Acţiune în constatare. Sentința nr. 5519/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5519/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 5519/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr. 5519
Ședința publică din data de 18.05.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. – M. P.
GREFIER: L. C.
Pe rol se află judecarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții E. A. R. și E. L. O. în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., având ca obiect „acțiune în constatare clauze abuzive, pretenții”.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 27.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 11.05.2015 și, ulterior, la data de 18.05.2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._ reclamanții E. A. R. și E. L. O., în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art.5 lit.a) din condițiile speciale și a art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/31.07.2007; să oblige pârâta să restituie sumele încasate cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare, și să achite dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, în motivarea acțiunii, în esență, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/31.07.2007, prin care a fost prevăzut dreptul pârâtei de a percepe un comision de risc, redenumit ulterior comision de administrare. Reclamanții au calitatea de consumator, iar pârâta are calitatea de profesionist. Pârâta, în calitate de profesionist, avea obligația de a-i informa pe clienți, la momentul încheierii contractului de credit, cu privire la produsul de creditare comercializat, și obligația de a nu insera clauze abuzive. Clauzele privind comisionul de risc sunt abuzive deoarece: nu au fost negociate cu consumatorii, având un caracter preformulat; echilibrul contractual a fost deteriorat prin abuzul de putere al profesionistului, comisionul de risc fiind perceput fără ca împrumutații să beneficieze de vreo contraprestație; pârâta a inserat cu rea-credință, în convenția de credit, comisionul de risc, prezentându-l într-o manieră în care să pară nesemnificativ. Comisionul de administrare perceput de către bancă reprezintă în fapt comisionul de risc redenumit, fiind perceput nu pentru administrare, ci pentru aceleași scopuri ca și vechiul comision. Clauzele constatate ca fiind abuzive sunt lovite de nulitate absolută, iar ca efect al anulării clauzelor cu caracter abuziv, reclamanții sunt îndreptățiți să solicite restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare, cu dobândă legală. În drept, reclamanții au invocat Legea nr.193/2000, Legea nr.296/2004.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au propus proba cu înscrisurile depuse la dosar, încuviințată de instanță.
Pârâta a depus întâmpinare (f.55-68), prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
În fapt, în motivarea întâmpinării, în esență, pârâta a învederat că prevederea contractuală privind comisionul de risc nu este abuzivă, deoarece: clauza a fost negociată de părți, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, și a fost exprimată clar și inteligibil; reclamanții nu au fost obligați să încheie convenția de credit; comisionul de risc face parte din costul total al creditului, chiar clauzele referitoare la prețul contractului nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv. Dobânzile nu pot fi pretinse decât de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, și numai în ipoteza în care pârâta nu și-ar îndeplini de bunăvoie obligația de plată.
În drept, pârâta a invocat art.1 alin.(5), art.16, art.44 din Constituție, Legea nr.363/2007, Directiva 87/102/CEE, Directiva 2008/48/CEE, Normele B.N.R. nr.17/2003, O.U.G. nr.99/_, Legea nr.193/2000.
În apărare, pârâta a propus proba cu înscrisurile depuse la dosar, încuviințată de instanță, și proba cu interogatoriul reclamanților, respinsă ca neutilă soluționării cauzei.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În fapt, în motivarea răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de informare a clienților în condițiile prevăzute de legislația protecției consumatorilor, că prevederea contractuală privind comisionul de risc nu a fost exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, nu a fost negociată de părți și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Comisionul de risc nu este parte a prețului contractului și nici parte a obiectului principal al convenției. Anularea clauzelor abuzive trebuie privită ca o sancțiune, pentru că numai astfel profesioniștii vor fi descurajați să aibă un comportament abuziv. Dobânda legală este datorată de pârâtă începând cu data încasării fiecărei sume cu titlu de comision de risc deoarece banca a fost de rea-credință la data încasării sumelor.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Pârâta V. R. S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanții E. A. R. și E. L. O., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._/31.07.2007 (f.23-33), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 77.400 euro, pentru o durată de 360 luni, calculată de la data încheierii convenției.
Pârâta a încasat, de la data încheierii convenției și până la data de 20.08.2010, comisionul de risc, iar începând cu data de 20.09.2010, comisionul de administrare, potrivit extrasului de cont depus la dosar.
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.(1) din actul normativ, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr.193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr.1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
Potrivit art.4 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelorbunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Astfel cum art.4 alin.(3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Convenția de credit nr._/31.07.2007 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune: între reclamanți, părțile contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze, și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege valoarea sumei împrumutate moneda creditului și durata contractuală și de a citi condițiile contractuale, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.
Negocierea unui contract nu presupune nici ca potențialii clienți să ia la cunoștință de oferta publică a băncii, ci ca aceștia să aibă posibilitatea efectivă de a lectura toate clauzele contractului pe care preconizează să-l semneze și să aibă un timp suficient pentru reflecție. De altfel, oferta depusă la fila 72 din dosar, prezintă informații incomplete, deoarece menționează doar procentul comisionului de risc (0,22% pe lună), nu și modul de calcul al acestuia.
În condițiile în care pârâta a susținut doar că a pus la dispoziția reclamanților ”oferta” sa, la fel cum ”a pus la dispoziția tuturor clienților oferta sa privind produsele bancare, ofertă publică, neascunsă”, instanța nu poate reține faptul că prevederile convenției de credit nr._/31.07.2007 ar fi fost într-adevăr negociate.
În ceea ce privește convențiile de credit depuse de pârâtă la dosar la filele 57-91, instanța constată că exceptând cuantumul ușor variabil al dobânzii și al comisionului de risc, conțin aceleași prevederi contractuale ca și contractul semnat de reclamanți. Astfel, instanța reține că existența unor diferențe între contractele încheiate de pârâtă cu diverși clienți nu este expresia negocierii purtate între consumatori și comerciant, ci doar concretizarea ”ofertelor” făcute de pârâtă către diferite categorii de potențiali clienți, în diferite perioade de timp; de altfel, convenția de credit depusă la filele 79-83 și convenția de credit depusă la filele 88-91 au fost încheiate într-o altă perioadă de timp (aprilie și, respectiv, septembrie 2008), în timp ce contractul de credit care face obiectul analizei în prezentul dosar a fost încheiat în iulie 2007.
Potrivit art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, pârâta trebuie să prezinte probe privind caracterul negociat al contractului, nu reclamanții trebuie să facă dovada că au solicitat modificarea clauzelor contractuale propuse de bancă.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de risc - art.5 lit.a) din condițiile speciale și a art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/31.07.2007.
Art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,192%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit stabilesc că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Comisionul de risc nu face parte din obiectul principal al contractului, astfel cum obiectul este detaliat la art.1 din condițiile speciale ale convenției (comisionul de risc este menționat de-abia la art.5 din condițiile speciale ale convenției, articol intitulat ”Comisioane”, și la secțiunea 3 din condițiile generale ale convenției, secțiune intitulată ”costuri”).
Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate / operațiunile efectuate de către bancă; în cauză, banca a perceput comisionul de risc fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operațiune.
”Punerea la dispoziție a creditului” (într-o singură tranșă - executare uno ictu a obligației pârâtei) menționată în art.3.5 din condițiile generale ale convenției, nu justifică perceperea unui comision pentru întreaga perioadă contractuală, comision aplicat lunar la soldul creditului. De altfel, tot pentru ”punerea la dispoziție a creditului” (”pentru creditul acordat”), au fost prevăzute și dobânda (art.3.1.1 din condițiile generale ale convenției), și comisionul de aranjament (art.3.4 din condițiile generale ale convenției); astfel, pentru îndeplinirea unei singure obligații, banca a solicitat de la client efectuarea mai multor prestații pe întreaga perioadă contractuală.
Simpla includere a comisionului de risc în dobânda anuală efectivă (D.) nu transformă această prestație nejustificată în preț al contractului. Această includere într-un termen bancar consacrat în legislația națională a fost făcută doar pentru a crea aparența legalității acestui comision.
Comisionul de risc nu a fost exprimat în mod clar și inteligibil deoarece în contract nu au fost indicate motivele perceperii acestui comision, respectiv riscurile acoperite (denumirea acestui comision inducând ideea prevenirii apariției unor riscuri).
Simpla menționare a valorii (procentului aplicabil sau a sumelor pe care reclamanții urmează să le plătească lunar, potrivit planului de rambursare) și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște cauzele perceperii(riscurile acoperite), iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. În condițiile în care noțiunea ”risc” este una extrem de generală, pregătirea, prudența și atenția clienților, diligențele depuse de acesta pentru a se informa, calitatea reclamanților de ”consumatori medii” (art.2 lit.m) din Legea nr.363/2007), sunt lipsite de relevanță.
Nu prezintă importanță nici consultarea de către reclamanți a planului de rambursare a creditului, în condițiile în care acesta nu conține decât valoarea comisionului de risc, nu și motivele perceperii acestuia.
De-abia cu ocazia prezentei acțiuni, la șapte ani de la data încheierii convenției de credit, pârâta a încercat să furnizeze o explicație posibilă a perceperii acestui comision, și aceasta cât se poate de generală, referindu-se la riscul de credit menționat în Normele nr.17/2003 ale B.N.R., riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul valutar, riscul de decontare, riscul operațional – f.65; aceste explicații generale au fost oferite de pârâtă numai ca urmare a acțiunii promovate de reclamanți.
Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului și a dobânzii este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamanți, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamanților. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant / profesionist (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități.
Comisionul de risc generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care reclamanții sunt obligați, în plus față de dobândă, să plătească lunar pârâtei o importantă sumă de bani (0,192% din soldul creditului, adică o valoare apropiată de valoarea dobânzii), fără a beneficia de vreo contraprestație din partea băncii.
Comisionul de risc este perceput contrar cerințelor bunei-credințe, deoarece reprezintă în fapt o a doua dobândă (comisionul este calculat în condiții similare dobânzii, astfel cum reiese din analiza comparativă a art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției și a art.3.1.1 din condițiile generale ale convenției), care a dat profesionistului posibilitatea de a-și crește semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a consumatorului.
De altfel, începând cu data de 02.09.2010, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010, pârâta nu a eliminat comisionul de risc a cărui percepere a devenit ilegală, potrivit art.36 din Ordonanță, ci, cu rea-credință, l-a redenumit, creând aparența legalității acestui comision.
Comisionul de risc reprezintă, pentru reclamanți, o obligație despre care aceștia nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, în sensul lit.b) din anexa la Legea nr.193/2000, deoarece în contract nu a fost în nici un fel justificată sau explicată perceperea acestui comision.
D. fiind faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la momentul încheierii convenției, este irelevantă perioada de timp care a trecut până când reclamanții au luat decizia de a contesta în instanță caracterul legal al prevederii contractuale.
Pentru aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al art.3.5 din condițiile generale și al art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit, și va constata nulitatea absolută a acestora.
Ca efect al constatării nulității prevederilor contractuale privitoare la comisionul de risc, reclamanții sunt îndreptățiți să fie repuși în situația anterioară încheierii contractului, în condițiile plății nedatorate (art.1092 din vechiul C.civ., art.1341 din noul C.civ.).
Reclamanții, în calitate de solvens, au achitat sume de bani cu titlu de comision de risc / administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, deși datoria a cărei stingere a fost urmărită prin plată nu exista – prevederea contractuală privind comisionul de risc și anulată apare ca și când nici nu ar fi existat, iar obligația reclamanților de a plăti comisionul de administrare nici nu a fost stabilită prin convenția de credit sau prin vreun act adițional la aceasta.
Ca urmare a faptului că a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), pârâta, în calitate de accipiens, este ținută și la plata dobânzii legale, calculate asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării până la data achitării efective.
În temeiul art.453 din C.proc.civ., instanța va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5321,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat – 2460,98 lei + 2460,97 lei (potrivit chitanțelor nr.1118/05.11.2014 și nr.1308/24.04.2015 depuse la dosar) și contravaloare extras de cont – 400 lei (potrivit ordinului de plată din data de 06.04.2015).
Instanța nu va obliga pârâta și la plata sumei de 558 lei (potrivit chitanței nr.1309/24.04.2015), deoarece în factura nr.4927/24.04.2015 nu au fost individualizate serviciile de consultanță juridică prestate, neputându-se stabili dacă aceste servicii au vizat prezentul dosar sau nu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanții E. A. R., CNP_ și E. L. O., CNP_, ambii cu domiciliul real în București, Valea Oltului, nr. 20, ., ., sector 6, și cu domiciliul procesual ales la S.C.A. P. și Asociații, în București, Splaiul Unirii, nr. 223, ., în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., J_, CUI_, cu sediul în București, ., ..
Constată caracterul abuziv al art.5 lit.a) din condițiile speciale și art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/31.07.2007 și, în consecință, declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de comision de risc/administrare, de la data încheierii contractului la zi, și la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării până la data achitării efective.
Obligă pârâta să achite reclamanților suma de 5321,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată, pentru diferența de 558 lei, ca neîntemeiată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare. Cererea pentru exercitarea căii de atac se depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
judecător M. – M. P. L. C.
Pentru judecător promovat la Tribunal,
semnează Vicepreședintele Judecătoriei Sectorului 2 București,
judecător C. A. O.
Red. M.M.P. / tehnored. M.M.P. și L.C. – 5 ex/17.06.2015.
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Încheierea nr. 04/2015. Judecătoria... → |
|---|
