înainte de încheierea contractului, să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul și suma totală a creditului. Singurele înscrisuri primite de către reclamanți au fost convenția și graficul de rambursare care au fost comunicate după încheierea contractului. Contractul nu este negociat este preformulat. Pentru ca o clauză să fie abuzivă este necesar ca aceasta să nu fie negociată direct cu consumatorul, aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să se fi încălcat cerințele bunei-credințe. Solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare. Să se dispună restituirea sumei plătite nedatorat, respectiv, suma de 68.629,13 lei ( 19.012,42 CHF). Cu cheltuieli de judecată.

Apărătorul pârâtului solicită respingerea cererii comisionul de risc este partea de preț a contractului, este inclus în D.. Arată că la o primă analiză instanța nici nu trebuie să se aplece asupra acestei clauze, instanța se poate apleca asupra unei clauze dacă nu este exprimată clar și inteligibil. Clauza trebuie să fie exprimată clar din punct de vedere gramatical și să se arate în mod clar motivele economice și consecințele. Să stabilească în mod clar ce se plătește, când se plătește și cine plătește, ce penalități se aplică. Din acest punct de vedere graficul de rambursare este clar. La pct. 3.5 din contract este un comision de 0.19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit. În cadrul contractului există claritate din punct de vedere gramatical și al consecințelor economice. În lipsa unor încercări de negociere profesionistul nu poate negocia de unul singur. Dacă oferta este acceptată, acordul de voință este întrunit și negocierea s-a încheiat. Cu privire la dezechilibrul semnificativ jurisprudența a stabilit că acesta trebuie să fie un dezechilibru juridic. Cu privire la reaua credință arată că banca a informat clienții în mod corect, le-a prezentat toate condițiile. Solicită respingerea acțiunii. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Apărătorul reclamanților arată că sunt preformulate contractele băncii. Banca trebuie să-și gestioneze propriul risc. Precizează faptul că graficul de rambursare a fost pus la dispoziția clienților ulterior încheierii contractului iar prețul pentru contract este dobânda nu comisionul de risc.

Apărătorul pârâtei arată că un comerciant are dreptul să-și împartă costurile în câte părți dorește, poate să-și împartă prețul pe categorii de costuri.

Apărătorul reclamanților arată că solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul pârâtei arată că solicită cheltuielile de judecată pe cale separată.

Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

INSTANȚA,

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 din Codul de procedură civilă,

DISPUNE:

Amână pronunțarea la data de 25.02.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.02.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

I. M. D. Ț. D.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI II BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 25.02.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE I. M. D.

GREFIER Ț. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanții P. Ș. și P. I. în contradictoriu cu pârâtul ..

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 18.02.2015, fiind cuprinse în încheierea de ședință pronunțată la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea până la data de 25.02.2015, când, în aceeași compunere,

INSTANȚA,

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 din Codul de procedură civilă,

DISPUNE:

Amână pronunțarea la data de 04.03.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 25.02.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

I. M. D. Ț. D.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI II BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ

ÎNCHEIERE

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 04.03.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE I. M. D.

GREFIER Ț. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanții P. Ș. și P. I. în contradictoriu cu pârâtul ..

INSTANȚA,

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 din Codul de procedură civilă,

DISPUNE:

Amână pronunțarea la data de 11.03.2015.

Pronunțată în ședință publică azi, 04.03.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

I. M. D. Ț. D.

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI II BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR.2812

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 11.03.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE I. M. D.

GREFIER Ț. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții privind pe reclamanții P. Ș. și P. I. în contradictoriu cu pârâtul ..

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 01.07.2014 sub nr._ reclamanții P. Ș. și P. I. au chemat în judecată pârâta S.C. V. R. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare, clauză ce se regăsește la punctul 5 lit. a din Condițiile speciale în convenția de credit nr._/07.12.2007 încheiat cu V. R. S.A.;

- ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzei arătate, să constate nulitatea absolută a acesteia;

- să repună părțile în situația anterioară, respectiv să dispună restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzei nule și a dobânzii legale aferente acestor sume. Cuantumul acestora fiind de 68.629,13 lei (echivalentul în lei a 19.012,42 CHF calculat la cursul BNR din data de 30.06.2014, data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 CHF = 3,6097 lei, reprezentând comisionul de risc/administrare plătit pentru perioada 20.12.2007 – 20.06.2014), precum și în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de credit încheiat cu pârâta acționează în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale, conform pct. 1 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit.

Calitate de consumator a reclamanților este dovedită prin conținutul convenției de credit (pct. 1 lit. a din Condițiile Speciale), produsul de creditare oferit de instituția de credit pârâtă fiind destinat acoperirii cheltuielilor personale curente.

Pârâta este profesionist în sensul aceleiași obligații a protecției consumatorului, întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale.

Efectul constatării caracterului abuziv al clauzei atacate

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Reclamanții au arătat că înțeleg să continue derularea contractului, după eliminarea clauzei abuzive. Având în vedere natura clauzei atacate, rezilierea contractului nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Obligația de informare

Reclamanții a menționat că, din documentele anexate prezentei cereri, rezultă că pârâta nu a respectat dispozițiile legale prin care se reglementează obligația de informare anterior încheierii convenției de credit. Au luat cunoștință în scris de informațiile cu privire la creditul contractat, la momentul semnării, singurele documente comunicate consumatorilor fiind convenția de credit și graficul de rambursare, după semnarea lor. Informare corectă și completă a consumatorilor este menită să asigure premisele unei analize și a unei decizii de a contracta a consumatorului în cunoștință de cauză. Or, în cazul lor, nu exista nici un document care să ateste îndeplinirea de către bancă a acestei informări în condițiile legii.

Informațiile pe care consumatorul le deținea anterior semnării contractului de credit erau transmise verbal și/sau prin materialele publicitare, astfel încât nu îndeplineau funcția de a informa corect și complet consumatorul.

Mai mult, cu privire la modul cum banca înțelegea să își promoveze produsele de creditare, reclamanții au menționat Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 368/15.05.2008, prin care pârâta V. R. S.A. a fost sancționată pentru neinformarea completă a consumatorilor.

Obligația de a nu insera clauze abuzive. Condițiile clauzelor abuzive

În accepțiunea art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, este abuzivă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și c) să se fi încălcat cerințele bunei – credințe.

Au mai arătat reclamanții că, perceperea comisionului de risc este justificată de pârâtă prin necesitatea acoperirii riscului de credit (comportamentul contractual al împrumutatului, deprecierea garanțiilor, neîncasarea valorii acestora în cazul valorificării) și a riscului de piață (constând în fluctuații ale prețurilor și ale cursului valutar). Justificarea costului respectiv (justificare care a apărut ulterior semnării convenției, când consumatorii au început să se plângă de caracterul abuziv al clauzei, și nu anterior semnării convenției, cum ar fi impus legea) pe aceste considerente este neclară, fiind ea însăși abuzivă sub aceste aspecte și raportat la art. 45 din Codul consumului.

Comportamentul contractual al reclamanților nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nicio suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv. Comisionul de risc este, așadar, necuvenit, neavând nicio justificare economică.

Riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este de asemenea suportat de către împrumutat, care în situația aceasta va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, cum ar putea crede un consumator mediu, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului. Nu în ultimul rând, pârâta și-a mai creat încă un instrument de constrângere a împrumutatului pentru acoperirea acestui așa – zis risc, respectiv amenințarea împrumutatului cu declararea creditului scadent anticipat în cazul în care valoarea garanțiilor scad sub valoarea creditului.

Referitor la riscul de piață, acesta trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele păți, atât de bancă (jucător profesionist pe această piață, care este obligat să îl administreze în mod eficient, nu să și-l asume în mod inconștient), cât și de consumator. Comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, așadar consumatorul nu va suporta doar propriul său risc, ci și pe cel al băncii. În cazul în care piața ar evolua în favoarea consumatorului (ar scădea cursul valutar, prețurile etc.) acesta ar datora oricum comisionul de risc pentru a acoperi reducerea profitului previzionat de bancă. Ceea ce trebuie subliniat este că banca a impus și încasat comisionul de risc deși riscul de piață s-a materializat în perioada 2007-2013 în defavoarea consumatorului. În consecință, consumatorul a suportat pe de o parte creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului și al activelor imobiliare, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de situația inversă.

S-a mai arătat că pârâta, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să-și stabilească criterii concrete și reale de determinare a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutații buni platnici, impunând obligația în sarcina acestora de a achita acest comision de risc, independent de producerea riscului.

Cu privire la caracterul abuziv al comisionului de risc s-au pronunțat în repetate rânduri instanțele de judecată, constatându-se cu putere de lucru judecat nulitatea punctului 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit. De asemenea, instanțele naționale au arătat că „această clauză referitoare la comisionul de risc este lipsită de cauză juridică în condițiile art. 948 și 966 C.civ., neexistând nicio contraprestație a societății bancare care să justifice perceperea acestui comision.

În concluzie, modul în care este exprimată clauza contractuală nu este nici pe departe clară și inteligibilă. Coroborează acestea cu faptul că anterior semnării contractului consumatorilor nu li s-au comunicat condițiile de creditare, iar o citire rapidă a contractului la semnarea lui, nu era suficientă pentru ca consumatorii să realizeze importanța costului exprimat prin acest procent nesemnificativ de 0,19%.

Scopul perceperii acestui comision este neclar iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc, precum și dispozițiile art. 78 din Legea nr. 296/2004.

Reclamanții au învederat că, prezentarea comisionului de risc s-a făcut într-o manieră în care să pară nesemnificativ, orice consumator căruia i se punea contractul în față pentru semnare, nu putea să realizeze cuantumul acestui comision. Și au subliniat încă odată faptul că aprecierea comportamentului băncii și al consumatorului trebuie raportat la perioada 2007-2008, când încrederea în bănci era maximă, iar consumatorii nu căutau hibe în contractele de credit. Chiar dacă în ultimii ani a avut loc o trezire a consumatorilor, care încep să își cunoască drepturile, în perioada respectivă aceștia erau încă profani în această privință. Este o realitate ce trebuie avută în vedere de instanță, deoarece clauza care acum poate avea un înțeles, după ani de zile de dezbateri în jurul ei, în 2007 a trecut total neobservată.

Au mai precizat reclamanții că, practica pârâtei a fost întotdeauna de a atrage noi clienți prin promovarea unor produse la costuri aparent mici, pe care le promova într-o manieră înșelătoare. Prin decizia nr. 368/15.05.2008, CNA a interzis difuzarea spotului publicitar al pârâtei, constatând exact faptele descrise anterior.

S-a mai menționat că, comisionul de administrare perceput în prezent de pârâtă nu reprezintă altceva decât același comision de risc, cu altă denumire. O.U.G. nr. 50/2010 a limitat numărul și felul comisioanelor pe care băncile le pot percepe și, în plus, a interzis introducerea unor noi comisioane sau modificarea celor din contractul inițial.

Așadar redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este încă o practică abuzivă a băncii, având în vedere că suma pretinsă nu este percepută (în mod declarat, așa cum rezultă din definiția lui), pentru administrare, ci pentru același scop ca și vechiul comision de risc. Or, dacă acesta era perceput în mod ilegal anterior apariției O.U.G. nr. 50/2010, chiar dacă în prezent ar purta o denumire permisă de lege, nu înseamnă că a intrat în legalitate. Fundamentul și definiția acestui comision arată că el este în continuare ilegal.

Pe de altă parte, constatat fiind caracterul abuziv al acestui comision de risc anterior apariției O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate susține că odată redenumit conform modificării legislative acesta intră în legalitate.

Având în vedere aceste aspecte, se constată atât caracterul abuziv al comisionului de risc, cât și ilegalitatea redenumirii acestuia pentru a crea aparența de legalitate, în condițiile în care acesta a fost de la început perceput în mod ilegal.

Mai mult, reclamanții au arătat că, clauza contestată prin prezenta acțiune este ilegală (încalcă texte de lege), fiind prezumată în mod absolut abuzivă (sunt enumerate în anexa la Legea nr. 193/2000).

In cauza a fost administrata proba cu inscrisuri.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:

La data de 07.12.2007, pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de împrumutător și reclamantii P. S. si P. I., în calitate de împrumutati, au încheiat convenția de credit nr._/07.12.2007, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 138.000 CHF, pentru o durată de 300 luni, calculată de la data încheierii convenției, pentru o dobândă de 4,25 % p.a., dobanda fixa, potrivit planului de rambursare anexat.

In cuprinsul contractului s-a stipulat existenta unui comision de risc-art.5 lit.a din condiile speciale, valoarea acestuia fiind de 0,19% aplicabil la soldul contului, platibil lunar, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit.

La data de 13.08.2010, reclamantii au solicitat paratei prin adresa scrisa (f.56) eliminarea de la plata comisionului de risc conform OUG nr. 50/2010 iar la data de 03.09.2010, prin adreasa depusa la fila 58 din dosar, parata a comunicat reclamantilor care este ratiunea perceperii comisionului de risc si continuarea perceperii acestuia ulterior aparitiei ordonantei mentionate.

Prin aceeasi adresa (f.58), Banca a precizat ca „in contextul modificarilor impuse de noul cadrul legislativ creat de OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, banca, pe de o parte a adaptat structura de comisioane astfel incat sa se incadreze in enumerarea limitativ prevazuta de art. 36 din cuprinsul OUG 50/2010, mentinand totodata valoarea aferenta astfel cum a fost agreata initial de catre parti iar pe de alta parte, a clarificat prin actul aditional ce v-a fost prezentat, ratiunea perceperii acestui cost.”

Asa fiind, din contintul adresei de mai sus reiese fara putinta de tagada ca parata a mentinut vechiul comision de risc dupa . OUG nr. 50/2010 redenumindu-l comision de administrare, dar mai mult, recunoaste faptul ca ratiunea perceperii acestui comision s-a incercat a fi clarificata abia prin intermediul transmiterii actului aditiona pe care paratii au refuzat sa-l semneze (f.68).

Prin adresa nr. 4091/10.09.2010, reclamantii i-au solicitat din nou paratei transmiterea unui nou act aditional care sa contina in mod exclusiv prevederi care sa puna in aplicare dispozitiile OUG nr. 50/2010, dar si acordarea posibilitatii negocierii celorlalte prevederi contractuale inserate in actul aditional.

Prin adresa nr. 9119/24.02.2011, reclamantii (f.73) i-au solicitat paratei revenirea la conditiile anterioare a OUG nr. 50/2010, in conditiile legii nr. 288/2010, restituirea comisionului de risc/administrare credit perceput nelegal pe perioada 21.06._11 si reanalizarea valorii comisionului de risc.

Parata a raspuns la data de 08.03.2011 (f.74) ca doreste anumite modificari ale contractului de credit, cu exceptia clauzei privind comisionul de risc.

La data de 22.09.2011 (f.76), reclamantii au solicitat din nou Bancii revenirea la conditiile initiale din conventia de credit prin care rata dobanzii era de 4,25 % p.a. si care nu depindea de indicele Libor, restituirea comisionului de risc si de administrare perceput nelegal si reanalizarea comisionului de risc iar la data de 23.06.2014, parata a fost invitata la conciliere (f.78).

Reclamantii au sesizat la data de 28.10.2010 Comisariatul pentru Protectia Consumatorilor al mun. Constanta care a comunicat (f.83) faptul ca furnizorul de servicii financiare a fost sanctionat cu amenda contraventionala in conformitate cu dispozitiile OUG nr. 50/2010 si s-a dispus restituirea sumelor incasate eronat.

Astfel, desi parata a transmis reclamantei actul aditional la convenția de credit nr._/07.12.2007, in forma propusa de banca, in vederea armonizarii contractului cu prevederile OUG nr. 50/2010, in cauza nu s-a facut dovada semnarii actului aditional de catre reclamanta.

La data de 14.10.2014, reclamantii au formulat cerere precizatoare in care au aratat modalitatea de calcul al sumelor solicitate a fi restituite, fiind indicata suma platita (ultima plata fiind facuta la data de 20.06.2014) cu titlu de comision de risc/administrare, in cuantum total de 19.012,42 CHF, respectiv 68.629,13 lei la cursul de schimb din data de 30.06.2014, data introducerii cererii de chemare in judecata, clarificandu-se astfel cuantumul si perioada sumelor solicitate.

Din probatoriul administrat in cauza reiese ca reclamantii nu au semnat actul aditional, nefiind vorba de acceptarea tacita a actului aditional propus de banca iar cu privire la mentinerea comisionului de risc, redenumit in comision de administrare, mentinerea acestuia este ilegala, noua legislatie interzicand orice alte comisioane care nu sunt specifice unor servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator.

Asadar, potrivit art. 40 din OUG nr. 50/2010, sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator iar potrivit alin. (3), numai in cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită, ceea ce nu este cazul in speta de fata, legea neprevazand perceperea in continuare a comisionului de risc. Asadar, se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație iar introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

In plus, potrivit art. 41 din Ordonanță de urgență nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora, cu excepția situațiilor în care consumatorul solicită modificări ale contractului care implică schimbarea costurilor, de exemplu prelungirea perioadei de creditare sau modificarea ratelor. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat. În cazul în care consumatorul nu acceptă noile condiții, creditorul nu are dreptul de a penaliza consumatorul sau de a declara creditul scadent. Este adevarat ca potrivit art. 95, prevederile acestei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a a ordonanței de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37 ind.1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71, insa aspectele mentionate mai sus au valoarea unor principii de drept care nu poat fi incalcate in niciun fel de imprejurare de catre parata.

În consecinta, analizand planul de rambursare a creditului, initial-f.34+45 si extrasul de cont din data de 29.05._-f.47-55, pârâta perceput comisionul de risc de 0,19% pe lună pana la data de 28.05.2014, redenumindu-l comision de administrare ulterior aparitiei OUG nr. 50/2010, astfel cum reiese din inscrisurile anexate la dosar.

1. In ceea ce priveste legea aplicabilă cauzei, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum stabilesc art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009, art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamantul având calitatea de consumator în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr.193/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției), dar si dispozițiile O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.

Având în vedere împrejurarea că pârâta nu a făcut în nici un fel dovada acceptării de catre reclamanti a actului adițional transmis acestora prin posta, instanța reține că între părți trebuie să producă efecte doar contractul de creditnr._/07.12.2007, dispozițiile actului adițional fiind exclus.

2. Cu privire la conditiile calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art.4 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.193/2000, ”o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Astfel cum art.4 alin.(3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Sub acest aspect, sustinerile paratei potrivit cu care reclamantii ar trebui sa faca dovada faptului vecin si conex (art. 328 alin.1 teza a II-a) constand in incercarea de a propune bancii negocierea clauzelor contractului sunt nelegale, intrucat transfera sarcina probei privind negocierea contractului la reclamanti (care au probat faptul vecin si conex, respectiv incheierea/semnarea contractului in lipsa oricaror probe privind existenta unor negocieri anterioare), dar mai mult, in cauza a intervenit decaderea paratei din dreptul de a propune probe.

Art.4 alin.(5) din Lege stabilește că ”natura unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”. ”Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: nu a fost negociată direct cu consumatorul și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De retinut ca alin.(6) al art.4 din Lege nu era în vigoare la momentul la care convenția dintre părți a fost încheiată, astfel că nu este aplicabil în cauză (Alineatele (5) și (6) au fost introduse prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007 -_ - privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor).

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară asupra celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Realitatea celor mai sus retinute este confirmata de atitudinea procesuala a paratei, dar si din comportamentul paratei manifestat prin adresa din data de 03.09.2010, depusa la fila 58 din dosar, din care reiese ca dupa aproape 3 ani de la incheierea conventiei de credit, Banca a comunicat reclamantilor care este ratiunea perceperii comisionului de risc si continuarea perceperii acestuia ulterior aparitiei aparitiei OUG nr. 50/2010.

Convenția de credit nr._/07.12.2007, încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primeia, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantii doar manifestându-și voința de a încheia/semna convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a destinatarului de a influența conținutul și numărul clauzelor. Or, pârâta nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.

In plus, instanta retine ca atitudinea paratei reiese si din comportamentul acesteia dupa . OUG nr. 50/2010, cand pentru a doua oara nu a dat posibilitatea reclamantilor de a negocia anumite clauze contractuale si a continuat sa perceapa comisionul de risc sub o noua denumire, fiind evidenta intentia acesteia de a obtine cu orice pret profit sau alte sume suplimentare impovaratoare pentru client.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de credit nr._/07.12.2007, încheiat între părți, și deci caracterul nenegociatal clauzelor contestate de reclamanti.

3.Clauza contractuala criticata de reclamanti: art. 5 lit.a din Conditiile speciale ale conventiei de credit (art. 3.5 din Conditiile generale).

Art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit prevăd în favoarea pârâtei dreptul de percepe un comision de risc de 0,19%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilesc că, „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”. Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010, pârâta a schimbat unilateral denumirea acestui comision în comision de administrare.

Instanța constată că aceste dispoziții convenționale nu sunt clare, neechivoc exprimate, deoarece riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamantii – clienti nu au posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu.

De altfel, riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros, în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea garantiilor prevăzute în favoarea sa. In acest sens, daca se apreiaza ca riscul global asumat de banca nu ar trebui sa se rasfrânga asupra unui singur consumator, banca trebuind sa se evalueze riscul concret al incheierii fiecarui contract de credit.

Mai mult, perceperea comisionului de risc (de 0,19% din soldul creditului, plătibil lunar, aproape egal cu valoarea dobânzii) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantilor, in calitate de consumatori și contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,19% din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanti.

În consecință, instanța apreciază că art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit și art.3.5 din Condițiile generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, conform definiției prevăzute de art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.

Instanta constata ca aceeasi interpretare a fost data si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 578 din 14 februarie 2013, stabilindu-se ca:

A. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sensul acestei prevederi este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.

Prin urmare, este posibilă analizarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, ca parte componentă din costul total al creditului, având în vedere faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.

B. Sintagma ”…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât și cea folosită în norma comunitară, „…exprimate în mod clar și inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deși comisionul de risc face parte din costul total al contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Prin convenția părților nr._/07.12.2007, în Condițiile generale – la secțiunea „Definiții” – f.26, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 - „Costuri”, printre ele regăsindu-se și comisionul de risc.

În atare situație, este evident că noțiunea de „cost total al creditului” are o accepție mai largă decât aceea a „prețului”, comisionul de risc fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”

Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale – cum este și cazul convenției în litigiu – conform art. 95 din ordonanță, situație în care – în condițiile art. 148 din Constituție – capătă aplicabilitate directiva.

Același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

In acest sens se poate aprecia ca pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a dobanzii si a comisionului de risc, fundamentul perceperii acestora, insa, nefiind cunoscut – în lipsa unei exprimări clare și neechivoce – consumatorului la momentul perfectării convenției de credit. In jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, situatie in care se regasesc pe deplin reclamantii in prezentul litigiu.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, parata desi a incercat să lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision, aceste elemente nu au fost evidențiate în convenția de credit (in conditiile in care din multitudinea de comisioane percepute de banca nu se poate extrage rolul comisionului de risc).

Aplicarea unei astfel de clauze transferă practic toate riscurile modificării pieței financiare către un singur consumator (care executa conventia si prezinta toate garantiile de solvabilitate), fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

In acelasi sens, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale (cum este si cazul de fata) ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit. Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, asa cum s-a statuat si prin solutia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013.

Din inscrisurile anexate la dosar si din sustinerile partilor reiese ca reclamanta a achitat lunar comisionul de risc aferent perioadei contractuale, suma solicitata prin cererea de chemare in judecata fiind precizata pe parcursul solutionarii litigiului, fiind dovedita cu extrasul de cont eliberat de banca, suma necontestata in cauza.

4. In ceea ce priveste sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Nulitatea relativă sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes particular, individual (a unei norme juridice de ordine privată), în timp ce nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes general (a unei norme juridice de ordine publică). În cazurile în care legea nu stabilește expres, stabilirea felului nulității se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare și a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancțiunii.

Instanța apreciază că art.6 din Legea nr.193/2000 stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive, textul legal folosind sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulității relative. De asemenea, art.1 alin.(3) din Lege ”interzice” comercianților stipularea de clauze abuzive.

În al doilea rând, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.

Totodata, respectarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 este supusă controlului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, încălcarea interdicției impuse comercianților de a nu stipula clauze abuzive constituind contravenție (faptă antisocială de o anumită gravitate, pentru a cărei reprimare se prevede aplicarea unei „pedepse” contravenționale), norma respectivă ocrotind un interes general, si nu unul individual.

În concluzie, instanța apreciază că prevederile Legii nr.193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută. In acest sens este si interpretarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Secția a II-a civilă, Decizia 686 din 21 februarie 2013.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Asadar, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei mai sus analizate, instanta va admite cererea si în temeiul art.6 din Legea nr.193/2000, va constata ineficacitatea acestei clauze.

5. Cu privire la restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți cu nr. _/07.12.2007– ce poate fi asimilata nulitatii absolute a acestor prevederi - în aplicarea principiului retroactivității efectelor nulitatii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanti în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art.1092 din C.civ.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanti) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem).

În consecință, în temeiul art.1092 din C.civ., constatand ca reclamantii nu au sustinut si nici nu au facut dovada achitarii comisionului de risc ulterior datei de 20.06.2014 si dand eficienta principiului disponibilitatii procesului civil (conform cererii precizatoare depuse la data de 14.10.2014), instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanti a sumei de 68.629,13 lei (echivalentul in lei a sumei de 19.012,42 CHF la data depunerii cererii) cu titlu de comision de risc/administrare incasat in baza contractului de credit nr. _/07.12.2007 și la plata dobânzii legale aferente, calculate asupra fiecărei sume datorate, din ziua efectuării plății nedatorate si pana la data restituirii sumelor datorate.

Având în vedere dispozițiile art. 453 C.pr.civ., instanța va reține că pârâta este în culpă procesuală, și deci ținută la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanti, cheltuieli reprezentând onorariu avocat – 3270,92 lei (potrivit documentelor justificative depus la dosar la fila 114), onorariu apreciat de instanță ca fiind real, necesar și rezonabil, raportat la valoarea obiectului cauzei și la munca depusă de apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite cererea precizata de către reclamanții P. Ș., CNP_ și P. I., CNP_, ambii cu domiciliul în C., Ale. Prieteniei, nr.1, ., ., județ C. în contradictoriu cu pârâtul ., cu sediul în București, ., ., sector 2, înregistrată la Oficiul Național al Registrului Comerțului sub nr. J_, CUI RO_.

Constată caracterul abuziv al clauzei contractuale prevazuta la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la pct. 3.5 din Condițiile generaleale contractului nr._/07.12.2007.

Dispune inlaturarea acestor clauze din contractul de credit nr._/07.12.2007.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare in cuantum de 68.629,13 leiși a dobânzii legale aferente, calculate asupra fiecărei sume datorate, din ziua efectuării plății nedatorate si pana la data restituirii sumelor datorate.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3270,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 15 zile de la data comunicării prezentei hotărâri.

Cererea pentru exercitarea căii de atac se depune la Judecătoria Sectorului 2 București.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.03.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

I. M. D. Ț. D.

Red./Dact./I.M.D../D.Ț./6 ex.

27.04.2015

operator de date cu caracter personal nr. 2891

prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001

← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 25/2015. Judecătoria...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 2749/2015. Judecătoria... →

Acţiune în constatare. Încheierea nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Încheierea nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI