Acţiune în constatare. Sentința nr. 3100/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3100/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 19-03-2015 în dosarul nr. 3100/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3100
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 19.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: M. D. D.
GREFIER: F. B.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect acțiune în constatare, clauze abuzive, pretenții, privind pe reclamanții M. L. M. și M. V. C. în contradictoriu cu pârâta V. R. SA.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 12.03.2015, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 19.03.2015, când
JUDECĂTORIA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a civilă sub nr._/3/2014 la data de 13.05.2014, care prin sentința civilă nr. 4040/09.09.2014 a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, pe al cărei rol pricina a fost înregistrată sub nr._ la data de 08.10.2014, reclamanții M. L. M. și M. V. C. în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, au solicitat:
-Sa se constate că pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale (fila 2) si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale (fila 6) ale Convenției de credit nr._ din 4.10.2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000
-Sa se constatate că pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale (fila 3) si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale (fila 7) ale Convenției de credit nr._ din 31.10.2007 constituie clauze abuzive în sensul art"" 4 alinul din Legea nr. 193/2000
- Sa fie obligată pârâta sa restituie contravaloarea „comisionului de risc,, aferent ambelor Convenții de credit, incasat de la data incheierii contractului la zi. Precizează ca valoarea comisioanelor de risc este de 44.654,72 lei până la acea dată, compusă din 7287 lei total comision risc aferent Convenției de credit nr._ si 37.367,72 lei total comision risc aferent Convenției de credit nr._.
În fapt, au arătat că între ei în calitate de împrumutați, și pârâtă, în calitate de împrumutător, s-au încheiat Convenției de credit nr._/2007 si Convenția de credit nr._/2007, cu garanție ipotecară.
Conform pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale (fila 2) si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale (fila 6) ale Convenției de credit nr._ din 4.10.2007, s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Conform pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale (fila 3) si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale (fila 7) ale Convenției de credit nr._ din 31.10.2007 art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Au arătat că în momentul in care a fost încheiat acest contract, au acționat de pe o poziție inegala, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. În calitate de consumatori nu au avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Mai mult decât atât, arată că la momentul apariției OUG 50/2010 s-au adresat Băncii cu solicitarea de a elimina din convenții clauzele cu privire la datorarea comisionului de risc, insa nici pâna la acest moment nu au primit vreun răspuns de la pârâta.
În ceea ce privește clauzele care impun ca, in calitate de împrumutați sa achite Băncii acest comision de risc, arată că acestea sunt neclare, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, arată că nici motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.
Arată că nu pot fi reținuți ca factori determinanți ai perceperii unui asemenea comision faptul ca riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale, riscul de credit aflându-se, totodată, în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, având în vedere că nu sunt menționate, în cuprinsul contractului, criterii certe de justificare a acestuia.
Arată că deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Arată că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Arată că, în același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sânchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.
Apreciază ca cele doua clauze care se regăsesc in forma identica in cele doua convenții de credit, sunt nule absolut si datorita faptului ca ele au o cauza nelicita. întrucât cele doua convenții au fost încheiate in anul 2007 urmează a analiza condițiile esențiale ale contractului prin prisma reglementarilor cuprinse in vechiul cod civil . Astfel,Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic. Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice
Arată că sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
F. de ce/e ce preced considera ca sunt îndreptățiți, in cazul in care instanța va constata caracterul abuziv ai clauzelor contractuale menționate, sa solicite pârâtei restituirea sumei plătită ca reprezentând comision de risc de la data incheierii convențiilor de credit la zi.
În dovedire, au propus proba cu înscrisuri.
In drept, au invocat art.966-968 vechiul Cod civ., art.4 alin.1 din Legea 193/2000.
La data de 04.07.2014, pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la clauzele ce vizează comisionul de risc din cele două convenții de credit, susține că nu îndeplinesc cerințele legale pentru a fi abuzive, întrucât caracterul ne-negociat al clauzelor nu atrage ab initio existența caracterului abuziv.
Arată că pornește de la premisa evocată de reclamanți, aceea a caracterului ne-negociat al clauzelor contractuale, deși un astfel de caracter pot avea numai Condițiile Generale ale convențiilor. Condițiile Speciale reflectă fidel exact înțelegerea părților în privința elementelor valorice ale contractului (singularul include pluralul).
Mai mult, arată că faptul că acest tip de contract a corespuns intereselor economice ale reclamanților, este reflectat chiar de faptul încheierii unei a doua convenții de același fel la distanță mai mică de o lună de încheierea primului contract.
Astfel, susține că dacă s-ar accepta că reclamanții nu au citit primul contract, l-au semnat în grabă etc, astfel de argumente nu ar mai putea fi valide pentru un al doilea contract de același tip, clauzele fiind deja pe deplin cunoscute. Din această perspectivă, în raport cu aplicarea dreptului intern prin prisma celui comunitar, se poate considera ca o condiție asociată încheierii celui de-al doilea contract (art. 4 alin. 1 din Directivă), existența unui prim contract de același tip, care în mod logic, a corespuns - la momentul încheieirii sale - intereselor economice ale reclamanților.
Referitor la faptul că, clauza ce vizează comisionul de risc este o clauză referitoare ia obiectul contractului și la cerințe de preț și plată în sensul art. 4 (2) din Directiva 93/13, a arătat că pornind în analiza cerințelor legale de existență a caracterului abuziv al unor clauze contractuale de la interpretarea dreptului intern prin prisma celui comunitar (Cauza C-106/89 Marleasing a Curții de la Luxemburg), având în vedere chiar considerentele Directivei 93/13, între acestea regăsim cel de-al 13-lea considerent care pornește de la prezumția absolută că dreptul național, regulile aplicabile contractelor, nu conțin condiții inechitabile . Prin urmare, legiuitorul european apreciază că nu este necesar ca prezeta directivă să se aplice condițiilor care reflectă dispozițiile legale (prin "dispoziții legale" înțelegându-se normele care, conform legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri).
De asemenea, arată că, CJUE, în Cauza 415/11 - Aziz, în privința analizei noțiunii de "dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului", recomandă instanței naționale o analiză comparativă a prevederilor contractuale și a celor legale (dreptul național în vigoare) pentru a constata o posibilă incompatibilitate a clauzelor contractuale cu normele legale, iar prin aceasta să se creeze consumatorului o situație juridică mai puțin favorabilă.
Din aceste motive, arată că va analiza comisionul de risc prin prisma normelor legale din dreptul român, aplicabile contractelor de credit. Analiza clauzelor privind comisionul de risc, se raportează la prevederile dreptului național aplicabil contractelor și, contractelor de credit de consum, în special (L. 289/2004), chiar dacă această lege exclude aplicarea sa în cazul contractelor garantate cu ipotecă (art. 3 lit. k) sau contractelor cu valoare mai mare de 20.000 Euro (art. 3 lit. g).
Arată că, condițiile generale ale contractelor de credit pentru consumatori rămân supuse dispozițiilor acestei legi, chiar dacă în concret, condițile speciale ale Convențiilor exclud aplicarea legii. Cu alte cuvinte, această lege constituie dreptul național, alături de Codul civil, OUG 99/2006 și reglementările bancare subsecvente și alături de toate reglementările în materia protecției consumatorilor.
Susține că, clauzele care reglementează comisionul de risc sunt conforme cu dreptul național aplicabil. Critica potrivit căreia acest comision este perceput pentru același motiv ca și dobânda se dovedește neîntemeiată chiar dacă ne raportăm numai la disp. art. 6 din OG 9/2000 enunțat mai jos (înțelesul noțiunii de "dobândă" care include orice alte prestații, cu orice denumire, percepute în schimbul folosnței capitalului). Cum folosința unui capital poate fi procurată numai prin contract, textul evocat face parte din dreptul național aplicabil.
Arată că comisionul de risc, inclus în D., face parte atât din obiectul contractului de credit, cât și din clauzele ce exprimă cerințe de preț și plată.
Arată că potrivit art. 962 C. civ. "Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă". Este evident că atunci când se vorbește despre un contract sinalagmatic - așa cum este și contractul de credit-între părți există obligații reciproce. Dacă obligația principală a băncii este aceea de a pune la dispoziție suma împrumutată, obligația corelativă a împrumutatului este aceea de a plăti D. convenită. In același sens, cauza/scopul pentru care fiecare din părți încheie contractul este primirea prestației celeilalte părți. Motivul pentru care banca a acordat creditul a fost acela al obținerii "prețului" - D., așa cum acest preț apare în convenție.
Arată că nu se poate considera că numai punerea la dispoziție a creditului constituie obiect al contractului, chiar dacă doar această parte se intitulează astfel, întrucât clauzele contractului se interpretează unele prin altele (art. 982 C. civ.), nu după sensul literal al termenilor, ci după intenția comună a părților (art. 977 c. civ.). In acest fel se revine la înțelesul noțiunii de obiect al convenției așa cum această noțiune este conturată de art. 962 C.civ.
Arată că potrivit redactării contractuale (art. 3.5. din Condițiile Generale), clauza privind comisionul de risc este inclusă în Secțiunea a 3-a "Costuri", în deplin acord cu definiția costului total al creditului regăsită atât în contract, cât și în art. 2 lit. d din L. 289/2004, care constituia (până la abrogarea sa de către OUG 50/2010) sediul materiei în privința creditelor de consum.
Prin urmare, susține că, comisionul de risc, inclus în D. și din punct de vedere valoric, face parte atât din obiectul contractului, dar și din clauzele care exprimă cerințe de preț și plată, în înțelesul art. 4 (2) din Directiva 93/13/CEE.
Arată că clauzele privind comisionul de risc sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, iar Art. 5 lit. a din Condițiile Speciale face ușor determinabil cuantumul anual/lunar al comisionului de risc, raportat la soldul creditului (prin efectuarea unor operații simple de aritmetică, însușite cel mult în gimnaziu), iar art. 3.5. din Condițiile Generale, prin includerea în Secțiunea 3-a Costuri și prin redactarea clauzei, conduce la conturarea noțiunii de cost al comisionului, chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât, are o exprimare similară cu dobânda.
In consecință, arată că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil a clauzelor care constituie atât obiectul contractului, cât și cerințe de preț și plată, a condus în mod legal instanța la aplicarea prevederilor art. 4 (6) din L. 193/2000.
Referitor la inexistenta unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - condiție esențială a existenței unei clauze abuzive, atât în interpretarea literală a art. 4 (1) din L. 193/2000, cât și în cea adoptată prin decizia CJUEîn Cauza 415/11 (Aziz), arată că făcând o aplicare literală a art. 4 (1) din L. 193/2000 (ca lege specială, ce conține dispoziții de excepție față de cele din art. 969-970 C. civ.), se poate constata că între drepturile si obligațiile părților nu există niciun dezechilibru si că, un astfel de dezechilibru nu putea fi creat de reglementarea comisionului de risc.
Referitor la analiza concretă a drepturilor și obligațiilor părților, arată că drepturile consumatorului sunt: 1) de a primi suma împrumutată (pct. lb Condiții Speciale și pct. 2.2 din Condițiile Generale) ; 2) de a beneficia de termenul de rambursare (pct. 2 din Condițiile Speciale) și de modalitatea de rambursare fracționată (în rate - pct. 4.1 din Condițiile Generale). Aceste drepturi se regăsesc în obligațiile corelative ale Băncii (art. 7.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit), iar obligațiile consumatorului sunt, în principal: (i) de a rambursa creditul, la termenele și sumele stabilite în graficul de rambursare fpct. 4.1 CG); (ii) de a plăti costul total al creditului la consumator (toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli - Secțiunea Definiții în Condițiile Generale ale Convenției de credit), adică D..
Arată că această obligație de plată a costului total al creditului, deci inclusiv a comisionului de risc rezultă din prevederea expresă a acestei obligații în pct. 7 lit. b) din CG; din situarea art. 3.5. referitoare la comisionul de risc In Condițiile Generale în cadrul Secțiunii a 3-"Costuri"; din definiția costului total al creditului la consumator, redată în contract, în mod similar cu art. 2 lit. d) di L. 289/2004 privind regimul creditelor de consum destinate consumatorilor persoane fizice; din observarea art. 6 din OG 9/2000, privind înțelesul extins al noțiunii de dobândă în raporturile civile.
Arată că în Convențiile de credit, comisionul de risc este o componentă a D., a prețului creditului și, așa cum a arătat, nu există nicio obligație legală a comerciantului de a detalia și de a explica scopul pentru care percepe costurile. Fiind un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, este evident că prețul este perceput pentri prestația oferită celeilalte părți.
Arată că esențial pentru orice consumator era să cunoască la momentul încheierii contractului acest cost total. Iar în convenția de credit, D. este redată în procent anual (6,3 % în prima convenție și 7,25 % în ce-a de-a doua) la art. 3 lit. e din Condițiile Speciale.
De asemenea, arată că, constituirea unei garanții ipotecare, nu înlătură și nu acoperă în totalitate riscul de credit, pe întreaga perioadă de rambursare. Garanția poate fi valorificată numai în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare voluntară a creditului, astfel încât garanția este o alternativă la această obligație și nu o obligație în plus, care să altereze echilibrul contractual. In egală măsură, asigurarea imobilului vine ca o alternativă la pieirea bunului, dar numai în situația în care intervine și nerespectarea obligației de rambursare a creditului. In ipoteza în care rambursarea este făcută în mod voluntar integral, garanția respectivă se radiază, confirmând caracterul alternativ al acesteia.
Mai mult, arată că diminuarea valorii imobilelor în ultimii ani contribuie în mod direct chiar la diminuarea posibilității de acoperire a riscului de nerambursare a creditului și costurilor acestuia (definiția riscului de credit dată de art. 3 lit. g din Normele BNR nr. 17/2003), în cazul în care obligația de rambursare nu va mal fi îndeplinită voluntar.
Arată că deși reclamanții invocă și o pretinsă cauză ilicită a clauzelor ce vizează comisionul de risc, nu arată concret în ce ar consta acest caracter ilicit.
Pentru a răspunde acestui argument, arată că art. 967 C. civ. se referă la cauza convenției șl nu la cauza fiecărei clauze. Cauza/scopul convențiilor pentru reclamanți a fost aceea/acela de a dobândi folosința unul capital, în timp ce pentru bancă, scopul acordării împrumuturilor a fost primirea în schimb a D., a costului total al acestor împrumuturi. în raport cu textele legale aplicabile, nu era nimic nelicit în scindarea acestor costuri, chiar dacă în mod expres aceste costuri aveau același motiv - punerea la dispoziție a creditului.
Referitor la noțiunea de dezechilibru semnificativ în interpretarea CJUE - Hotărârea în Cauza C-415/11, arată că, Curtea se pronunță și asupra criteriilor de existență a unul dezechilibru semnificativ.
Arată că Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul națio vigoare. De asemenea, arată că este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a sil juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele di dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.
Arată că analizând dreptul național în vigoare, în ce privește contractele de credit de consum, exista la 9.10.2007 numai L. 289/2004, la care a făcut referire, care definea pentru prima dată costul total al cred la consumator și D.. In contract, aceste definiții sunt identice cu cele din lege.
Arată că, în același timp, nu exista o reglementare care să limiteze tipurile de costuri ce pot fi perceput creditori, în contextul în care, art. 6 din OG 9/2000 făcea referire la noțiunea de dobândă în sens larg, incluzând orice alte sume percepute cu orice titlu, ca echivalent al folosinței capitalului.
Referitor la L. 289/2004 privind regimul juridic al creditelor pentru consum destinate consumatorilor perso fizice, în forma publicată în M. Oficial nr. 611/6.04.2004, cu interpretările date prin Normele de aplicare aprobate prin Ordinul comun BNR/ANPC nr. 2/18.05.2005, arată că Art. 2 lit. d definește costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli; că Art. 2 lit. e definește dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D. – ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat în conformitate art. 4, iar Art. 8 prevede că, contractul de credit scris trebuie să includă cel puțin următoarele date: a) numele și adresele părților contractante; b)valoarea D.; c) o indicare a condițiilor în care poate fi modificată D., iar în cazul în care valoarea D. nu poate fi stabilită, consumatorul trebuie să fie informat, prin contractul scris, în ceea ce privește elementele prevăzute la art. 9 alin. 1; d) o listă cu valoarea, numărul și frecvența sau datele plăților pe care consumatorul trebuie să le efectueze pentru rambursarea creditului, precum și pentru dobândă și alte costuri, iar în cazul în care este posibil, va fi indicată, de asemene valoarea totală a plăților efectuate;e) o listă a elementelor de cost prevăzute la art. 4 alin. (2) și care revin consumatorului, cu excepția costurilor datorate de consumator pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale din contractul de credit, care nu sunt cuprinse în calculul D., dar care cad în sarcina consumatorului în anumite condiții, precum și precizarea acestor condiții, iar în cazul în care valoarea exactă a acestor componente este cunoscută, o astfel de valoare trebuie să fie indicată, iar în caz contrar trebuie să fie indicată o metodă de calcul sau, pe cât posibil, o cât mai realistă valoare estimativă;f) documentația de credit specifică, stabilită de creditor; g) prevederile art. 11 (privind rambursarea anticipată); h) celelalte condiții esențiale ale contractului de credit, inclusiv clauzele prevăzute în anexa nr. 1.
Referitor la OG 21/1992, privind protecția consumatorilor, în forma republicată în M. Oficial nr. 208/28.03.2007, arată că potrivit art. 7, operatorii economici sunt obligați: lit. c prestatorii de servicii: liniuta a 3-a: să respecte condițiile prescrise sau declarate, precum și clauzele prevăzute în contracte, potrivit art. 9, operatorii economici sunt obligați să pună pe piață numai produse și servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive, potrivit art. 10, drepturile consumatorilor, lit. f - de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea prețului stabilit inițial este posibilă numai cu acordul consumatorului, potrivit art. 18, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitate: de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fit în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.
Mai invocă L. 193/2000, publicată în M.O 1014/20.12.2006, OG 9/2000, art. 6, care prevede că prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului, și Codul civil (1864) art. 967 (1), care prevede că, convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. (2) Cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Referitor la stabilirea procentuală a comisionului de risc, arată că nicio reglementare aplicabilă la momentul încheierii contractului (2008), nu oprea băncile să stabilească costuri în expresie procentuală, similar cu exprimarea dobânzii. Atât timp cât toate costurile sunt stipulate expres și explicit în contract și sunt incluse în D., nu poate fi vorba de costuri ascunse care să atragă caracterul abuziv al clauzelor prin care sunt stabilite (a se vedea art. 8 din L. 289/2004, art. 7 din OG 21/1992, redate mal sus). Atât exprimarea procentuală (clauza 5 lit.a din Condițiile Speciale), cât și "motivul" perceperii comisionului de risc (clauza 3.5. din Condițiile Generale) sunt exprimate clar, fără echivoc, nefiind lăsate la interpretarea exclusivă a Băncii.
Arată că rațiunile interne ale băncii care au condus la scindarea prețului contractual în dobândă și comision de risc nu au nicio relevanță, iar lipsa din contract a acestui raționament nu a avut nicio influență asupra deciziei consumatorului de a contracta. Arată că reclamanții au contractat creditele în virtutea unei D. mult mal reduse decât cea existentă la produsele similare ale altor bănci, nu pentru că ar fi ținut cont de motivul perceperii acestui cost total.
Referitor la inexistența unor texte legale care să oblige la definirea unor termeni sau la explicarea motivelor perceperii unor costuri, arată că o astfel de obligație nu rezultă nici din L. 193/2000, nici din L. 289/2004 și nici din Codul Consumului (L. 296/2004). Aceste acte normative consacră obligația exprimării termenilor contractuali în manieră clar; accesibilă nivelului de înțelegere și de informare ale unui consumator mediu. Ori, comisionul de risc a fo; exprimat clar, putând fi determinat de oricine are cunoștințe minime de aritmetică. Faptul că se percepe pentru punerea la dispoziție a creditului, ca de altfel toate costurile, fac cu atât mai explicită apartenența sa la costul total al creditului pentru consumator.
In același sens, arată că nici Directiva 93/13/CEE și nici jurisprudența CJUE nu au stabilit existența clauzele abuzive referitoare la preț ca urmare a ne-explicării în contract a motivelor perceperii prețului sau a unor componente ale acestuia.
In concluzie, arată că, analizând contractul, atât prin prisma drepturilor și obligațiilor concrete ale părților, cât și prin prisma dreptului național în vigoare la data încheierii sale, nu se poate constata punerea consumatorului într-o situație juridică mai puțin favorabilă prin contract, decât situația juridică dată de dreptul național aplicabil.
Referitor la lipsa unei atitudini contrare cerințelor bunei-credințe din partea băncii la inserarea în contract a clauzei privind comisionul de risc, arată că Banca a acționat cu deplină bună-credință, cu respectarea cadrului legal existent la momentul încheieri contractului și conform cerinței unei practici bancare prudente și sănătoase (art. 101 din OUG 99/2006 privim instituțiile de credit și adecvarea capitalului).
Așadar, consideră că mențiunea din art. 3.5 din Condițiile Generale, referitoare la faptul că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, vine să confirme o dată în plus că și acest cost este percepu ca și celelalte, pentru credit, conform definiției. Arată că nu există niciun text legal care să consfințească drept cost unic a creditului numai dobânda, ci art. 6 din OG 9/2000 dă un înțeles extins noțiunii de dobândă.
In concluzie, arată că toate aceste argumente conduc la compatibilitatea comisionului de risc cu reglementările legale aplicabile contractelor de credit și costurilor acestora, ceea ce exclude posibile condiții inechitabile pentru consumator și exclude orice posibil dezechilibru contractual în defavoarea acestuia.
În drept, a indicat textele legale enunțate/evocate în cuprinsul întâmpinării.
În dovedire, a propus înscrisuri, interogatoriul reclamanților cu privire la împrejurările (condițiile asociate) încheieri celor două convenții de credit la mai puțin de o lună între ele.
La data de 15.01.2015, reclamanții au precizat că, comisioanele încasate abuziv de către pârâtă în perioada februarie 2014-ianuarie 2015 sunt în sumă totală de 7.446,94 lei.
Instanța a încuviințat părților probele propuse cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța reține în fapt și în drept următoarele:
Între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâtă, în calitate de împrumutător, s-au încheiat Convenției de credit nr._/2007, prin care pârâta s-a obligat să acorde un credit în valoare de 15.400 CHF pentru cheltuieli personale si Convenția de credit nr._/2007 prin care pârâta s-a obligat să acorde un credit în valoare de 115.500 CHF pentru cheltuieli personale, cu garanție ipotecară.
Conform pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._ din 4.10.2007, s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Conform pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale si art. 3.5 din Condițiile generale ale Conventiei-Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._ din 31.10.2007 art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Prin adresele nr. 5052 și nr. 5053, pârâta a comunicat reclamanților proiecte de act adițional la convențiile de credit pentru modificarea acestora, pe care aceștia au refuzat să le semneze prin notificarea înregistrată la pârâtă sub nr. 6499 și nr. 6500/10.09.2010.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alin. 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Deci, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, dar pentru a se putea trece la analiza acestor condiții se impune în prealabil o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Astfel, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr. 93/13/CEE/05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art. 4 alin. 6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, așa încât, deoarece textul legal nu face nicio distincție, instanța reține că nu există nicio justificare pentru excluderea contractelor de credit de la aplicarea acestui text legal.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus menționate nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Comisioanele intră în sfera noțiunii de preț al contractului de credit atâta vreme cât reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în temeiul creditului acordat.
Potrivit definițiilor cuprinse de art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE/23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE, costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Din această perspectivă, instituțiile de credit trebuiau să dispună de un nivel al fondurilor proprii care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri.
Ulterior nașterii raporturilor juridice deduse judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei nr. 2008/48/CE, a fost adoptată O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care elimină, potrivit enumerării din art. 36, comisionul de risc.
Referitor la aceasta, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat prin Hotărârea C-602/10 că un stat membru UE poate limita comisioanele bancare percepute de creditor.
Inițial, după . O.U.G. nr. 50/2010, cu obligarea băncilor de a percepe doar patru tipuri de comisioane la credite, dispozițiile sale s-au aplicat atât pentru creditele noi acordate, cât și pentru cele în derulare, prin încheierea unor acte adiționale cu clienții.
Prin Legea nr. 288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele aflate în derulare.
Deci, comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară.
Așa cum rezultă din considerentele expuse anterior, atât comisionul de risc cât și dobânda constituie elemente ale prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision și a posibilității modificării dobânzii de către pârâtă au fost clare și fără echivoc, fiind însușite de reclamanți, prin semnarea contractului, devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.
Prin urmare, instanța reține totodată că acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului iar pârâta avea posibilitatea să revizuiască rata dobânzii curente doar în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării, aspecte ce erau cunoscute de reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel că nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului, inclusiv în ceea ce privește ajustarea dobânzii, întrucât pârâta poate proceda la aceasta doar justificând existența schimbărilor semnificative, care pot fi supuse cenzurii instanței de judecată la solicitarea reclamanților.
În speță, consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.
În consecință, comisionul de risc, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului este exceptat, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la acest element ce definește obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât conduc la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Clauzele prevăzute la art. 5 lit. a) denumita comision de risc din Condițiile Speciale și art. 3.5. din Secțiunea 3 din Condițiile Generale ale convențiilor, au fost negociate cu reclamanții, întrucât reclamanții au semnat Convențiile de credit și au convenit cu pârâta Condițiile aferente contractelor, astfel că nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, iar reclamanții, la momentul semnării contractelor, au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință de toate clauzele acestor act prin simpla citire a înscrisului pe care și-au pus semnătura.
Astfel, nu este întemeiată critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor criticate. Nu se poate susține că această încasare a comisionului se realizează fără acordul consumatorilor, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractele dintre părți și, deci, asumată de părți prin semnarea contractelor.
Instanța mai reține că, clauza reglementată de art. 5 din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a exista un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să poată fi invocată lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative pârâtei față de obligația acestora de a achita comisionul de risc convenit.
Legea are în vedere un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, sens în care instanța reține că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, așa încât este firesc ca și pârâta, în calitate de comerciant, să urmărească obținerea unui profit prin activitatea pe care o desfășoară, iar rațiunea economică a comisionului de risc este o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților.
Potrivit Legii 193/2000, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se ține seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde.
Prin urmare, în materia clauzelor abuzive, ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprinsă în secvența de timp a încheierii sale și a împrejurărilor care îi preced. Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților. Contractul dezechilibrat care reclamă intervenția justiției este acela căruia îi lipsește utilitatea socială și personală.
Atât Directiva 93/13/CEE, cât și Legea 193/2000 au exclus din spațiul lor de incidență clauzele care privesc adecvarea între preț și remunerație, pe de o poarte și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică a exclus leziunea. În această reglementare, absența echivalenței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual. Potrivit art. 4 paragraf 1 din Directiva 93/13/CEE, sancțiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.
Din analiza drepturilor și a obligațiilor reciproce ale părților la data încheierii Convențiilor de credit nu rezultă existența unor disproporții considerabile și nejustificate care să le facă lipsite de interes pentru reclamanți.
In speță, nu s-a probat că art. 5 lit. a) ar fi fost inserat cu rea credință, de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit, compromite echilibrul acestuia.
Pârâta a achitat o sumă pe care urmează să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, însă din partea pârâtei însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.
Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă. Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele.
Ca și alte comisioane și comisionul de risc este un element al prețului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului, iar acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca, noțiunea de risc fiind mult mai complexă și cu incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către pârâtă a unei activități care nu ar fi menită a produce profit, iar soliditatea garanției nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către Bancă, garanțiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăți imobiliare în contul creanțelor. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care Banca le înregistrează cu executarea acesteia.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către Bancă din momentul acordării creditului și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, distanța dintre cele două momente fiind foarte îndelungată.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputational și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic gestionarea acestor riscuri, gestionare care se regăsește ulterior în prețul creditului, pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, pârâta percepe un comision de risc. In contextul bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el sa se regăsească într-un cost transparent și asumat de către reclamant sub forma comisionului de risc.
Prin urmare, ținând seama că este incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE/05.04.1993, iar din perspectiva art. 4 alin. 1 din lege, neputând fi reținută nici lipsa negocierii și nici existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, respectiv nici absența bunei-credințe, nici vreo practică incorectă și nici dol, instanța constată că sunt neîntemeiate capetele cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv a clauzelor prevăzute la pct.5 lit. a) din Condițiile Speciale si art. 3.5 din Condițiile generale ale celor două convenții de credit, comisionul de risc fiind încasat baza unor clauze valabile, astfel că sumele plătite de reclamanți și încasate de pârâtă cu acest titlu sunt datorate, motive pentru care este neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții M. L. M., cu domiciliul în București, .. 4, .. B, ., Sector 6 și M. V. C., cu domiciliul în București, ., .. 3, ., Sector 6, în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sector 2, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinței, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. D. D. F. B.
Red./tehn./M.D.D./F.B./5 ex. /12.02.2016
| ← Plângere contravenţională. Hotărâre din 18-12-2015,... | Pretenţii. Sentința nr. 10/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI → |
|---|
