Acţiune în constatare. Sentința nr. 1539/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1539/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 1539/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1539
Ședința Publică din data de 10.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte: M. P.
Grefier: D. O.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive, obligația de a face formulată de reclamanții C. M. și C. I., în contradictoriu cu pârâta B. SA.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 03.02.2015 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.02.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti Secția a VI-a Civila la data de 06.06.2014 sub nr._/3/2014, reclamanții C. M. si C. I. au chemat în judecata pe parata S.C. B. SA, solicitând înghețarea cursului de schimb valutar CHF - RON la data încheierii contractului de credit de consum nr.713CSF_/01.08.2008, curs care sa fie valabil pe toata perioada de derulare a contractului; denominarea în moneda naționala a plaților, conform Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit de 2.5% din valoarea creditului si eliminarea acestuia;constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunara a creditului de 0.45% aplicat la valoarea soldului creditului si eliminarea acestuia; obligarea paratei la compensarea sumelor plătite cu titlul de rate de credit; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat în esență că prin contractul de credit de consum nr.713CSF_ încheiat in data de 01.08.2008 cu S.C. B. SA, au contractat un credit in suma de 11.000,00 CHF, pentru un termen de 60 de luni, monedă apreciată ca fiind avantajoasă la acel moment. Conform graficului de rambursare a creditului din data de 04.11.2009, costul total al acestuia a fost stabilit la suma de 15.740,85 CHF, alcătuit din suma de 8.781,09 CHF sold principal, suma de 3.797,02 CHF dobânda si suma de 3.162,74 CHF comision de administrare credit.
La data de 01.08.2008, cursul de schimb valutar pentru 1 CHF era de 2.1554 ron, motiv pentru care reclamantii au prefigurat un cost total al creditului de 33.927,83 ron. Având in vedere ca, in prezent, cursul de schimb valutar pentru 1 CHF este de 3.60 ron, costul total al creditului a devenit de 56.667,06 RON, determinând, astfel, o imposibilitate fortuita de executare a contractului de credit.
Cu privire la solicitarea de înghețare a cursului de schimb valutar CHF - RON, la data încheierii contractului de credit de consum nr. 713CSF_/OT.08.2008, curs care sa fie valabil pe toata perioada de derulare a contractului, arata ca diferența foarte mare intre cursul de schimb valutar de la data semnării contractului si cel de la data plații ratelor, cu atât mai mult cu cat s-a început executarea silita împotriva reclamanților, îi atribuie acestui contract de credit un caracter nenegociat. Astfel, la momentul încheierii contractului, banca a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere al monedei naționale, fiind provocat astfel un dezechilibru semnificativ intre părțile contractuale.
Contractul de credit trebuie sa expună in mod transparent funcționarea corecta a mecanismului de schimb al monedei străine, astfel incat consumatorul sa poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului, asa cum este prevăzut in Decizia din cauza C-26/13 (A. Kasler vs. OTP) pronunțata de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Au fost invocate disp. art.18 din OG nr.21/1992 și OUG nr. 50/2010, precum și art.1 din Legea nr.193/2000, învederându-se că în fapt creșterea accelerata a valorii CHF fata de moneda naționala a determinat o modificare considerabila a costurilor împrumutului, care s-a răsfrânt asupra ratelor de credit si a comisioanelor de schimb valutar, determinând, astfel, o schimbare semnificativa a condițiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului.
In aceste condiții, s-a apreciat ca fiind necesara adaptarea contractului de credit la condițiile economice existente in prezent, ținând cont ca la data încheierii contractului, CHF avea o valoare proporționala cu cea a monedei naționale, fapt care nu ne-a permis sa anticipam devalorizarea vădita a leului. Menținerea unui asemenea contract este contrara scopului in vederea căruia a fost încheiat si executarea acestuia nu mai corespunde voinței pârtilor.
Cu privire la solicitarea de denominare în moneda naționala a plaților, au fost invocate dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, menționându-se că denominarea in moneda naționala a plaților constituie o aplicare a prevederilor legale si a principiului echității cu atat mai mult cu cat efectuarea plaților in valuta implica suportarea de către consumator a unor costuri suplimentare aferente comisioanelor de schimb valutar.
Referitor la solicitarea de compensare a sumelor plătite cu titlu de rate de credit, arăta ca au procedat la achitarea parțiala a acestora chiar si dupa începerea executării silite.
Or, in măsura in care se vor admite primele doua capete de cerere, este firesc sa se procedeze la compensarea sumelor deja achitate din creanța pe care banca o are împotriva reclamantilor.
Cu privire la solicitarea de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare a creditului, reclamanții au arătat că acesta este interzis în raport de art. 36 din OUG nr. 50/2010, iar în ceea ce privește comisionul de administrare lunara a creditului de 0.45% aplicat la valoarea creditului, scopul perceperii acestui comision este neclar, neexistând in cuprinsul contractului vreo explicație clara a necesitații perceperii acestuia. În opinia reclamanților, dezechilibrul contractual indus de acest comision si lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate in funcție de justețea comisionului fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea de acordare a creditului.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1170 si urm. Cod civil, art. 18 si urm. din OG. 21/1992 privind protecția consumatorului, OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, art. 1 si urm. din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesioniști si consumatori, art. 194 si urm. Cod proc. Civ.
La data de 25.06.2014 reclamanții au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea fiecărui capăt de cerere exprimata in lei, precum si modul de calcul in care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Astfel:
- pentru capătul de cerere având ca obiect înghețarea cursului de schimb valutar CHF - RON, la data încheierii contractului de credit de consum nr. 713CSF_/01.08.2008, curs care sa fie valabil pe toata perioada de derulare a contractului, a fost indicată valoarea de 22.739,23 RON. In stabilirea acestei valori s-a avut în vedere diferența dintre costul total al creditului la momentul actual, respectiv suma de 56.667,06 RON si costul total al creditului la momentul încheierii contractului de credit, respectiv suma de 33.927,83 RON. Având in vedere ca, in conformitate cu graficul de rambursare anexat cererii de chemare in judecata, costul total al creditului a fost indicat la suma de 15.740,85 CHF, rezulta ca la un curs valutar pentru un CHF de 2.1554 RON, la data de 01.08.2008, costul total al creditului era de 33.927,83 RON, in timp ce, la un curs valutar pentru un CHF de 3.6 RON, in prezent, costul total al creditului este de 56.667,06 RON.
- pentru capătul de cerere având ca obiect denominarea în moneda naționala a plaților, acest capăt de cerere a fost apreciat ca neevaluabil în lei.
- pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit de 2.5% din valoarea creditului si eliminarea acestuia, a fost indicată valoarea de 990 RON. Arata reclamanții că au stabilit aceasta valoare înmulțind comisionul de 2.5% cu valoarea totala a creditului de 11.000 CHF, rezultând astfel suma de 275 CHF, respectiv suma de 990 RON.
- pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunara a creditului de 0.45% aplicat la valoarea soldului creditului si eliminarea acestuia, a fost indicată valoarea de 11.385,86 RON. Reclamanții au stabilit aceasta valoare având in vedere graficul de rambursare, din care rezulta ca valoarea acestui comision a fost stabilita la suma de 3.162,74 CHF, adică suma de 1 1.385,86 RON.
- pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea paratei la compensarea sumelor plătite cu titlul de rate de credit, a fost indicată valoarea de 12.375,86 RON. Având in vedere ca acest capăt de cerere este accesoriu, arata ca au stabilit aceasta valoare scăzând din valoarea totala a creditului de 33.927,83 RON (raportandu-se la momentul încheierii contractului) a sumelor reprezentând comision de acordare credit, de 990 RON si comision de administrare lunara a creditului, de 1 1.385,86 RON.
La data de 04.08.2014 parata B. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor.
Pe fond, s-a solicitat respingerea tuturor capetelor de cerere ca neîntemeiate, arătându-se în esență că anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza si studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor dansului, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. Astfel, a avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunoștința despre fiecare dintre clauzele si costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.
S-a mai arătat că nici una dintre clauze nu a fost impusă consumatorilor, iar reclamantul a optat pentru un anumit tip de dobândă, aceasta opțiune fiind liber exprimată. S-a invocat lipsa dezechilibrului semnificativ între părțile contractante, iar întrucât creditul a fost stabilit ca plătibil in moneda CHF, iar cursul de schimb fiind influențat atât pozitiv cat si negativ de o multitudine de factori, in special factori de piața, dar si de politica generala.
În ceea ce privește nivelul dobânzii de referință a băncii, acesta nu putea fi individualizat în momentul încheierii contractului, acest nivel fiind stabilit periodic în funcție de anumite criterii. Deoarece băncile au stabilite criterii în funcție de care calculează dobânda de referință, nu se poate susține că obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil. In situația în care reclamantul avea îndoieli asupra acestui aspect putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a acceptat clauzele contractului fără rezerve, fiind neîntemeiată susținerea conform căreia obiectul contractului nu este determinabil, fiind respectată condiția de validitate impusă de art. 948 pct. 3 C. civ. "
In drept au fost invocate prevederile art.205 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr.4744/07.10.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția A VI A Civilă în dosarul nr._/3/2014 instanța a admis excepția necompetenței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la data de 14.11.2014 sub nr._ .
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, probă administrată în cauză.
Analizând probatoriul administrat instanța reține următoarele:
Între părți a fost încheiat contractul de credit de consum nr.713CSF_ / 01.08.2008 pentru suma de 11.000,00 CHF, pentru un termen de 60 de luni.
În drept, pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.
Instanța constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul disp. art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această lege.
În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În continuare, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Suprem din Spania, prin decizia din 20 octombrie 2008, în procedura Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) – la care face trimitere Avocatul General în Concluziile sale în cauza C 453/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Okresný súd Prešov (Slovacia), în procedura J. Pereničová, Vladislav Perenič împotriva . r. o.(par. 117 și118) -, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (citată în continuare CJUE) a statuat că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (par. 44).
Cu toate acestea, legiuitorul român, spre deosebire de cel spaniol, a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .
În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
În același sens, prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;
– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Procedând la analizarea clauzei invocate de reclamanți ca fiind abuzivă, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
În privința clauzelor stipulate în convenția de credit nr.713CSF_/01.08.2008 la art.4.1 privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,45 % și comisionul de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului instanța reține următoarele :
Potrivit art.4.1 din contract clientul se oblige să pătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2.5% din valoarea creditului și comision de administrare lunară a creditului de 0,45% aplicat la valoarea soldului creditului, care poat fi modificate oricând de bancă, pe întreaga perioadă de creditare.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat al clauzelor în discuție, așa cum s-a reținut anterior prevederile contractuale criticate nu au fost negociate de părți, pârâta nefăcând dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate.
Din cuprinsul contractului de credit rezultă ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client.
Banca percepe un comision de administrare platibil lunar si aplicat la soldul creditului, sunt constituite garantii, atat materiale, cat si personale sau constituite de terti, se cer garantii suplimentare in caz de devalorizare a celor initiale, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului .
Art. 10 lit. b din O.G nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, stipulează clar si fără echivoc faptul că la încheierea convenției de credit, în calitate de consumator, împrumutatul are dreptul de a beneficia de o redactare clara și precisă a clauzelor contractuale, ori acest drept a fost încălcat de către bancă incă din momentul încheierii convenției întrucât în cuprinsul acesteia nu se explică ce înseamnă "comision de administrare credit" si de ce se percepe acesta sau cum se justifică perceperea lui.
Prin urmare, pârâta a introdus comisionul de administrare credit, fără a defini care este destinația și funcția acestuia: Punctul 4.1 din Contract prevede: „comision de administrare" - 0,45 % aplicat la valoarea soldului creditului, care poat fi modificate oricând de bancă, pe întreaga perioadă de creditare. Având în vedere că explicația acestui comision nu se regăsește în Convenția semnată, se evidențiază caracterul neclar și ambiguu al clauzei în sensul dispoz. art. 10 lit. b din OG 21/1992 și art. 1 din Legea 193/2000. In conținutul contractului nu se definește comisionul de administrare credit și nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate și cum calculează valoarea acestora, astfel încât Banca a stabilit unilateral procentul de 0,45%.
Mai mult, dacă ar fi costul unui serviciu prestat nu ar trebui să fie raportat lunar la valoarea soldului, ci ar trebui să fie exprimat în sumă fixă.
In concluzie, obligarea reclamantei la plata comisionului de administrare care a majorat costurile de creditare, având în vedere că reclamanta suportă și riscul valutar, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Banca a încasat comision de administrare fără a avea o obligație corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Faptul că reclamanta a avut cunoștință despre perceperea comisionului de administrare nu echivalează cu o negociere directă, în sensul legii, în condițiile în care nu a avut puterea de a schimba sau de a exclude încasarea lui
Aceleași considerente sunt valabile și în privința comisionului de acordare credit, inclusiv prin prisma disp. art. 15 din Legea 190/1999, care se referă la posibilitatea perceperii cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, diferite de comisionul de acordare credit.
Instanța va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON, la data de încheierii contractului de credit, denominarea în moneda națională a plăților, în raport de următoarele motive:
În cauză, este vorba despre un împrumut în CHF, reclamanta primind o sumă în această valută și fiind obligată să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit conține un element de risc valutar, însă aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art. 1578), ca și noul cod civil (art. 2164), consacră, în materia împrumutului, regula nominalismului, potrivit căreia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, regula nominalismului este tradițională în legislație. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea regulii nominalismului, consacrată de lege. De altfel, și CJUE s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv clauzele care reflectă dispoziții legale. Astfel, în hotărârea Barclays Bank, Curtea a stabilit că Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.
În cauza C‑26/13 - Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că: articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată drept cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Considerentele Curții nu pot fi aplicate mutatis mutandis și în prezenta cauză, deoarece diferența de curs valutar dintre data acordării împrumutului și data plății ratelor nu a fost impusă de pârâtă printr-o clauză, ci este independentă de voința băncii (deci nu se poate bune nici prolema relei-credințe a pârâtei, nici problema obligației pârâtei de a diminua riscul, prin organizarea adecvată a activității de creditare); riscul valutar nu a fost transferat în întregime clienților, cursul de schimb putând, din motive exterioare pârâtei, să crească (determinând majorarea ratei de plată) sau să se micșoreze (determinând micșorarea ratei de plată), pentru perioade de timp / intervale de timp nedefinite.
În cazul contractelor de credit, își găsește pe deplin aplicare principiul nominalismului monetar, consacrat de art.1578 din vechiul C.civ. (în vigoare la data încheierii convenției de credit): obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat sa restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății. Aceste principii au fost reluate în art.2164 alin.(1) și alin.(2) din noul C.civ.
Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului are un caracter neîntemeiat.
Instanța va respinge și capătul de cerere vizând compensarea sumelor plătite cu titlu de rate de credit, în raport de următoarele motive:
Potrivit Art. 1.617. - (1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.
În cauză nu poate opera compensația legală, deoarece reclamanții și pârâta nu au concomitent calitatea de creditori și debitoare.
Astfel, nașterea obligației pârâtei de a restitui reclamanților suma datorată ca efect al declarării nulității clauzelor abuzive este condiționată de pronunțarea hotărârii judecătorești de admitere a cererii de repunere a părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor,la acest moment procesual nefiind recunoscută prin nici un titlu, astfel că nici nu se poate pune problema existenței, certitudinii și a exigibilității acestei îndatoriri până la repunerea părților în situația anterioară, raportul obligațional fiind stins prin plată.
În consecință instanța va admite în parte cererea în limitele arătate.
În temeiul disp. art. 453 alin. 2c.pr.civ. va obligă pârâta la plata sumei de 800 lei către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, acordat în limitele admiterii cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea precizată privind pe reclamanții C. M. și C. I. ambii cu domiciliul în sector 4, București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta B. SA cu sediul în sector 2, București, .. 6 A.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr.713CSF_/01.08.2008 la art.4.1 privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,45 % și comisionul de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului și declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON, la data de încheierii contractului de credit, denominarea în moneda națională a plăților, compensare sumelor plătite la compensarea sumelor plătite cu titlu de rate de credit.
Oblige pârâta la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată către reclamanți reprezentând onorariu avocațial.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria sectorului 2.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2015.
PREȘEDINTE pt. GREFIER
M. P. D. O., aflat
în CO semnează grefierul șef
Red. și dact. Jud. M.P., Gref. D.O./ 4 ex/10.07.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1308/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Evacuare. Hotărâre din 10-02-2015, Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
