Acţiune în constatare. Sentința nr. 05/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 05/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 05-11-2015 în dosarul nr. 11830/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR._

Ședința publică din data de 05.11.2015

Instanța constituită din

PREȘEDINTE: S. M. M.

GREFIER: H. C. D.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare-clauze abuzive” privind pe reclamanții O. D. G. și O. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A..

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordinea stabilită pe lista de ședință, a răspuns pentru reclamanți, apărătorul ales, avocat A. P., care depune în ședință publică împuternicire avocațială, și pentru pârâtă, reprezentantul convențional, consilier juridic, care depune în ședință publică, delegație.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei- acțiune în constatare-clauze abuzive, stadiul judecății- primul termen de judecată după declinarea cauzei de la Tribunalul București, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare-legal îndeplinită, precum și faptul că la data de 13.10.2015, reclamanții au depus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură, cerere prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă, după care:

Apărătorul ales al reclamanților depune în ședință publică, cerere de renunțare la judecată și solicită instanței să ia act de renunțarea reclamanților la judecata prezentei cauze.

Reprezentantul convențional al pârâtei depune în ședință publică, cerere de precizare a apărărilor formulate în cauză.

Reprezentantul convențional al pârâtei solicită instanței să se ia act de renunțarea reclamanților la judecarea prezentei cauze.

Instanța rămâne în pronunțare asupra cererii de renunțare la judecata cauzei formulată de către reclamanți.

INSTANȚA,

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 31.08.2015 sub nr._ (disjunsă din dosarul nr._/3/2014 și declinată prin sentința civilă nr. 3640/23.06.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2015), reclamanții O. D. G. și O. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterului abuziv al clauzelor din convenția de credit încheiată în calitate de consumator, respectiv clauza de la pct. 3 lit. d din Condițiile Speciale, care permite băncii ajustarea ratei dobânzii în mod unilateral, fără a preciza condițiile precise în care poate interveni o asemenea modificare, clauza de la pct. 5 lit. a din condițiile speciale, referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare, clauza din art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale care dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice obligație din contract; ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor arătate, să constate

nulitatea absolută a acestora; să repună părțile în situația anterioara, respectiv să dispună restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esență, reclamanții a arătat că solidarismul contractual reprezintă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părți. Acestea sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractelor, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractelor. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. În această viziune, contractul devine un parteneriat.

Contractele cu executare succesivă, mai ales cele încheiate pe o perioadă lungă de timp, intră în sfera de acțiune a art. 970 din vechiul Cod civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual. Din această perspectivă, este esențială prevederea articolului mai sus menționat, respectiv „ convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa ". Textul de lege a fost interpretat în sensul consacrării faptului că voința individuală, exprimată la momentul încheierii contractelor, este prezumată a fi construită pe ideea de echitate, de echilibru. Un astfel de drept (al fiecăreia dintre părțile contractului), este dreptul la păstrarea echilibrului contractual și are drept corespondent, obligația (de asemenea, a fiecăreia dintre părțile contractante) de a asigura păstrarea acestui echilibru.

Cu privire la natura cauzei, reclamanții a arătat că este consumator în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de credit încheiat cu pârâta a acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Potrivit pct. 13 din Anexa Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, consumator este orice persoană care încheie contracte cu comercianții în afara activității sale profesionale. Definiția include, așadar, consumatorii, indiferent de domeniul în care activează, condiția fiind ca respectivul contract sa fie încheiat în afara activității sale profesionale.

Calitatea de consumator este prezumată atât de legislația protecției consumatorului, cât și de Codul civil. Conform art. 3 alin.2 C.civ este profesionist acela care exploatează o întreprindere; în orice alte situații, persoanele fizice sunt simpli particulari care, dacă intră în raporturi juridice cu profesioniștii, au calitatea de consumatori.

Pârâta este profesionist în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului, întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale.

Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage anumite obligații în sarcina profesionistului (atât în faza precontractuală, cât și în cea a executării contractului încheiat cu consumatorul).

În ceea ce privește obligațiile profesionistului în raporturile cu consumatorii: conform dreptului protecției consumatorilor (art. 1 din Legea 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori), profesionistul trebuie să îndeplinească o . obligații printre care se regăsesc și obligația de informare și obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

În privința obligației de informare, în viziunea lui Cicero obligația precontractuală de informare era mai degrabă o obligație morală, dar care a evoluat în prezent spre o obligație generală, juridică, incidență cu precădere în contractele de adeziune dintre profesioniști și consumatori.

Instituirea unei obligații precontractuale de informare are drept scop asigurarea unui consimțământ valid, neviciat al părților contractante, în special în ipoteza contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, care presupun, prin natura lor, o informare corespunzătoare, preventivă și, implicit, anterioară încheierii contractului.

Protecția în amonte a consimțământului prezintă cel puțin două calități: i)evită vicierea ulterioară a acestuia; (ii) evită apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, fiind un veritabil remediu al dezechilibrelor contractuale specifice includerii de clauze abuzive

în contractele de credit.

Respectarea de către profesionist a obligației de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenție înainte de încheierea unui contract și asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv înțelegerea deplină a produselor de creditare de către consumatori.

Conform art. 8 din Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, precum și art. 19 din OUG 21/1992, banca era obligată să furnizeze pe suport de hârtieinformațiile cu privire la produsul de creditare comercializat. Conform art. 6 din legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, "inainte de încheierea contractului, creditorul: a) are obligația să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul și suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situația financiară a consumatorului, avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și scopul creditului;b) trebuie să prezinte consumatorului informațiile exacte și complete necesare privind contractul de credit avut în vedere; c) trebuie să informeze consumatorul despre documentația de credit necesară...

Punctele (18) si (19) din preambului Directivei 2008/48/CE menționează de asemenea importanța obligației de informare într-un mod clar, concis, vizibil, inclusiv a conținutului publicității cu privire la produse de creditare. Se arată informațiile minime pe care consumatorul trebuie să le primească înainte de încheierea contractului.

Obligația de informare pe care legea o impune profesionistului (în forma expresă prevăzută de lege), se referă la contract în ansamblul său, afectând așadar toate clauzele în discuție; neîndeplinirea corespunzătoare a acesteia va arăta atât caracterul nenegociat al contractului, cât și reaua-credință a pârâtei la încheierea convenției.

Obligația de informare este reglementată amplu și se situează în principal în faza precontractuală, când consumatorul colectează informații despre creditul de care are nevoie. în afară de imaginea îmbunătățită pe care instituția de credit dorește să o dea produselor sale de creditare prin publicitate (unde pot prezenta doar avantajele, precum rapiditatea acordării creditului, dobândă preferențială etc), atunci când consumatorul solicită un credit, banca este obligată să prezinte toate caracteristicile produsului respectiv, în anumite modalități reglementate, ața cum am arătat anterior.

Din documentele anexate prezentei cereri, rezultă că pârâta nu a respectat dispozițiile legale prin care se reglementează obligația de informare anterior încheierii convenției de credit. Reclamanții a luat cunoștință în scris de informațiile cu privire la creditul contractat, la momentul semnării; singurele documente comunicate consumatorului fiind convenția de credit și graficul de rambursare, după semnarea lor.

Informarea corectă și completă a consumatorilor este menită să asigure premisele unei analize și a unei decizii de a contracta a consumatorului în cunoștință de cauză. Or, în cazul de față, nu există niciun document care să ateste îndeplinirea de către bancă a acestei informări în condițiile legii.

Informațiile pe care consumatorul le deținea anterior semnării contractului de credit erau transmise verbal și/sau prin materialele publicitare, astfel încât nu îndeplineau funcția de a informa corect și complet consumatorul.

În ceea ce privește obligația de a nu insera clauze abuzive și condițiile clauzelor abuzive: în accepțiunea art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, este abuzivă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și c) să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.

CJUE reține constant că, consumatorii, la momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, se găsesc într-o situație de triplă inferioritate față de profesionist:

(i)tehnică, întrucât profesioniștii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le

comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puțin sau deloc;

(ii)economică, pentru că profesioniștii dispun în această privință de o forță economică

disproporționată față de cea a consumatorilor;

(iii)juridică, deoarece consumatorii se găsesc privați de orice posibilitate de

negociere și se văd constrânși să adere la propunerile ce le sunt făcute.

Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, re-instaurând echilibrul juridic și contractual. Tocmai de aceea, dreptul protecției consumatorilor este în esența sa in-egalitar, el aducând limite legitime libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

În acest sens sunt relevante considerentele cu caracter general expuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA „trebuie amintit, de la început, că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora."

Conform jurisprudenței CJUE (speța VB Penzugyi Lizing Zrt vs F. S. 9 noiembrie 2010, unde se citează, la pct.46, mai multe spețe: Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, din 27 inie 2000; Mostaza Carlo din 26 octombire 2006; Asturcon Telecommunicaciones, din 6 octombrie 2009), un consumator se găsește „într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la contractele redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita vreo influență asupra conținutului acestuia".

Caracterul abuziv al tuturor clauzelor atacate se verifică prin prisma dispozițiilor din domeniul protecției consumatorilor.

a) Cu privire la prima condiție, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

S-a solicitat instanței să aibă în vedere conținutul concret al clauzelor atacate atunci când va analiza caracterul negociat al acestora.

Contractele de credit de retail sunt contracte pre-formulate, impuse de bancă clienților în baza unui model, validat în prealabil de BNR (împreună cu normele interne de creditare). Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract încheiat cu consumatorii. Cel care vinde creditul nu poate modifica acest contract-tip și, în consecință, nu poate negocia contractul cu clientul.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul. Singura opțiune este de a alege între diferite tipuri standard de contracte. Chiar și această opțiune este controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului, banca indică tipul de credit în care clientul se încadrează conform ratingului.

Trebuie subliniat, în acest context, faptul că în materia protecției consumatorilor, principiul autonomiei de voință (art. 969 C.civ.din 1864) trebuie aplicat în mod diferit. Ideea, că încheierea și conținutul contractului este rezultatul voinței părților, este des contrazisă de realitățile sociale. Pe de altă parte, legislația consumatorilor își propune să protejeze tocmai persoana care a semnat un contract (și-a exprimat voința în sensul încheierii acestuia), ceea ce presupune că semnătura acestuia pe un contract preformulat nu se poate interpreta în sensul renunțării sale, exprese sau implicite, la drepturile consacrate prin lege.

Posibilitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este, așadar, o excepție a principiului libertății contractuale, asumarea lor de consumator prin semnarea contractului nu atrage legalitatea clauzelor (în temeiul principiului pacta sunt servanda), ci este tocmai premisa pentru a analiza legalitatea clauzelor din perspectiva caracterului lor abuziv.

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți. Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii.

Prin prezenta nu s-a atacat un anumit procent al dobânzii sau al comisionului de risc (deci nu conținutul valoric, singurul element care comporta unele diferențe și pe care banca îl stabilea în funcție de suma creditului, veniturile împrumutatului și gradul acestuia de îndatorare), ci s-au atacat dispozițiile contractuale.

Rezultă fără dubiu faptul că voința consumatorilor a fost grav viciată la încheierea convențiilor de credit ce fac obiectul acțiunii.

b) Cea de-a doua condiție, pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la existența unui dezechilbru contractual semnificativ prin abuzul de putere al profesionistului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Condiția menționată este îndeplinită în contractul ce fundamentează prezenta acțiune prin faptul că statuează exclusiv în favoarea băncii o . drepturi foarte importante, precum: (i) dreptul de a modifica rata și tipul dobânzii, fără a fi prevăzute în contracte motivele obiective care determină o asemenea modificare, ci doar voința/interesul creditorului; (ii) dreptul de a încasa comisioane fără a presta niciun serviciu consumatorului, chiar fără a menționa care este respectivul serviciu (ceea ce echivalează tot cu lipsa contraserviciului, creditorul nefiind obligat să facă nimic, conform contractului), doar pentru a crea impresia unui produs de creditare avantajos (cu dobândă aparent mică, dar ascunsă, în realitate, sub alte denumiri), transferarea întregului risc contractual în sarcina împrumutatului, prin aceste mecanisme prin care doar banca se protejează.

Dezechilibrul se poate aprecia și la nivelul întregului contract, dar și raportat la fiecare clauză atacată în parte. Dezechilibrul creat în defavoarea consumatorului prin clauzele atacate, se poate observa din analiza mecanismelor pe care banca le-a inserat în contract pentru a contrabalansa evoluția pieței financiare în defavoarea sa (ajustarea dobânzii, perceperea comisionului de risc) fără a prevedea astfel de mecanisme de echilibrare a contractului în situația în care, riscul se produce în defavoarea clientului.

Astfel, din perspectiva clientului poziția acestuia este de două ori dezechilibrată: în primul rând pentru că nu controlează și nn poate prevedea în niciun fel modul în

care banca va reacționa sau în care banca va interpreta evoluția pieței și în al doilea rând, indiferent de evoluția riscului, el plătește comisionul de risc: cu

alte cuvinte el plătește comisionul de risc în situația în care riscul se produce în

defavoarea băncii, dar îl plătește și în situația în care riscul se produce în defavoarea.

Raportat la conținutul contractului, banca nu prestează nimic în schimbul perceperii comisionului de risc/administrare; acesta nu este definit, nici explicat, deși sumele percepute cu acest titlu sunt semnificative. In cuprinsul contractului de credit se menționează doar obligația împrumutatului de a achita un cost sub o denumire, fără să existe dreptul corelativ al consumatorului și obligația băncii de a presta un serviciu. Or, instanța nu poate adăuga la contract.

Lipsa contraprestației specifice raportat la un cost existent în contract poate să ducă la concluzia firească potrivit căreia, comisioanele atacate ascund o parte din dobândă (acordarea creditului fiind singura contraprestație a băncii menționată în contract), comportament ilicit care nu poate fi lăsat nesancționat.

Prin Decizia 1768 din 23 aprilie 2013, ÎCCJ Secția a Il-a, observând definirea similară a dobânzii si a comisionului în contractele unei instituții bancare, a statuat că „scindarea prețului în aceste componente (subl.n.) poate duce la ideea că pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului abuziv. "

Astfel, este de maximă importanță concluzia trasă de CJUE în cauza Kasler vs. OTP, la pct. 75 din hotărâre. Se arată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Așadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, „vizibilă" din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract.

Jurisprudenta CJUE citată în repetate rânduri pe parcursul soluționării cauzei, lămurește aspectele ce tebuie avute în vedere, respectiv: criteriul economic, și nu cel gramatical (cauza Kassler); dezechilibrul costând în poziția defavorizată a consumatorului față de cea impusă de legislație, și nu dezechilibru] efectiv al prestațiilor reciproce (cauza Mohamed Aziz).

Toate aspectele arătate trebuie apreciate în contextul încălcării de către bancă a obligației de informare, atât prin prezentarea ofertei concomitent cu semnarea contractului cât și prin necomunicarea graficului de rambursare decât după tragerea creditului (art 6.1.), deci ulterior încheierii contractului de credit.

c) Cu privire la cea de a treia condiție (nerespectarea cerințelor bunei-credințe), îndeplinirea acestei cerințe rezultă din comportamentul general al pârâtei, astfel: ignorarea obligației legale de informare anterior încheierii contractelor de credit; modul cum a prevăzut în contract clauze esențiale (dobânda și comisionul de risc), utilizând un limbaj menit să inducă în eroare la o citire rapidă, sub presiunea semnării (condițiile creditului nefiind comunicate anterior pe suport de hârtie, pentru o analiză temeinică); aplicarea comisionului de risc pentru a ascunde cu bună știință o parte din dobândă: stipularea dreptului de a modifica sau nu rata dobânzii (în funcție de interesele sale economice viitoare); dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutatul a achitat la zi ratele creditului (deci pentru neîndeplinirea altor obligații decurgând din contractul de credit).

Banca este un profesionist, astfel, comportamentul acesteia (buna sau reaua credință) de la momentul acordării creditelor, trebuie analizat ca atare, prin aprecierea motivelor care au stat la baza inserării acestor clauze, prin analizarea modului în care aceste clauze au fost exprimate si scopului urmărit de bancă prin utilizarea acestor metode de comunicare și exprimare a clauzelor. Apreciem că scopul urmărit a fost de a crea impresia falsă consumatorilor a unui produs de creditare avantajos.

Reaua-credință rezidă așadar, din aceea că creditorul nu și-a informat în mod corect potențialii clienți, le-a prezentat exclusiv avantajele creditului, nu le-a dat ocazia de a analiza toate condițiile acestuia (prin informarea conform Legii 289/2004, Legii 190/1999, OUG 21/1992), ce ar fi putut permite consumatorilor să pună întrebări, să aleagă în cunoștință de cauză și în mod real, între produsele de pe piață.

In perioada semnării contractului de credit (anul 2007), acordarea creditelor pe baza unor criterii total neadecvate era, din păcate, modalitatea în care instituțiile de credit se promovau, criterii de genul: sume cât mai mari acordate, perioade cât mai lungi, dobândă (nu costuri totale) cât mai mică, procent cât mai mare al ratei, raportat la venitul împrumutatului. Acestea erau ceea ce băncile promovau, ascunzând consumatorului riscurile creditării, neinformându-1 clar și din timp asupra costurilor, astfel încât, decizia acestuia de a se împrumuta era grav viciată.

CJUE reține în mod constant că, informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor. (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 44).

Analizarea comportamentului consumatorilor trebuie raportată la perioada de referință 2007-2008, întrucât în cei 6 ani care au trecut între timp, profilul consumatorului a suferit modificări foarte importante; acesta a evoluat din punct de vedere al informațiilor cu privire la propriile drepturi și al atitudinii pe care o adoptă și raport de profesioniști, pretinzând respectarea acestor drepturi. în perioada contractării creditului, situația era cu totul alta, consumatorul avea încredere totală în instituțiile de credit, avea nevoie de un trai mai bun și era încurajat în mod agresiv să se împrumute.

Lupta pentru piață dintre bănci, în această perioadă de boom economic, a dus la găsirea de soluții din cele mai ingenioase de prezentare a creditelor. Transparența totală și informarea completă a consumatorului venea în contradicție cu politicile de marketing, promovare și vânzare a produselor de creditare. Spre deosebire de consumatorul de atunci, cel de astăzi este mai informat, mai suspicios, mai puțin încrezător în instituțiile de credit și știe că se poate plânge și cum se poate plânge de abuzuri. Obiectul cauzei îl constituie analiza comportamentului băncii față de consumatorii din 2007-2008, la nivelul informațiilor si cunoștințelor de atunci și față de legislația aplicabilă atunci. Dacă legea prevedea un anumit mod în care trebuia făcută informarea consumatorilor (în scris și cu suficient timp înainte), iar banca a făcut respectiva informare direct prin contract la momentul semnării, este evident că banca nu a acționat onest și în mod transparent la momentul încheierii contractului de credit.

Așa cum am arătat, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie să avem în vedere rațiunea economică sau de oportunitate pentru care banca percepe acest cost. în prezentul dosar analizăm dacă comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente și dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și la perioada de reflecție) de a aprecia impactul contractării creditului și de a negocia. Trebuie să analizăm care poate fi rațiunea pentru care procentul comisionului nu este exprimat pe an, cum este uzual pentru costurile care se întind pe toata durata creditului. Spre exemplu, din 0,22%, acesta ar fi devenit 2,64%,iar reclamanții ar fi avut o imagine mai aproape de adevăr în ceea ce privește importanța acestui cost. Care poate fi explicația (alta decât dorința de atrage clienți) pentru faptul că procentul de 0,22 nu este precizat pe lună, ci este doar plătibil lunar? Singurul răspuns posibil este acela că banca a încercat să atragă clienți prin prezentarea de costuri aparent nesemnificative. Reclamanții știau care va fi rata creditului, fără a avea cunoștință despre ce intra în această rată și cât de important este comisionul de risc (acesta este aproximativ 50% din dobândă).

Prin urmare, prezentarea comisionului de risc s-a făcut într-o manieră în care să pară nesemnificativ, orice consumator căruia i se punea contractul în față pentru semnare, nu putea să realizeze cuantumul acestui comision. Aprecierea comportamentului băncii și al consumatorului trebuie raportat la perioada 2007-2008, când încrederea în bănci era maximă, iar consumatorii nu căutau hibe în contractele de credit. Chiar dacă în ultimii ani a avut loc o trezire a consumatorilor, care încep să își cunoască drepturile, în perioada respectivă, aceștia erau încă profani în această privință. Este o realitate ce trebuie avută în vedere de instanță, deoarece clauza care acum poate avea un înțeles, după ani de zile de dezbateri în jurul ei, în 2007 a trecut total neobservată.

Practica pârâtei a fost întotdeauna de a atrage noi clienți prin promovarea unor produse la costuri aparent mici, pe care le promova într-o manieră înșelătoare. Prin decizia 368/15.05.2008, CNA a interzis difuzarea spotului publicitar al pârâtei, constatând exact faptele descrise anterior.

În speță, pârâta a procedat în aceeași manieră, oferind un produs cu dobândă variabilă aparent fixă (astfel cum apare aceasta în clauza 3 lit. a din Convenția de credit) și foarte competitivă, care era însă completată cu comisionul de risc prezentat sub forma unui procent subunitar neraportat la nicio unitate de timp. În mod firesc, atenția consumatorului era axată pe dobândă, ca fiind esențială, nu pe costurile mascate sub procente aparent nesemnificative.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților

Condițiile analizate din perspectiva art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 193/2000 (și a celorlalte reglementări aproape identice din alte norme de protecția consumatorilor), pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate prin prezenta cerere de chemare în judecată sunt comune și sunt îndeplinite pentru fiecare dintre clauze.

Mai mult, pentru fiecare din clauzele atacate prin prezenta acțiune, acestea sunt fie ilegale (încalcă texte de lege), fie prezumate în mod absolut abuzive (sunt enumerate în Anexa la Legea 193/2000).

În ceea ce privește clauza care permite modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condițiile precise în care poate interveni o asemenea modificare, în contracte făcându-se referire doar la ipoteza apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară (clauză ce se regăsește în convențiile de credit la punctul 3 litera d) din Condițiile Speciale):

Clauzele care permit modificarea ratei dobânzii fixe sunt nule, întrucât acestea sunt abuzive. Art. 3 lit.d) din contractele de credit ce fac obiectul prezentei acțiuni prevede „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. ".O astfel de clauză transformă convenția de credit, dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii, este sub condiție pur potestativă, obligație sancționată potrivit regulilor de drept comun cu nulitate absolută (art. 1010 C.civ.).

Contractul de credit, indiferent dacă acesta este cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă, acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori/indici concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința uneia din părți.

Modalitatea în care pârâta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii (prin punctul 3 d) din Condițiile Speciale) transformă contractul de credit într-unui aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea

Dobânda fixă este exprimată printr-un număr sau o cifră reprezentând procentul aplicat anual la soldul creditului, fără ca determinarea acesteia să fie bazată pe o formulă matematică, spre deosebire de dobânda variabilă, care este exprimată în mod obligatoriu printr-o formulă de calcul, ce cuprinde atât elemente fixe, cât și variabile.

În cazul convențiilor de credit deduse judecății, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva subsemnatului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, justificând această creștere prin schimbările semnificative ale pieței, fără a le identifica cu precizie.

În contractul în cauză a fost stabilită inițial o rată fixă a dobânzii. Aceasta este stabilită la pct. 3.a) din Condițiile speciale ale Convențiilor de credit, fiind exprimată printr-o cifră și fără a fi determinată printr-o formulă de calcul.

Faptul că rata dobânzii din contract este fixă rezultă și din aceea că nu s-a stabilit în contract perioada la care aceasta să fie ajustată în funcție de vreun indice variabil; de altfel, nu s-a stabilit în contract nici un astfel de indice de referință, nici public, nici intern. În cazul în care intenția ar fi fost să se stabilească o rată variabilă a dobânzii, aceasta trebuia raportată la elementele în funcție de care aceasta se ajustează, or nu există astfel de elemente sau indici.

Dreptul rezervat de bancă prin inserarea clauzei respective nu este numai acela de a modifica dobânda, dar și dreptul de astabili în mod discreționar care sunt cazurile care justifică această modificare, contractul numindu-le „schimbări semnificative, ale pieței financiare".Nu există în convențiile de credit o enumerare limitativă a unor situații concrete care ar putea fi considerate schimbări semnificative, acestea fiind circumscrise întotdeauna liberei aprecieri a băncii.

Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 79 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), o clauză care nu a fost negociată de părți este considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Art. 45 și 57 teza a Il-a din Legea nr. 296/2004 reglementează dreptul consumatorilor „de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor principale" ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici. Or, așa cum este formulat punctul 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit, acesta nu oferă decât o indicație vagă asupra condițiilor în care dobânda (care reprezintă costul serviciului de care împrumutatul beneficiază în momentul semnării contractului sau în perioada imediat următoare) se va modifica în viitor. În schimb textul conferă libera și nelimitata apreciere a creditorului în privința modificării

Caracterul ilegal al acestor clauze a fost constatat deja de instanțele de judecată care, învestite fiind cu constatarea caracterului abuziv a unor clauze care permiteau Băncii revizuirea ratei dobânzii în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, au statuat că „această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul [...]".

Clauza privind modificarea dobânzii este abuzivă, fiind îndeplinite toate condițiile cerute prin art. 4 din Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Această clauză contravine și art. 75 din Legea nr. 296/2004, care prevede un drept fundamental al consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse în contracte decât „clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Contrar acestui principiu, convențiile de credit conțin clauze ce fac necesară existența unor cunoștințe de strictă specialitate financiară (ex. indicii de referință ai pieței monetare la care se referă definiția schimbărilor semnificative, atunci când aceasta există). In plus, trebuie observat că, și în situația în care consumatorul ar avea astfel de cunoștințe, ar fi imposibil de determinat situațiile obiective la care fac referire convențiile de credit, întrucât acestea se referă la elemente de apreciere subiectivă, care nu sunt lămurite în nici un fel (trimiterea are în vedere, în general indicii pieței monetare, nefiind precizați, în concret care dintre acești indici ar prezenta relevanță pentru a putea fi exercitat dreptul de a modifica unilateral contractul).

S-a solicitat instanței să țină seama și de art. 77 din Legea nr. 296/2004, care prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării clauzelor contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, precum și de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, privind practicile incorecte ale comercianților, care califica drept omisiune înșelătoare practica comercianților, de a oferi într-un mod neclar, ambiguu o informație esențială. Scopul legislației consumatorilor este tocmai protejarea acestora împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le afecteze drepturile și interesele legitime (art. 27 din legea 296/2004). Simplu fapt că există posibilitatea ca la un moment dat acest risc să se producă ( în cazul nostru modificarea abuzivă a dobânzii), este suficient pentru înlăturarea clauzelor care permit încălcarea intereselor economice ale consumatorilor.

Într-o situație similară, s-a pronunțat instanța în sensul considerării ca abuzive a clauzelor de modificare a dobânzii invocând condițiile pieței. Mai mult chiar față de pârâtă s-au pronunțat deja numeroase hotărâri judecătorești, multe dintre acestea rămase irevocabile, prin care s-a constatat cu putere de lucru judecat nulitatea punctului 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit.

In consecință, există numeroase elemente care să determine instanța să constate ci punctul 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de credit este o clauza abuzivă.

Cu privire la eliminarea clauzei referitoare la comisionul de risc: clauzele care instituie obligația în sarcina reclamanților de a plăti lunar comisionul de risc aplicat la soldul creditului (clauza se regăsește în Convențiile de credit la Punctul 5 litera a) din Condițiile speciale).

Comparând definițiile din Condițiile generale ale convențiilor de credit, se observă că atât comisionul de risc, cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului. Prin urmare, atât dobânda, cât și comisionul de risc sunt percepute pentru unul și același lucru, acest comision de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată.

In mod corect, instanțele naționale au apreciat că "din modul de redactare a clauzelor anterior enunțate, rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași cu cea reglementată la art. 3.1 din convenție, ce privește perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru acelașii serviciu al băncii- pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului- se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.

în plus, scindarea prețului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeași prestație, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenției de credit.

Așadar, în contextul inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzei în discuție... instanței îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv."

Ulterior perfectării convenției de credit, perceperea comisionului de risc este justificată de pârâtă prin necesitatea acoperirii riscului de credit (comportamentul contractual al împrumutatului, deprecierea garanțiilor, neîncasarea valorii acestora în cazul valorificării) și a riscului de piață (constând în fluctuații ale prețurilor și ale cursului valutar). Justificarea costului respectiv pe aceste considerente este neclară, fiind ea însăși abuzivă sub aceste aspecte și raportat la art. 45 din Codul consumului.

Comportamentul contractualal reclamanților nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv. Comisionului de risc este, așadar, necuvenit, neavând nici o justificare economică.

Riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este de asemenea suportat de către împrumutat, care în situația aceasta va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, cum ar putea crede un consumator mediu, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului. Nu în ultimul rând, pârâta și-a mai creat încă un instrument de constrângere a împrumutatului pentru acoperirea acestui așa-zis risc, respectiv amenințarea împrumutatului cu declararea creditului scadent anticipat în cazul în care valoarea garanțiilor scad sub valoarea creditului.

Referitor la riscul de piață, acesta trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă (jucător profesionist pe această piață), cât și de consumator. Comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, așadar consumatorul nu va suporta doar propriul său risc, ci și pe cel al băncii. în cazul în care piața ar evolua în favoarea consumatorului (ar scădea cursul valutar, prețurile etc.) acesta ar datora oricum comisionul de risc pentru a acoperi reducerea profitului previzionat de bancă. Ceea ce trebuie subliniat este că banca a impus și încasat comisionul de risc deși riscul de piață s-a materializat în perioada 2007-2009 în defavoarea consumatorului. în consecință, consumatorul a suportat pe de o parte creșterea ratei lunare datorită devalorizării Leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de situația inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale.

Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune băncii obligația informării fiecărui client în parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care acestea se produc în defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.

La rândul său, art. 4¹ din Regulamentul BNR 3/2007 impune instituțiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului "să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii."

Pârâta, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinate a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutații buni platnici, impunând obligația în sarcina acestora de a achita acest comision de risc.

Cu privire la caracterul abuziv al comisionului de risc s-au pronunțat în repetate rânduri instanțele de judecată, constatându-se cu putere de lucru judecat nulitatea punctului 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit. De asemenea, instanțele naționale au arătat că „această clauză referitoare la comisionul de risc este lipsită de cauză juridică în condițiile art. 948 si 966 C civ, neexistând nicio contraprestație a societății bancare care să justifice perceperea acestui comision."

Modul în care este definit comisionul de risc de art. 3.5. din Condițiile Generale ale convenției de credit, este cel puțin confuz. Acesta este stabilit printr-un procent aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. Comisionul stabilit în procentul respectiv nu se raportează la nici o perioadă de calcul, ceea ce se poate traduce, pe înțelesul oricărui consumator, în două posibile înțelesuri: fie se calculează pe an, ca și dobânda, fie se calculează o dată la începutul convenției, după care se plătește în tranșe lunare. Așa cum este definit acest comision în convențiile de credit, nu are legătură cu modul în care îl percepe pârâta, respectiv procentul stabilit este aplicat în fiecare lună, iar suma rezultată este plătită la fiecare scadență.

Scopul perceperii acestui comision este neclar iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legeal93/2000 care prevăd că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc, precum și dispozițiilor art. 78 din Legea 296/2004.

Cuantumul acestui cost nu a fost cunoscut de reclamanți tocmai din considerentele pe care le-am expus anterior, modul de calcul al acestui comision de risc fiind prezentat de o așa manieră încât să inducă în eroare consumatorul cu privire la cuantumul costului respectiv.

Față de cele menționate se impune concluzia conform căreia clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive. Caracterul lor abuziv se verifică atât prin prisma definiției generale a clauzelor abuzive prevăzută în art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, cât și prin prisma prezumției instituite prin alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 296/2004.

Comisionul de administrare perceput în prezent de pârâtă nu reprezintă altceva decât același comision de risc, cu altă denumire. OUG nr. 50/2010 a limitat numărul și felul comisioanelor pe care băncile le pot percepe și, în plus, a interzis introducerea unor noi comisioane sau modificarea celor din contractul inițial

Așadar redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este încă o practică abuzivă a băncii, având în vedere că suma pretinsă nu este percepută (în mod declarat, așa cum rezultă din definiția lui) pentru administrare, ci pentru același scop ca și vechiul comision de risc. Or, dacă acesta era perceput în mod ilegal anterior apariției OUG nr. 50/2010, chiar dacă în prezent ar purta o denumire permisă de lege, nu înseamnă că a intrat în legalitate. Fundamentul și definiția acestui comision arată că el este în continuare ilegal.

Pe de altă parte, constatat fiind caracterul abuziv al acestui comision de risc anterior apariției OUG nr. 50/2010, nu se poate susține că odată redenumit conform modificării legislative acesta intră în legalitate.

De altfel, contractul de credit trebuie sa fie aliniat regulilor aplicabile celorlalte contracte din materie civilă sau comercială, respectiv să fie obligatoriu pentru ambele părți. În cazul în care apar evenimente neprevăzute care pot justifica neexecutarea contractului de una din părți sau modificarea unor condiții/clauze, astfel încât contractul să poată fi executat în continuare, aceste evenimente și efectul lor asupra contractelor trebuie stabilite nu în mod unilateral de către instituția de credit, ci, în funcție de gradul lor de generalitate, prin lege sau de către instanțele judecătorești.

Având în vedere aceste aspecte, se constată atât caracterul abuziv al comisionului de risc, cât și ilegalitatea redenumirii acestuia pentru a crea aparența de legalitate, în condițiile în care acesta a fost de la început perceput în mod ilegal.

Cu privire la eliminarea clauzei ce dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice obligație din contract (clauza se regăsește în Convențiile de credit la art. 8 lit.b), c) și d) din Condițiile Generale):

Există în contractul de credit anumite obligații în sarcina împrumutatului care nu țin de persoana sa sau care, chiar dacă depind de voința sa, nu sunt esențiale pentru derularea în continuare a creditului. Obligația principală a împrumutatului constă în plata ratelor de credit la termenele stabilite, celelalte obligații sunt subsidiare, neesențiale pentru derularea creditului, odată ce acesta a fost acordat. Scopul obligațiilor precum dovedirea venitului sau aducerea de garanții suplimentare țin de administrarea creditului, nu de executarea acestuia. Dacă în perioada de rambursare intervin evenimente care ar putea atrage în viitor imposibilitatea plății ratelor, nu pot constitui, singure, motive pentru declararea creditului scadent anticipat, banca neputând să invoce nici un prejudiciu în această situație

Referindu-ne la restul obligațiilor contractuale neesențiale, care nu privesc posibilitatea de rambursare sau garantarea creditului, acestea cu atât mai mult nu pot duce la rezilierea contractului (pentru că scadența anticipată nu însemnă altceva decât rezilierea din culpa împrumutatului a contractului de credit), în condițiile achitării la timp a ratelor de credit, aceasta fiind o gravă încălcare a drepturilor consumatorilor. în plus, declararea scadenței anticipate a creditului nu favorizează nici banca, întrucât i se diminuează considerabil șansele de a încasa creditul acordat. Nu trebuie să uităm că banca, la momentul respectiv va fi acordat creditul în totalitate, deci din acest punct de vedere nu poate să justifice reducerea eventualelor daune.

În nici o materie, cu atât mai puțin în dreptul protecției consumatorilor nu se poate permite desființarea unui contract de către o parte doar pentru că i se pare că există riscul ca în viitor, cocontractantul său să nu își mai îndeplinească obligațiile.

Rezilierea intervine doar în cazul în care neexecutarea obligațiilor esențiale s-a produs. Atunci când neexecutarea doar se prefigurează, nici una din părți nu justifică vreun interes legitim pentru desființarea unui contract aflat în derulare.

În concluzie, clauza contractuală nu are nici o utilitate pentru bancă din punctul de vedere al creșterii șanselor de recuperare a creditului, ci constituie doar o amenințare la adresa împrumutatului care, pentru a evita executarea silită ar fi determinat să îndeplinească orice solicitare a creditorului, oricât de abuzivă ar fi aceasta. Este evidentă, astfel, cauza ilicită a acestui text contractual.

Față de cele menționate, clauza ce face obiectul prezentei acțiuni, menționată la pct. 1.3, este o clauză abuzivă. In privința acesteia se întrunesc toate cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000 astfel cum am argumentat deja.

Constatarea nulității absolute a clauzelor menționate în acțiune se impune, ca sancțiune a caracterului ilegal și/sau abuziv al acestor clauze.

Într-adevăr, conform art. 5 din C.civ din 1864., nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. Contractele de credit au fost încheiate cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publică. Au fost nesocotite prevederile legale în materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publică.

Conform notei de fundamentare a Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului acest act normativ are drept scop crearea unui „cadru general cu privire la drepturile și obligațiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziționa un produs sau serviciu care să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze”.

În drept, reclamanții a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 și celelalte prevederi invocate în cuprinsul acțiunii.

În dovedire, reclamanții a propus proba cu înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepției prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor indicate ca fiind nelegale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a arătat, în esență, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor indicate ca fiind nelegale, în conformitate cu dispozițiile din Decizia Curții Constituționale a României nr. 1535/17.11.2009, în cazul acțiunii directe întemeiate pe prevederile Legii 193/2000, răspunderea comerciantului are natură civilă delictuală, prin urmare în cazul răspunderii materiale a acestuia se pune problema aplicării inclusiv a dispozițiilor în materie de prescripție extinctivă a dreptului material de a obține restituirea sumelor achitate în temeiul unor clauze abuzive. În cauză sunt deci incidente dispozițiile art. 8 alin.l și art.8 alin.2 din decretul 167/1958, termenul de prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei începând să curgă de la data când s-a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea sau faptul îmbogățirii fără justă cauză, fiind vorba deci de momentul achitării sumelor în baza clauzelor pretins abuzive.

Pe fondul cauzei, clauzele privitoare la prețul contractului (dobânzi/comisioane) sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Directiva 93/13/CEE prevede la art. 4 alin. 2 că: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Legea 193/2000 prevede la art. 4 alin.6 că: ,Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze suni exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil"

Norma comunitară transpusă în legislația națională instituie o veritabilă cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv, care face, de altfel, inutilă analizarea condițiilor menționate la art. 4 alin. 1 și 2 din lege.

Prin urmare, odată admis faptul că dobânzile și comisioanele sunt elemente care determină costul total al creditului, reiese că aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept comunitar și național citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat.

OG nr.21/1992 privind protecția consumatorului prevede la art.2 pct.24: „Costul total al creditului reprezintă „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit... "

Directiva 2008/48/CE⁸ din 23 aprilie 2008 prevede la art. 3 lit. (g): "Costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și otice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit..."; lit. (i) "dobânda anuală efectivă⁹ însemnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului".

Rezultă cu evidență din aceste definiții că sumele percepute cu titlu de comision de risc/administrare fac parte, alături de dobânzi, din prețul sau costul total al creditului.

În practica judiciară națională s-a statuat în mai multe rânduri faptul că dispozițiile contractuale privitoare la dobânzi și comisioane reprezintă elemente ce țin de costul total al contractului, motiv pentru care sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Pârâta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții de Apel București și a Tribunalului București în acest sens.

Continuând raționamentul, condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acestei clauze este îndeplinită. Prin convențiile de credit s-a stabilit un cuantum determinat al comisionului de risc, exprimat atât ca procent aplicat la soldul creditului, cât și numeric, printr-o sumă evidențiată distinct în graficul de rambursare, astfel încât chiar la momentul încheierii contractului reclamanții au cunoscut care este întinderea exactă a obligației de plată. Comisionul de risc/administrare este prevăzut în convenții într-o manieră accesibilă, sintagma în sine nepresupunând cunoștințe de specialitate. Consumatorilor nu le-a fost ascunsă existența sau cuantumul acestor comisioane, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice. Toți reclamanții au cunoscut valoarea D. - Dobânda anuală efectivă, aceasta fiind prevăzută expres în Condiții speciale sau în graficele de rambursare. Comisionul de risc este inclus în D., prin urmare nu s-ar putea da crezare afirmațiilor făcute în cererea de chemare în judecată, anume că înțelegerea cuantumului comisionului de risc era imposibilă pentru consumatori. Valoarea D. era evidențiată distinct, făcând, o dată în plus, ușor inteligibilă întinderea obligației de plată.

Pornind de la prevederile Directivei 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") a reținut că "informarea consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are, așadar, o importantă esențială. Pe de o parte, această informație (....) contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale."

Astfel, CJUE susține faptul că "lipsa menționării D. în contractul de credit (..) poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanța națională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea mențiune, este redactată în mod clar și inteligibil în sensul articolului 4 din Directiva 93/13", iar prin interpretarea per a contrario se ajunge în mod logic și indubitabil la concluzia că prezentarea comisionului de risc sub forma unei cifre în contractul de credit, a unei sume lunare de plată în scadențarul atașat acestuia, precum și includerea acestui cost în D. reprezintă o modalitate clară si inteligibilă de redactare a prevederilor contractuale care reglementează acest cost.

Foarte important în cauza de față este că D. - stipulată la art. 3 lit e) nu a fost contestată și nici pretins abuzivă.

Totuși, în condițiile în care reclamanții solicită eliminarea comisionului de risc, care este parte componentă din D., ceea ce se urmărește prin prezenta acțiune este chiar modificarea prețului creditului, inadmisibilă din perspectiva practicii CJUE.

Recent, în chiar cauza invocată de reclamanți, Kasler vs. OTP, CJUE a explicitat, în mod clar că sunt excluse de la analiza privind caracterul abuziv clauzele contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate.

Prin urmare, cerințele prevăzute de art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speță în ceea ce privește excluderea clauzelor referitoare la dobândă și Ia comisionul de risc de la controlul caracterului abuziv.

Condițiile prevăzute de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzive nu sunt îndeplinite în cauza de față.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin.l din Legea 193/2000, respectiv: (i) clauza să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă, (ii) clauza creează, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, (iii) dezechilibrul semnificativ să fie rezultatul unui comportament al profesionistului contrar cerințelor bunei-credințe.

În prealabil, susținerile sunt valabile în ceea ce privește toate clauzele din convențiile de credit invocate de reclamanți ca fiind abuzive, din perspectiva celor trei condiții esențiale care ar trebui îndeplinite cumulativ.

În privința caracterului negociat, clauzele contractuale supuse analizei instanței au fost negociate de părți.

Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor din contractele care au fost deduse judecății instanței, cererea de chemare în judecată se limitează în a indica, cu titlu general, că legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale din contractele preformulate, fără a preciza în concret dacă măcar unul din sutele de reclamanți au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, dacă și-au exprimat dorința de a modifica oferta băncii, dacă au inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă.

În sens juridic, negocierea reprezintă o succesiune de oferte și contaroferte finalizată în momentul în care una dintre părți acceptă oferta sau contraoferta celeilalte, rezultând astfel acordul de voință.

Or, pentru ca etapa negocierii să depășească faza sa cea mai simplă (acceptarea necondiționată a ofertei) este necesar că persoana interesată (în cazul nostru, consumatorul) să formuleze o cerere prin care să solicite profesionistului negocierea sau explicitarea uneia sau mai multor clauze.

Faptul că din lipsă de timp, educație, interes sau orice alt motiv, reclamanții nu au înțeles să formuleze o contraoferta și nu au solicitat lămurirea sau modificarea vreuneia dintre clauzele înscrise în contract, nu înseamnă că aceste contracte de credit nu au fost negociate sau că nu puteau fi negociate într-o formă mai amplă decât simpla acceptare necondiționată a ofertei comerciale propuse de Bancă.

Anterior semnării contractelor de credit, reclamanților le-a fost prezentată oferta de creditare a băncii, le-au fost explicate costurile creditării, au fost făcute simulări de costuri pe baza opțiunii clienților, le-au fost înmânate modelele de contracte, aceștia având posibilitatea concretă și reală de a citi și verifica în detaliu toate clauzele contractuale. Ce ar fi putut banca să remită clientului în cadrul întâlnirilor avute, ca punct de plecare a discuțiilor, dacă nu un model de contract? Procedând în această manieră, banca a făcut un prim pas în vederea demarării negocierilor, învederând reclamanților care sunt condițiile propuse de Bancă în vederea acordării creditului.

Nici măcar în această materie supraprotecționistă, în care interesele consumatorilor care au contractat împrumuturi bancare sunt protejate, sacrificând principii esențiale ale dreptului (principiul forței obligatorii a contractelor - pacta sunt servanda, principiul securității circuitului civil, s.a.) nu a fost stipulată obligația profesionistului de a iniția el însuși negocierea, fiind absurd a aștepta ca banca să fie cea care-i propune clientului modificarea propriei sale oferte.

O asemenea teză este inadmisibilă: în momentul în care un consumator obișnuit, care dă dovadă de o minimă diligentă în gestionarea averii sale, intenționează să achiziționeze un produs/serviciu care nu corespunde cerințelor, exigențelor personale, acesta are fie posibilitatea de a încerca să-1 adapteze propriilor nevoi - ceea ce presupune în mod esențial ieșirea din pasivitate, exprimarea propriilor doleanțe, propunerea unei contraoferte, solicitarea anumitor modificări, fie posibilitatea de a renunța la acel produs/serviciu nesatisfăcător și de a se orienta spre un alt produs similar existent pe o piață concurențială.

Câtă vreme reclamanții nu au acționat în niciuna din variantele de mai sus, putem înțelege că s-au considerat mulțumiți de oferta făcută, că aceasta era corespunzătoare nevoilor și așteptărilor lor, neavând motive pentru care să pună în discuție schimbarea condițiilor de creditare.

Reclamanții afirmă, prin reprezentantul domniilor lor, că „legislația consumatorilor își propune să protejeze tocmai persoana care a semnat un contract (și-a exprimat voința în sensul încheierii acestuia), ceea ce presupune că semnătura acestuia pe un contract preformulat nu se poate interpreta în sensul renunțării sale, exprese sau implicite, la drepturile consacrate de lege", însă omit să precizeze că aceeași legislație cere consumatorului să dea dovadă de minimă diligentă, să aibă un comportament precaut, atent, de bonus pater familias, astfel încât să nu se pună deliberat sau din neglijență în postura de inferioritate pe care ulterior să o invoce pentru a evita executarea unor obligații asumate, după ce el însuși a beneficiat de prestația îndeplinită de cealaltă parte.

Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor definește consumatorul mediu care beneficiază de protecție în această materie astfel: Un consumator mediu este "consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici."Un consumator precaut este acela "care prevede un pericol posibil, care acționează cu băgare de seama si ia toate masurile de prevedere pentru evitarea unui pericol, unei neplăceri; prudent, prevăzător, circumspect."Un consumator atent este acela care are "atenția îndreptată către ceea ce se petrece cu el/ in fata lui/ in jurul lui, care dă dovadă de băgare de seamă. "Un consumator rezonabil informat este acela care dă dovadă de o judecată, o comportare rațională.

În ceea ce privește obligația de informare ce revine profesionistului în faza precontractuală, ICCJ a statuat, prin mai multe decizii recente că (...) această obligație nu trebuie absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate."""

Caracterul negociat și posibilitatea reală, efectivă și concretă de negociere a unor clauze (fie și inserate într-un contract performulat) rezultă din cel puțin următoarele împrejurări:

a) Existența unor discuții și a unor negocieri, atât anterior semnării contractelor de credit, cât și ulterior acestui moment (când în sarcina Băncii nu îi mai incumba o astfel de obligație).

Așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosar, chiar și ulterior încheierii contractelor de credit, între subscrisa și o parte dintre reclamanți au fost purtate negocieri, finalizate cu încheierea unor acte adiționale prin care o parte dintre clauzele contractuale agreate inițial au fost modificate și adaptate noilor nevoi ale clienților.

Iată cum, contrar celor susținute de reclamanți, atunci când am fost sesizați cu solicitări rezonabile, banca a fost de acord să poarte negocieri, iar contractele de credit (așa preformulate cu sunt ele) au fost renegociate și modificate într-o formă care să servească cât mai bine intereselor clienților. Ce altă dovadă s-ar putea face în vederea dovedirii caracterului negociat al contractelor, mai puternică decât indicarea clară a cazurilor concrete de negociere, mai puternică decât depunerea la dosarul cauzei a actelor adiționale încheiate în urma discuțiilor și negocierilor purtate între părți.

b) Noțiunea de "contract preformulat" nu este sinonimă cu cea de "contract de adeziune". Contractul preformulat este supus negocierii și poate fi modificat, la cerere, în funcție de interesele părții care solicită acest lucru.

Contractul de adeziune este acea specie a contractului preformulat, în care una dintre părți are doar opțiunea de a încheia sau de a nu încheia contractul respectiv, iar nu și opțiunea de a negocia clauzele acestuia (eg. încheierea unui contract de transport pe calea ferată prin cumpărarea unui bilet de tren; încheierea unui contract de furnizare a energiei electrice sau termice). Prin urmare, între noțiunea de "contract de adeziune" și cea de "contract preformulat" nu există o relație de identitate (sinonimie), ci o relație gen parte - întreg.

În aprecierea caracterului abuziv al unui contract preformulat, în condițiile art. 4 alin. (1), este absolut necesar să se pornească de la certitudinea că un contract preformulat nu este, în sine, un contract abuziv. O concluzie contrară nu numai că este profund eronată și inacceptabilă, dar transformă în mod nepermis contractul preformulat, dintr-un contract perfect legal, într-un contract abuziv și, deci, nepermis de lege.

În combaterea acestei concluzii periculoase, arătăm faptul că un contract preformulat, permis de legiuitor, este acel contract ale cărui clauze sunt pre-redactate de una dintre părți, cealaltă parte având posibilitatea fie de a negocia acele clauze, înlăturându-le sau modificând conținutul acestora, fie de a le accepta ca atare.

Ce se întâmplă însă în situația în care consumatorul, din motive care nu sunt aduse la cunoștința băncii și scapă, deci, posibilității sale de control sau de intervenție prin explicații suplimentare sau contraoferte, acceptă și semnează fără nicio obiecție contractul preformulat, astfel cum acesta a fost propus de bancă? Se poate considera că un astfel de contract este abuziv în sine doar pentru simplul motiv că a fost acceptat ca atare de către consumator? Este imputabil băncii că cele două voințe, a sa și a clientului său au fost concordante în ceea ce privește clauzele propuse? În mod cert, nu.

Posibilitatea recunoscută de către legiuitor de a utiliza în activitatea sa curentă contracte preformulate, nu poate fi acum întoarsă împotriva băncii, doar pentru că o parte dintre clienții acesteia nu au vrut să ceară informații suplimentare cu privire la contract sau au realizat doar după 5-6 ani de la încheierea acestuia că nu îi înțeleg conținutul. Prin urmare, simpla acceptare de către consumator a contractului în forma propusă de bancă nu este suficientă în sine pentru considerarea acestuia ca abuziv și nelegal.

Față de toate aceste împrejurări de fapt și de drept, banca a răsturnat prezumția simplă instituită de lege și a făcut dovada atât cu privire la posibilitatea de negociere a contractelor încheiate cu Banca, cât și cu privire la negocierea efectivă a acestora

Cu privire la inexistenta dezechilibrului semnificativ, clauzele contractuale supuse analizei nu au fost introduse și nici aplicate într-o manieră care să creeze în detrimentul reclamanților un dezechilibru semnificativ. Toate costurile creditării au fost incluse în D. și au fost aduse la cunoștința consumatorilor.

În susținerea pretențiilor formulate, reclamanții învederează faptul că datorită clauzelor defăimate ca fiind abuzive, aceștia ar fi suportat un dezechilibru semnificativ.

Simpla nemulțumire a reclamanților în legătură cu o . clauze contractuale care stabilesc obligații în sarcina acestora nu se circumscrie noțiunii de dezechilibru semnificativ și nu poate constitui temei în vederea declarării acestor clauze ca fiind abuzive.

Legea 193/2000 nu vorbește despre o simplă „deteriorare a echilibrului contractual", așa cum se încearcă a se acredita de către reclamanți, ci despre un "dezechilibru semnificativ".

În lucrarea de specialitate "Dreptul consumației" autorii arată că nu orice inegalitate prezintă relevanță și nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează și un dezechilibru semnificativ în raportul contractual.

În Convențiile de credit, comisionul de risc este o componentă a D., a prețului creditului și nu există nicio obligație legală a comerciantului de a detalia și de a explica scopul pentru care percepe costurile.

Așa cum a reținut și Curtea de Apel București în decizia nr. 33/28.01.2013, Legea 193/2000 prevede doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

Perceperea comisionului de risc este pe deplin justificată și este foarte clar exprimată în convențiile de credit: pentru punerea la dispoziție a creditului. Acest scop se circumscrie definiției costului total al creditului la consumator (împrumutat) - D., care include toate costurile si al cărui scop este tot punerea la dispoziție a creditului. Vorbind de echivalența prestațiilor, care constituie cauza contractelor sinalagmatice, pentru punerea la dispoziție a creditului (prestația băncii) se așteaptă plata D. (prestația împrumutatului).

Prin urmare, nu numai ca nu există un text legal care sa consfințească doar dobânda (în înțelesul ei specific, clasic) drept cost al creditului, dar există texte exprese care arată că D. poate avea mai multe componente (D. ≠ dobânda creditului), așa că nu se poate rezonabil susține că un ansamblu de clauze contractuale care stabilesc, în esență, obligația de a plăti prețul creditului, respectiv dreptul corelativ al instituției finanțatoare de a pretinde plata aceluiași preț, adică plata D. generează un dezechilibru, constând, în « poziția defavorizată a consumatorului față de cea impusă de legislație», așa cum se afirmă în prezenta acțiune (pag. 13).

Dimpotrivă, contrar acestor afirmații, încasarea prețului contractului, inclusiv a comisioanelor incluse în D. este și era pe deplin permisă de legislație, care prevedea în mod explicit că în acest preț al contractului intră toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit (OG 21/1992, art. 2 pct .24 în acord cu Directiva 2008/48/CE.

Contractul de credit este unul cu titlu oneros si sinalagmatic, iar instituțiile de credit sunt comercianți care prin chiar obiectul de activitate desfășoară activități de creditare în scopul obținerii de profit. In schimbul punerii la dispoziția împrumutaților a unor sume de bani, pe lângă restituirea integrală a sumei împrumutate, instituția de credit are dreptul să perceapă un preț compus din dobânzi și comisioane.

În concret, este alegerea părților dacă prețul creditului este compus exclusiv dintr-o dobândă într-un cuantum mai ridicat sau dintr-o dobândă mai mică, percepută simultan cu unul sau mai multe comisioane. Independent de varianta aleasă, costul total al creditului se regăsește în valoarea D.A.E., noțiune pe care nu se poate admite ca reclamanții nu au cunoscut-o, nu au înțeles-o pe deplin la momentul încheierii convențiilor de credit. În consecință, în speța de față de poate observa că prin semnarea convențiilor de credit reclamanții au acceptat comisionul de risc, care era inclus în D..

Pe de altă parte, înlăturarea unuia dintre elementele componente ale D., respectiv comisionul de risc, are drept consecința o reducere a D., ceea ce este de natura sa aducă atingere inclusiv condițiilor de afaceri ale subscrisei în raport cu alți operatori de pe piața de creditare care prestează servicii similare, generând astfel o discriminare a instituției bancare, o atingere adusă liberei concurențe care se formează pe piață și care este de natură să prejudicieze interesele economice ale băncii.

Atâta vreme cât reclamanții nu au criticat nivelul D. - așa cum am arătat, este de domeniul absurdului a susține că ar fi abuzivă una dintre componentele sale. Altfel spus, reclamanții au încheiat niște convenții de credit, au agreat un cost al finanțării acordate, iar actualmente reclamanții nu se arată nemulțumiți de costul total al creditului, ci doar de denumirea sub care este perceput o parte din cost (comision de risc/administrare), denumire care nu este de natură să aducă vreun prejudiciu concret, real, dovedit părților.

Legalitatea comisionului de risc presupune înțelegerea rațiunii instituirii acestuia în contractele de credit, anterior OUG nr. 50/2010.

Astfel, rațiunea perceperii acestui comision era cât se poate de legală și de justificată, el urmărind, astfel cum însăși denumirea lui sugerează, acoperirea riscului pe care banca l-ar fi avut de suportat în situația în care împrumutatul nu ar mai fi putut restitui capitalul împrumutat plus accesoriile datorate pentru folosința acestui capital.

Este de notorietate faptul că obiectul de activitate al băncilor este reprezentat de acordarea de împrumuturi în scopul obținerii de profit, adică dobândă, care este fructul civil al sumelor împrumutate, și reprezintă echivalentul lipsei de folosință a banilor pe perioada derulării contractului.

Practic, pe perioada creditului, până la rambursarea integrală, suma împrumutată se află la dispoziția împrumutatului, de aceea și comisionul de risc este perceput "pentru punerea la dispoziție a creditului". Această punere la dispoziție nu se limitează la operațiunea materială a virării sumei în contul împrumutatului, ci ea se referă la însăși folosința sumei împrumutate, care este asigurată împrumutatului pe toată durata creditului, astfel încât și riscul imposibilității de rambursare se extinde și el pe aceeași durată a creditului.

În aceste condiții, pentru a acoperi riscul de a fi lipsită atât de capital, cât și de dobândă, băncile recurgeau la această practică bancară prudențială, de percepere a comisionului de risc.

În acest context, este, de asemenea, important de reținut distincția dintre garanțiile constituite de bancă pentru garantarea creditului și acest comision de risc.

Garanțiile se constituie, la momentul încheierii convenției de credit. Până la producerea riscului, valoarea acestora, pe fondul modificărilor apărute pe piața imobiliară, poate fluctua semnificativ, existând, în concret situații în care aceste garanții nu sunt suficiente pentru a acoperi sumele datorate băncii. Că este așa și că această practică bancară avea rațiune și legitimitate rezultă cu prisosință astăzi, când, în contextul crizei economice și al prăbușirii pieței imobiliare, băncile înregistrează portofolii uriașe de credite neperformante, iar ipotecile constituite nu acoperă ca valoare nici măcar jumătate din sumele datorate băncii.

In realitate, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, astfel: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu creditul acordat.

În ceea ce privește costul aferent riscurilor suportate de către bancă, acesta este destinat să acopere anumite riscuri reale, existente chiar și în cazul creditelor garantate cu ipotecă, riscuri ce sunt reglementate prin lege, cum ar fi: riscul de credit, riscul de diminuare a valorii creanței, riscul de poziție, riscul valutar și riscul operațional.

Cu alte cuvinte, riscul creditării reprezintă un element real, reglementat prin lege și care este acoperit în parte prin perceperea unui comision aplicat tuturor contractelor de credit, indiferent de bonitatea sau situația financiară particulară a fiecărui client în parte.

Pe durata derulării unui contract de credit, băncile au interesul dar și obligația legală de a monitoriza și raporta către BNR situația creditelor aflate în portofoliu.

In acest sens, pe întreaga perioadă de derulare a unui contract de credit orice bancă derulează următoarele activități:

a) asigurarea unui cadru operațional care să permită rambursarea creditului acordat (eg. deschiderea/menținerea unor sucursale sau puncte de lucru; punerea la dispoziția clienților a unor servicii care să poată face posibilă achitarea ratelor prin internet banking etc);

b) identificarea întârzierilor la plată;

c) contactarea clienților care înregistrează restanțe;

d) reînnoirea înscrierilor garanțiilor;

e) monitorizarea evoluției valorii bunurilor aduse ca garanție;

f) soluționarea cererilor formulate de clienți în legătură cu, modificarea datei scadenței finale sau pentru o anumită rată, schimbarea garanției, restructurarea și reconsolidarea creditului etc.

Or, desfășurarea tuturor acestor activități implică angrenarea unor resurse umane, tehnice și operaționale, resurse ce se concretizează într-un final în costuri.

În aceste condiții, este firesc ca respectivele costuri să fie suportate de către consumatori, întrucât ele au fost făcute în strictă legătură cu acordarea, gestionarea și supravegherea derulării creditului.

Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ, în practica recenta a ICCJ s-a stabilit că: „..Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o . de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și acre pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, în al treilea rând, față de domeniul strict specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. 3 c.proc.civ."

Această abordare recentă a ÎCCJ vine în sprijinul ideii că dezechilibrul semnificativ nu poate fi reținut printr-o apreciere in abstracto, fără o înțelegere a modului complex în care funcționează mecanismul de creditare, de aceea înțelegem să solicităm instanței încuviințarea unei astfel de probe și în dosarul de față.

Revenind la speța dedusă judecății, putem observa faptul că nici una dintre clauzele supuse analizei nu a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților:

a) în ceea ce privește dobânda, pentru cea mai mare parte a contractelor analizate, aceasta fie a rămas neschimbată, fie a cunoscut diminuări (așa cum vom demonstra pe parcursul cercetării judecătorești). În ceea ce privește schimbările semnificative pe piața monetară în funcție de care există posibilitatea modificării dobânzii, acestea sunt unele cu impact general, public asupra băncilor. Pe de alta parte, dovada aplicării raționale, corecte a acestei clauze este dată și de faptul că dobânda în sine nu s-a majorat în mod efectiv. Este exclusă așadar orice interpretare unilaterala a clauzei de către V. și o aplicare abuzivă a clauzei criticate de către instituția noastră. Așa cum am precizat deja. aspectele învederate de reclamanți referitoare la această prevedere contractuală sunt unele de ordin general, teoretic și, mai mult, ipotetice, fără legătură cu realitatea concretă, motiv pentru care nu am observat ca acțiunea introductivă să fie susținută cu dovezi în sensul celor afirmate de reclamanți.

b) în ceea ce privește comisionul de risc/de administrare, acesta este inclus în D., este menționat în graficul de rambursare și prin urmare a fost cunoscut și acceptat de către fiecare dintre reclamanți. Mai mult, analizând evoluția sumelor percepute cu acest titlu, se poate observa foarte ușor faptul că ele nu au crescut, ci din contră, în anumite cazuri chiar s-au diminuat (așa cum vom demonstra pe parcursul cercetării judecătorești).

În ceea ce privește clauza privitoare la dreptul Băncii de a declara scadența anticipată a creditului, aceasta reprezintă o simplă aplicare a instituției decăderii din termen. Prin modul de formulare extrem de clar al acestei clauze, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligații asumate prin Contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declarare creditului scadent anticipat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere cocontractante obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-1 asupra importanței executării acestor

Pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării.

În aceste condiții, putem observa faptul că obligațiile asumate de reclamanți la momentul încheierii contractelor de credit fie s-au menținut la același nivel, fie s-au diminuat.l

Față de toate aceste împrejurări, niciunul dintre reclamanți nu a suferit vreun prejudiciu, cu atât mai mult unul semnificativ, ca urmare a inserării în contractele de credit a acestor clauze.

În ceea ce privește inexistența relei-credințe, comportamentul băncii nu ar putea fi calificat ca fiind unul contrar cerințelor bunei credințe.

Banca a acționat cu deplină bună-credință, cu respectarea cadrului legal existent la momentul încheierii contractului și conform cerinței unei practici bancare prudente și sănătoase.

Comisionul a fost prevăzut în mod distinct și explicit în contract, modul său de calcul fiind unul perfect transparent și accesibil clienților; mai mult, in cuprinsul graficului de rambursare comisionul de risc este evidențiat pe o coloană distinctă, fiind indicată expres și explicit ca o componenta a fiecărei rate lunare, exprimate valoric; comisionul de risc este parte din D., element care permite clienților comparația cu produse similare ale altor bănci; la momentul încheierii contractului nu exista un text de lege care să limiteze componentele costurilor pentru bănci accesarea acestui tip de credit și încheierea contractului de credit îndreptățea banca la primirea prețului contractual convenit, în deplin acord cu reglementările legale în materie.

Dacă acest comision ar fi fost un cost ascuns, necuprins în D., abia atunci am fi putut vorbi de caracter abuziv inclusiv prin prisma hotărârilor CJUE.

În cauza de față, redactarea clauzelor din convențiile de credit referitoare la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală, precum și cele referitoare la dobândă la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze exprimate . se poate de clar, cel puțin pe înțelesul consumatorului mediu.

Reclamanții pretind că reaua credință a băncii transpare din informarea incorectă a potențialilor clienți, prin prezentarea exclusivă doar a avantajelor creditului, fără ca aceștia să aibă posibilitatea de a analiza condițiile acestuia.

Nimic mai fals, întrucât nicio bancă nu are interesul de a acorda credite fără a clarifica nivelul de îndatorare al împrumutaților, fără a lămuri costurile totale pe care aceștia ar trebui să le poată achita pe parcursul a zeci de ani. În caz contrar, riscul ca acel credit să se transforme într-unul neperformant crește semnificativ, fiind în detrimentul băncii încheierea unui contract pe false premise de bonitate.

Orice persoană care dorește contractarea unui împrumut la nivelul zecilor/sutelor de mii de CHF sau EUR se interesează cu prioritate care este cuantumul ratelor lunare de plată.

Tocmai de aceea funcționarii bancari fac simulări cu privire la diversele variante de creditare (produse bancare), pentru ca opțiunea clienților pentru un anumit tip de credit să corespundă nu doar nevoilor lor personale,care-i determină să solicite împrumutul, ci și posibilităților de rambursare. Acestea sunt, de fapt, aspecte esențiale care se discută înainte de analizarea documentației de credit, a actelor care fac dovada veniturilor și, cu siguranță înainte de semnarea contractelor.

Este greu de crezut ceea ce reclamanții pretind în acest moment, anume că decizia lor a fost luată în necunoștință de cauză, pe baza unor materiale de marketing înșelătoare, prezentate în media, speculată fiind de către bancă încrederea lor în sistemul bancar și faptul că erau „profani în această privință" - așa cum îi califică reprezentantul lor convențional.

Apreciem că reclamanții au avut posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte de pe piața bancară (chiar și dintre celelalte produse ale băncii) acel produs de creditare care să corespundă atât necesităților domniilor lor, cât și posibilităților reale de plata dovedite cu documente privind veniturile obținute.

La fel de neconvingătoare este teza propusă de reprezentantul reclamanților, anume că V. ar fi impus clienților accesarea unor credite pe care nu și le-au dorit în mod real (unele având drept scop chiar refinanțarea altor credite obținute anterior de la alți finanțatori), într-un cuantum total sau al ratei lunare pe care reclamanții nu l-ar fi agreat.

În consecință, în ceea ce privește drepturile și obligațiile concrete ale părților, este evident ca acestea au făcut obiectul negocierii dintre părți și au fost stabilite ținând cont de tipul de credit, moneda solicitată, durata creditului, valoarea maximă a ratei lunare, totalul sumei de rambursat etc

De asemenea, afirmarea relei credințe a băncii pornind de la ideea că „la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie să avem în vedere rațiunea economică sau de oportunitate pentru care banca percepe acest cost.

Ceea ce reglementează în mod cert, explicit și evident acest text este tocmai faptul că pentru a stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie avut în vedere un context mult mai larg, care implică și factorii care au generat încheierea unui contract de credit cu un consumator ori alte clauze ale altor contracte de care acesta depinde.

Pe de altă parte, observăm că susținerile reprezentantului reclamanților reproduse mai sus tind la a induce ideea că instituția de credit ar trebui transformată într-o entitate de-a dreptul filantropică atât timp cât în opinia sa rațiunea economică a perceperii comisionului nu are importanță în aprecierea bunei sau relei credințe cu care banca a acționat. Teoria propusă frizează absurdul și încalcă o elementară logică economică: orice societate comercială este înființată în scopul obținerii de profit, adică acționează respectând și urmărind anumite rațiuni, politici economice proprii care să conducă la obținerea de profit.

În ceea ce privește afirmația conform căreia subscrisa am fi încălcat obligația de informare, ..prin prezentarea ofertei concomitent cu semnarea contractului" și prin „necomunicarea graficului de rambursare decât duă tragerea creditului" (pag. 13 din acțiune), atitudine care ar fi condus la imposibilitatea înțelegerii de către clienți a consecințelor economice care rezultă din convențiile de credit, încercându-se astfel a induce forțat analogia prezentei cauze cu cea din speța Kasler vs. OTP, arătăm că: Clienții noștri, reclamanți în prezenta acțiune, au avut avut un termen considerabil de analiză a condițiilor contractuale ofertate de bancă, anterior semnării, dar și dreptul de a renunța Ia creditul acordat, după data semnării, în eventualitatea în care abia atunci ar fi înțeles clauzele contractuale.

Astfel, înainte de semnarea convențiilor, clienții au beneficiat de o perioadă de gândire, de analiză, dovada fiind aceea că între data depunerii unei cereri de credit și până la perfectarea efectivă a contractului de credit a trecut o perioada considerabilă de timp (media fiind între 2 săptămâni și o luna), perioadă în care cei interesați de obținerea unei finanțări beneficiază de posibilitatea analizării condițiilor de creditare, de posibilitatea de a compara costurile diferitelor produse de finanțare, de posibilitatea de a solicita informații ori de a cere modificarea unor clauze contractuale.

De asemenea, după semnarea convențiilor, împrumutații au avut dreptul și posibilitatea de a renunța la creditul acordat de bancă, termenul curgând de la data aprobării creditului/data semnării convenției de credit și care este reglementat în mod explicit în convențiile de credit (media fiind de 30 de zile, dar există și contracte care prevăd termene mai lungi, chiar de 90 de zile) - a se vedea, cu titlu de exemplu, art. 1 lit.e) din Condițiile speciale ale Convenției_/09.11.2007.

La fel de neadevărată este afirmația reprezentantului convențional al reclamanților potrivit căreia graficele de nerambursare nu s-ar fi comunicat decât după tragerea creditului.

Această afirmație este făcută fie din neștiință, din necunoașterea condițiilor concrete în care s-au acordat creditele, fie în mod tendențios, în încercarea de a convinge cu orice preț instanța.

În realitate, graficele de rambursare constituie anexe ale convențiilor de credit (dovadă că sunt semnate de ambele părți la fel ca și restul contractului), fiind cunoscute de clienți nu la semnarea convențiilor, ci chiar înaintea acestui moment, când se făceau simulări privind ratele lunare de plată raportate la veniturile lunare ale solicitantului creditului.

Prin urmare, nu s-ar putea reține în mod rezonabil faptul că subscrisa am fi încălcat obligația de informare sau că am fi acționat contrar bunei-credințe.

Mai mult decât atât, buna credință se prezumă, așa că vă rugăm să puneți în vedere reclamanților să probeze răsturnarea acesteia, pentru a putea afirma că această condiție obligatorie pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze a fost îndeplinită.

În acest sens, Curtea de Apel București²² - Secția a VI a Civilă a reținut următoarele: „Curtea consideră că și îndeplinirea condiției în sensul nerespectării de către bancă a cerinței bunei credințe trebuie dovedită de reclamanți în mod concludent, în condițiile în care buna credință se prezumă”.

Eliminarea din costul contractului a comisioanelor ar face contractele deosebit de oneroase pentru bancă, urmând a fi lipsite de cauză juridică.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000, art. 4, art. 1221 și 1222 C.civ., art. 60¹ din Legea nr. 192/2006, art. 7, 35-37 și 46 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 9³ lit. e și g, art. 2 alin. 1 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 126 alin. 1 și art. 148 alin. 1 din O.G. nr. 99/2006, art. 100, 139, 193, 205 și 227 din C.proc.civ.

În dovedire, a propus proba cu înscrisuri, interogatoriul și expertiza tehnică în specialitatea contabilitate.

Reclamanții a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul de judecată prezent, pârâta a depus declarația autentificată de renunțare la judecată a reclamanților.

Analizând cererea de renunțare la judecată formulată de reclamant, instanța reține că sunt întrunite cerințele prevăzute de art.406 C.proc.civ., potrivit cărora „reclamanții poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”, astfel că va lua act de cererea de renunțare la judecată formulată în scris de reclamant.

Pentru motivele anterior expuse, instanța va lua act de renunțarea reclamanților la judecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

În baza art. 406C.proc.civ. ia act de renunțarea reclamanților O. D. G. având CNP_, cu domiciliul în B., ., ., județul B. și O. M. având CNP_, cu domiciliul în B., ., județul B., ambii reclamanți cu domiciliul ales la S.C.A. P. & Asociații în București, sector 3, Splaiul Unirii, nr. 223, . acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. având C.U.I._ și J_, cu sediul în București, sector 2, ., ..

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.11.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

S. M. MIRABELAHANCERI C. D.

Red. S.M.M./Tehnored. H.C.D.

5 ex./ 16.11.2015

← Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 11-12-2015,...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 05/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Sentința nr. 16/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Evacuare art. 1033 CPC ş.u.. Încheierea nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Evacuare. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Încuviinţare executare silită. Hotărâre din 11-12-2015, Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 05/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 06/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 20/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 20/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI