Acţiune în constatare. Sentința nr. 2434/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2434/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 2434/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI II BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2434
Ședința publică din data de 03.03.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ȚARI V.
GREFIER: Ț. G.
Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive – pretenții privind pe reclamanții Boțocan M. I. și Boțocan D. V., în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reclamanții reprezentați de avocat cu împuternicire avocațială la dosar, fila 3 și pârâta reprezentată de avocat care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul judecății și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Apărătorul pârâtei comunică apărătorului părții adverse un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
La interpelarea instanței, apărătorul reclamanților arată că este de acord cu lăsarea dosarului la a doua strigare pentru a putea lua cunoștință de conținutul întâmpinării.
Instanța dispune lăsarea dosarului la a doua strigare pentru a da posibilitatea apărătorului reclamanților să ia cunoștință de conținutul întâmpinării.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reclamanții reprezentați de avocat cu împuternicire avocațială la dosar, fila 3 și pârâta reprezentată de avocat care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul judecății și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Apărătorul reclamanților arată că, având în vedere termenul la care a fost depusă această întâmpinare, în temeiul art. 208 C.pr.civ., urmează ca instanța de judecată să decadă pârâta din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, întrucât întâmpinarea nu a fost depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 201 C.pr.civ.
Apărătorul pârâtei lasă la aprecierea instanței.
Având în vedere că întâmpinarea a fost depusă peste termenul legal de 25 de zile, instanța dispune decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepții relative și de a mai propune probe.
Nemaifiind alte cereri prealabile, instanța acordă cuvântul pentru formularea cererii de probatorii.
Apărătorul reclamanților solicită proba cu înscrisuri, iar în cadrul acesteia să i se pună în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei cursul de schimb leu – franci elvețieni practicat de pârâtă la data acordării creditului, respectiv 18.04.2009, aceasta pe cererea modificatoare. Iar pe cererea principală solicită să i se pună în vedere să depună la dosarul cauzei situațiile contabile aferente exercițiului financiar 2012-2013 pentru a vedea cum a fost evidențiat în contabilitate comisionul de administrare, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale. Depune înscrisuri, pe care le comunică și părții adverse.
Apărătorul pârâtei invocă excepția necompetenței materiale a instanței.
Instanța acordă cuvântul cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâtă.
Apărătorul pârâtei formulează concluzii de admitere a excepției necompetenței materiale întrucât este un capăt de cerere neevaluabil în bani și poate fi considerat de sine stătător și, este de sine stătător, deci urmează să atragă competența tribunalului.
Apărătorul reclamanților arată că este capăt accesoriu cererii principale, astfel că, instanța competentă să soluționeze și cererea modificatoare este tot instanța competentă să soluționeze și cererea principală.
Instanța respinge excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă la acest termen de judecată, ca neîntemeiată, în baza art. 123 alin. 2 C.pr.civ., întrucât cererea completatoare are natura juridică a unei cereri adiționale, or instanța învestită cu cererea de chemare în judecată este competentă să judece și cererea adițională, chiar dacă, introdusă separat aceasta din urmă, ar fi fost de competența unei alte instanțe.
Apărătorul reclamanților arată că mai solicită și proba cu interogatoriul și proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate. Totodată, solicită, în temeiul art. 330 alin. 5 C.pr.civ., încuviințarea unui expert parte. Solicită ca, expertiza contabilă să aibă ca obiectiv: cuantificarea sumelor plătite băncii în temeiul contractului de credit și a actelor adiționale, cu titlu de comision de risc și comision de administrare pe întreaga perioadă a rambursării creditului începând cu data de 18.04.2008 și până la momentul efectuării expertizei.
Cu privire la proba cu interogatoriul arată că acesta a fost atașat cererii de chemare în judecată, pe modalitatea în care au fost respectate clauzele din contractul de credit, din actele adiționale și cum s-a transformat acest comision din comision de risc în comision de administrare.
Apărătorul pârâtei arată că se opune cererii de a pune la dispoziție documentele contabile ale băncii, întrucât nu crede că este relevant pentru a aprecia caracterul abuziv sau neabuziv al unei clauze din contract. Se opune, de asemenea și cererii de a depune cursul de schimb leu – franc, deoarece este public, iar în ceea ce privește expertiza, arată că, din graficul rambursat se poate determina printr-un simplu calcul aritmetic care este cuantumul comisionului de risc și cel al comisionului de administrare.
În temeiul art. 258 și urm. C.pr.civ, instanța încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri, constând în actele existente la dosarul cauzei, apreciindu-le ca fiind utile, pertinente și concludente soluționării cauzei de față. Respinge proba cu interogatoriul solicitată de reclamanți și proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate ca nefiind utile soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbateri asupra fondului cauzei.
Apărătorul reclamanților solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul pârâtei solicită instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată și arată că, ar trebui să țină cont de faptul că niciuna dintre cele trei condiții nu este îndeplinită. Precizează că, există în primul rând, condiția relei – credințe a profesionistului, care nu poate fi îndeplinită decât în situația în care reclamanții demonstrează un fapt ilicit al băncii concomitent semnării contractului. Arată că, prezumția bunei – credințe în contract îi profită pârâtei și atunci ar trebui să fie răsturnată de către reclamanți.
La interpelarea instanței, apărătorul pârâtei consideră că are o prezumție legală simplă.
În ce privește caracterul negociat și nenegociat arată că aici are o prezumție care îi profită aparent reclamantului. Totodată, invocă dispozițiile art. 1578 din vechiul cod civil care arată că „obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract…”. Învederează instanței că, instanța nici nu poate să înlăture o clauză dintr-un contract care tinde să implementeze o prevedere legală.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA ,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 07.07.2014 sub nr._, reclamanții Boțocan M. I. și Boțocan D. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. București, constatarea ca fiind abuzivă a clauzei de la art. 5 lit. a din condițiile speciale, respectiv de la art. 3.5 din condițiile generale și anularea acestora din convenția de credit nr._/18.04.2008, desființarea clauzei de la art. 5.1 lit. a din actul adițional nr. 1/13.09.2010, privind comisionul de administrare credit, desființarea clauzei de la art. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2/09.11.2010, privind comisionul de administrare credit, obligarea pârâtei să restituie suma de 5.657,27 chf cu titlu de comision de risc/administrare, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și este scutită de la plata taxei judiciare conform art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.
În motivare, a arătat în esență că banca nu suportă niciun risc, având în vedere că este beneficiara unei garanții reale imobiliare, că i s-a cesionat polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce formează obiectul ipotecii, suma asigurată fiind cel puțin egală cu valoarea evaluată a imobilului. Clauzele nu au fost negociate de părți, fiind standardizate și se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Terminologia folosită în cuprinsul clauzei privind comisionul de risc nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor. Totodată, se mai învederează că de fapt comisionul de risc constituie o dobândă mascată, acesta neavând o contraprestație din partea băncii.
În susținerea cererii de chemare în judecată au fost depuse înscrisuri.
La data de 20.01.2015 reclamanții au depus o cerere completatoare prin care au solicitat să se dispună convertirea în lei a creditului la cursul de schimb leu/chf al pârâtei de la data acordării creditului, 18.04.2008, la care să se adauge un procent de 10%, respectiv să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.4 și 4.5 din secțiunea 4 – Plăți a condițiilor generale ale contractului de credit nr._/18.04.2008, sub aspectul riscului valutar suportat integral de consumator.
În motivare, a arătat în esență că dispozițiile art. 4.2 din convenție permit convertirea în lei a creditului, iar în ultimii ani leul s-a devalorizat aproape cu 100% față de chf în contextul în care consumatorul suportă toate riscurile contractului: marja variabilă la aprecierea băncii, garanția imobiliară care se devalorizează, riscul valutar, comisionul de administrare care funcționează precum o dobândă mascată. Riscul valutar transformă contractul de credit dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu. Se creează astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Banca a omis să informeze clientul asupra riscului de hiper valorizare a chf.
Fiind legal încunoștințată, pârâta V. R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. A invocat și excepția necompetenței materiale, care a fost respinsă prin încheierea din data de 03.02.2015.
A fost încuviințată pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator de la dosar, reține următoarele:
A)Stabilirea cadrului contractual
Având în vedere că la dosar au fost depuse pe lângă convenția de credit nr._/18.04.2008 și actele adiționale nr. 1/13.09.2010 și nr. 2/09.11.2010, primul fiind recunoscut tacit de reclamanți, iar cel de al doilea fiind însușit de reclamanți prin aplicarea semnăturii, prin intermediul cărora s-a procedat la înlocuirea comisionul de risc cu comisionul de administrare, respectiv la redimensionarea comisionului de administrare în sensul reducerii sale de la 0,22% la 0,12%, instanța va analiza temeinicia cererii reclamanților prin raportare atât la conținutul convenției de credit nr._/18.04.2008, astfel cum acesta se prezenta înainte de intervenirea celor două acte adiționale, cât și prin raportare la conținutul convenției astfel cum a fost modificat prin încheierea celor două acte adiționale.
B)Dispoziții legale aplicabile cauzei.
- art. 1 al. 3 din Legea nr. 193/2000 - se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
- art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
- art. 4 al. 2 din Legea nr. 193/2000 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv;
A fost avută în vedere forma textului de lege de la data încheierii convenției de credit nr._/18.04.2008.
Toate prevederile contractuale ce vor fi analizate nu au fost negociate direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că puterea de negociere a consumatorului nu izvorăște atât din posibilitatea ce-i este oferită de bancă de a formula o contraofertă, nici din eventuala pregătire tehnică deosebită a consumatorului, ci în special din starea puterii sale economice, care se află într-o vădită precaritate și disproporție prin raportare la puterea economică a băncii. Existența puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporționalitate a puterii economice, de care trebuie să se bucură ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre partenerii precontractuali se află într-o poziție prin excelență dominantă, iar celălalt într-o poziție prin excelență dominată.
Faptul că banca furnizează produse financiare diferite, cu costuri diferite de la un client la altul, nu reprezintă altceva decât expresia varietății ofertei de produse financiare, pe care o bancă le expune la un moment dat pe piață, combinată cu varietatea particularităților economice, sociale și psihologice ale fiecărui consumator în parte, fiind absurd a se imagina o uniformitate absolută de servicii financiare efectiv prestate, de vreme ce clientela unei bănci nu este în mod absolut uniformă.
Așadar, lipsa negocierii este inerentă conceptului juridic de consumator de servicii financiare, construit pe realitatea disproporției de putere economică dintre acesta și finanțatorul bancă, respectiv conceptului juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de bancă, în redactarea cărora intervenția consumatorului nu poate fi decât minimală ori inexistentă.
A)Caracterul neabuziv al art. 5 lit. a din condițiile speciale, respectiv al art. 3.5 și art. 3.6 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.04.2008.
- art. 5 lit. a din Condițiile speciale, prevede „dreptul băncii de a percepe un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
- art. 5 lit. a din Condițiile speciale, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale prevede dreptul băncii de a percepe un comision de administrare de 0,22% (0,12% odată cu încheierea actului adițional nr. 2), aplicabil la soldul creditului, datorat și plătibil lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 din condițiile speciale ale convenției, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în Convenție. Comisionul de risc (i) vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și (ii) este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 zile raportat la un an de 360 zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de risc x 12 x 30)/360.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, însă Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑143/13 M. versus V., fiind sesizată cu soluționarea unei întrebări preliminare legate de interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.
Așadar, clauza contractuală privind comisionul de risc/administrare nu este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În altă ordine de idei, conform art. 2 lit. d din Legea nr. 289/2004 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil speței față de anterioritatea datei încheierii convenției de credit raportat la data intrării în vigoare a actului normativ abrogator), costul total al creditului la consumator este definit ca fiind toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, iar conform art. 2 lit. e din Legea nr. 289/2004, dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D. este definită ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat în conformitate cu art. 4.
Totodată, potrivit art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este definit ca fiind - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar conform art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D. este definită ca fiind costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile prevăzute la art. 73, după caz.
Nu în ultimul rând, conform art. 73 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în scopul calculării dobânzii anuale efective se determină costul total al creditului pentru consumator. Sunt incluse în costul total al creditului pentru consumator: costurile administrării unui cont care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile; costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operațiunile de plată, cât și pentru trageri; alte costuri privind operațiunile de plată.
De altfel, chiar și condițiile generale ale convenției de credit definesc „costul total al creditului la consumator” ca fiind „toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli”.
În speță, comisionul de risc/administrare este parte din totalul costului creditului, alături de dobânda și celelalte comisioane și se exprimă procentual la nivelul unui an prin formula dobânzii anule efective.
Comisionul de risc/administrare este determinat matematic în expresie procentuală (0,1% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar) și determinabil aritmetic în sumă fixă, astfel încât oricine stăpânește principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision.
Așa cum s-a arătat mai sus, însuși legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de administrare, care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plățile creditului acordat, conform art. 73 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 50/2010.
Așadar, clauzele contractuale privind comisionul de risc/administrare sunt exprimate din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Important este ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiar bancare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului, fiind mai puțin important dacă în speță consumatorul a avut reprezentarea exactă a rațiunilor juridice și/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.
Aceasta evident nu-l împiedică pe un consumator ultradiligent, în măsura în care dorește, să-și asigure asistența tehnică a unor specialiști, care să-l consilieze în această privință, însă rămâne de discutat dacă într-un asemenea caz mai poate fi vorba de un veritabil consumator, de vreme ce comportamentul său cu ocazia contractării devine tipic comportamentului unui veritabil profesionist.
În privința cuantumului concret al comisionului de risc/administrare, în speță 0,22%/0,12%, acesta nu poate apărea în ochii unui observator obiectiv ca fiind extrem de oneros, având în vedere data la care a fost contractat inițial împrumutul, anul 2008, când costul general al creditului bancar era mai ridicat decât în prezent, tendința generală a Băncii Naționale a României fiind de la începutul anilor 2000 în sensul scăderii dobânzii de referință, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu pare a fi exagerat nici în ce-i privește pe reclamanți, din moment ce aceștia au continuat să execute obligațiile contractuale, cu toate că prevederile Secțiunii 6 din Condițiile Generale ale convenției le confereau dreptul de a efectua rambursarea integrală a creditului contractat. Or, dacă reclamanții ar fi apreciat că plata comisionului de risc/administrare devine mult prea oneroasă raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut să contracteze un alt mijloc de refinanțare, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
Nu în ultimul rând, conform paragrafului nr. 66, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑143/13 M. versus V. a arătat că „va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze (n.n. clauza privind comisionul de risc) stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.”
Astfel, paragraful nr. 54 arată următoarele: „Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).”
Din conținutul graficului de rambursare a creditului (f. 64) reiese că după plata tuturor celor 168 de rate lunare, consumatorul va fi achitat debitul principal în cuantum de 56.000 chf, dobânda în cuantum de 15.670,08 chf și comision de risc/administrare în sumă de 7.785,85 chf. Așadar, se poate observa că valoarea totală a comisionului de risc/administrare reprezintă aproximativ 50% din valoarea dobânzii, respectiv aproximativ 14% din valoarea debitului principal, motiv pentru care în ansamblul dispozițiile contractuale comisionul de risc/administrare constituie un element esențial, în lipsa căruia banca nu ar mai fi ales să acorde creditul sau, în orice caz, dacă ar fi făcut-o, ar fi convenit plata unei dobânzi mai mari decât cea stabilită în speță.
În această logică, clauza privind comisionul de risc/administrare nu poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, ci dimpotrivă, lipsa acestei clauze este de natură să strice acest echilibru.
B)Caracterul neabuziv al clauzei de risc valutar de la art. 4.4 și art. 4.5 din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/18.04.2008, respectiv netemeinicia capătului de cerere privind conversia creditului în chf.
În primul rând, prevederile art. 4.2 din condițiile speciale ale convenției instituie în favoarea băncii un drept subiectiv, iar nu o obligație de a converti creditul acordat în chf în lei, această mențiune fiind efectuată în mod explicit, astfel încât obligarea băncii la realizarea conversiei ar constitui o încălcare a principiului forței obligatorii a contractelor.
Pe de altă parte, prevederile art. 4.3 din condițiile speciale ale convenției arată că, în ipoteza în care banca alege să efectueze această conversie, părțile vor încheia un act adițional prin care vor determina noua valoare nominală a creditului în noua monedă, noua rată a dobânzii curente și noile condiții contractuale.
Stipulația de la art. 4.3 din condițiile speciale ale convenției nu reprezintă decât o aplicație a principiului de drept civil din materia contractelor, potrivit căruia pacta sunt servanda. Altfel spus, forța obligatorie a contractului impune ca atât la încheierea, cât și la modificarea sau stingerea lui să fie întrunit acordul de voințe al părților contractante.
În această logică, notificarea băncii reglementată de prevederile art. 7.2 lit. g din condițiile speciale ale contractului de credit, coroborat cu posibilitatea oferită reclamanților de a rambursa anticipat creditul în condițiile secțiunii a 6 – a din condițiile generale ale contractului, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.
Mecanismul de formare a voinței juridice în sensul modificării unui act juridic deja existent este identic cu mecanismul formării voinței juridice în sensul nașterii unui act juridic nou, inexistent anterior.
Așadar, instanța judecătorească nu poate să oblige banca să realizeze conversia creditorului din chf în lei, căci aceasta ar echivala cu o modificare nepermisă a convenției părților. D. în ipoteza existenței unor clauze abuzive, afectate de o nulitate absolută, este posibilă desființarea cu caracter retroactiv, în parte, a convenției.
În altă ordine de idei, contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Este adevărat că prin aceasta contractul capătă caracter aleatoriu, nemaifiind comutativ, întrucât întinderea prestației împrumutatului nu mai poate fi determinată cu precizie absolută încă de la data nașterii raportului juridic contractual, însă nimic nu se opune acestui caracter aleatoriu, contractul de credit bancar fiind un contract nenumit, al cărui conținut este rodul exclusiv al voinței părților contractante, neexistând în legislația de drept bancar dispoziții de drept comun privind contractul de credit bancar.
Atât Codul civil din 1864 cât și noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența vreunei clauze abuzive, ci a unei aplicații a principiului nominalismului monetar, pe care însuși legiuitorul l-a instituit. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Întrucât principiul nominalismului are izvor legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite decât pe cale legală, iar nu pe cale jurisprudențială. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă în viitor măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută prin transpunerea în legislația română a Directivei nr. 17/2014, însă această reglementare va avea aplicabilitate numai pentru viitor, pentru contractele care se vor fi încheiat sub imperiul unei asemenea reglementări, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi.
În ce privește apărarea reclamanților în sensul că clauza de risc valutar ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece a fost prestabilită și impusă consumatorului fără a-i acorda posibilitatea de a-i influența conținutul, caracterul de adeziune al unei clauze contractuale nu este suficient prin sine însuși pentru a constata caracterul ei abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000.
Totodată, apărarea reclamanților în sensul că banca ar fi omis sa îi informeze asupra riscului supra valorizării francului elvețian prin raportare la leul românesc, nu are temei legal, de vreme ce nicio prevedere legală nu instituie în sarcina băncii o astfel de obligație, iar pe de altă parte este absurd a i se impune oricărei persoane să prevadă cu o precizie matematică, efectuând un arc premonitoriu în timp îndelungat, că o anumită valută străină va avea o evoluție ascendentă sau, după caz, descendentă prin raportare la alte valute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea, având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive – pretenții privind pe reclamanții Boțocan M. I. și Boțocan D. V., ambii cu domiciliul ales în mun. București, sector 5, ., ., în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., cu sediul în mun. București, sector 2, ., ., ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 03.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Jud. red. Ț.V.și dact. Ț.G. 5 ex/13.03.2015
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 1984/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2458/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
