Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 03/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 03/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 13317/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 03.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: E. F.
GREFIER: C. N. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect revendicare imobiliară, privind pe reclamantele M. I. și M. L., în contradictoriu cu pârâtul P. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanta M. I. asistată de avocat cu împuternicire avocațială aflată în dosar la fila 44, apărătorul reclamantei M. L., avocat cu împuternicire avocațială aflată în dosar la fila 44, și apărătorul pârâtului, avocat cu împuternicire avocațială aflată în dosar la fila 76.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Instanța pune în discuție răspunsul la obiecțiuni.
Apărătorul reclamantelor arată că expertul nu a răspuns la obiecțiuni. Solicită revenirea cu adresă către expert pentru a reface calculele fără centrală și grup sanitar. Arată că a luat legătura cu expertul, acesta fiind de acord să refacă calculele întrucât nu a înțeles ceea ce s-a cerut.
Apărătorul pârâtului se opune solicitării apărătorului reclamantelor. Proba cu expertiza a ocupat mult timp. Se încearcă tergiversarea cauzei.
Instanța, constatând că din calculele expertului rezultă și valoarea fără centrală și grup sanitar, respinge obiecțiunile formulate la răspunsul la obiecțiuni.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra formulării concluziilor asupra fondului.
Apărătorul reclamantelor solicită instanței admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv pârâtul să lase în deplină proprietate apartamentul nr. 5. Solicită, de asemenea, obligarea acestuia la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată. Arată că acțiunea este întemeiată pe compararea titlurilor. Autorul reclamantelor a fost singurul proprietar. Statul Român nu a avut niciodată proprietatea imobilului. În anul 1976 autorul pârâtului a cumpărat prin viciere o cameră. Nu era chiriaș. Ocupa abuziv spațiul respectiv. Curtea Europeană a tranșat aceste lucruri. În ceea ce privește uzucapiunea, nu există o posesie neîntreruptă. Au fost formulate două acțiuni în anul 1994 și 2005. Cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorariu expert.
Apărătorul pârâtului solicită instanței respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată. În anul 2006 a fost respinsă cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a autorului pârâtului, formulată de către reclamante. Astăzi nu poate fi primită o cerere de revendicare. Pârâtul are o posesie îndelungată. Chiar dacă titlul Statului Român a fost lovit de nulitate, intervine uzucapiunea. Trebuie văzut ce s-a întâmplat cu curgerea termenului.
Instanța în temeiul dispozițiilor art. 394 din codul de procedură civilă declară închise dezbaterile asupra fondului și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 17.11.2015, motiv pentru care,
DISPUNE
Amână pronunțarea până la data de 17.11.2015.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
E. F. C. N. I.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 17.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: E. F.
GREFIER: C. N. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect revendicare imobiliară, privind pe reclamantele M. I. și M. L., în contradictoriu cu pârâtul P. A..
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 03.11.2015, cuprinse fiind în încheierea de ședință pronunțată la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17.11.2015 când, în aceeași compunere,
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va amâna pronunțarea până la data de 02.12.2015, motiv pentru care,
DISPUNE
Amână pronunțarea până la data de 02.12.2015.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
E. F. C. N. I.
Dosar nr._
Cod operator date cu caracter personal 2891
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr._
Ședința publică din data de 02.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: E. F.
GREFIER: C. N. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect revendicare imobiliară, privind pe reclamantele M. I. și M. L., în contradictoriu cu pârâtul P. A..
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 03.11.2015, cuprinse fiind în încheierea de ședință pronunțată la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17.11.2015, 02.12.2015 când, în aceeași compunere,
INSTANȚA
Asupra cauzei de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr._ la data de 27.06.2014, completată potrivit solicitării instanței în temeiul art. 200 Cod procedură civilă la 05.08.2014 (f. 112), reclamantele I. M. și L. M. în contradictoriu cu pârâtul P. A., solicită instanței:
- să oblige pârâtul a lăsa reclamantelor, în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 (neînscris în cartea funciară) situat în București, .. 2, ., sect. 2, București cu consecința evacuării acestuia pentru lipsă de titlu,
- obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată.
Cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantele arată că în 1912 numita A. C. A., străbunica autorului reclamantelor – M. V. G. E. - a cumpărat un teren în suprafață de 612 mp situat in București, .. 2, teren pe care a edificat o construcție formată din subsol, parter, etaj și mansardă.
După decesul acesteia, imobilul a fost moștenit de fiica sa, E. A., căsătorită Djidjeff, bunica reclamantelor.
În anul 1950 întreg imobilul a fost confiscat de stat, iar acesteia i s-a permis să locuiască într-un mic apartament situat la mansarda imobilului, în calitate de chiriaș.
În 1973, în urma unor transformări ale configurației inițiale a imobilului, statul a vândut două apartamente incomplete (fără bucătărie sau grup sanitar) persoanelor care le ocupau in calitate de chiriași, apartamentul nr. 5 fiind înstrăinat familiei B. T. și B. A..
Prin Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr. 7836/1994, definitivă, irevocabilă și executorie, a constatat că autorul reclamantelor, M. V. G. E., tatăl, respectiv soțul acestora, este singurul proprietar al imobilului situat în .. 2, sect. 2, București și a constatat nelegalitatea și neconstituționalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu.
Prin Dispoziția primarului General al Mun. București nr. 469/28.03.1996 s-a dispus restituirea către autorul reclamantelor a întregului imobil însă la predarea imobilului au fost excluse două apartamente – nr. 3, vândut de către stat familiei V. O. și E. și nr. 5 – vândut de către stat familiei B. T. și A..
În 07.10.2013, reclamantele au inițiat o acțiune în revendicarea apartamentului nr. 5. (dosar nr._/300/2013), acțiune respinsă în baza excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. A., decedată anterior formulării acțiunii.
Ulterior, în urma demersurilor efectuate pentru a identifica moștenitorii defunctei, s-a stabilit că pârâtul P. A. este moștenitorul numitei B. A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor testamentar nr. 42 eliberat de SPN „Legitimus”.
Reclamantele susțin că prin sentință judecătorească, s-a statuat irevocabil că măsura trecerii în proprietatea statului a întregului imobil este abuzivă și lovită de nulitate, iar dreptul de proprietate asupra imobilului nu a intrat în patrimoniul Statului român întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Așadar, efectul translativ al contractului de vânzare cumpărare încheiat între stat și familia B., nu s-a produs, vânzătorul nefiind proprietar.
Întrucât nu deținea un titlu valabil, statul nu putea să vândă imobilul.
Reclamantele sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilului, titlu ce emană de la adevăratul proprietar.
Comparând titlurile de proprietate, instanța va constata că titlul reclamantelor – Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995, este singurul titlu valabil, iar titlul pârâtului provine de la un neproprietar.
Se invocă jurisprudența CEDO – cauza L. vs. România.
În drept: art. 563 și urm. Cod Civil
Probe propuse prin acțiune: înscrisuri, interogatoriu, testimonială, cercetare la fața locului, expertiza de specialitate – construcții.
S-au atașat înscrisuri.
Cerere legal timbrată. (2.658 lei – f. 31)
Prin întâmpinarea înregistrată în dosar la 03.10.2014, precizată oral la termenul din 09.12.2014, pârâtul solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă, justificându-și demersul prin autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată în dosarul nr._/3/2005 (1451/2006)
Se mai arată că Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995 la care fac referire reclamantele nu îi este opozabilă pârâtului deoarece nici autoarea acestuia, B. A. și nici soțul acesteia nu au fost părți în proces.
Se susține, în subsidiar, că neexecutarea Sentinței civile nr. 3429/02.05.1995 înăuntrul termenului general de prescripție în ceea ce privește apartamentul nr. 5, duce la concluzia prescripției dreptului la executare silită a hotărârii, câtă vreme nu se indică un act începător al executării silite care să se fi oprit de vis sau de metus pentru a se putea cere repunerea în termen.
Autorul reclamantelor a rămas în pasivitate până la momentul acțiunii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare inițiată în 2005, împrejurare ce conturează și ea poziția subiectivă a autorului reclamantelor și a acestora, care aveau reprezentarea că cererile lor nu sunt legal fundamentate.
Tocmai de aceea, acțiunea vizând anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de stat cu autoarea pârâtului a fost respinsă de instanțe cu argumentul că autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 3429/02.05.1995 nu prezintă nici o relevanță în cauză, față de incidentul procedural al prescripției dreptului material la acțiune pe care s-a întemeiat soluția instanțelor de fond.
Pârâtul invocă buna credință a autoarei sale la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Se invocă jurisprudența CEDO – cauza R. vs. România.
S-au atașat înscrisuri.
Excepția autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată în dosarul nr._/3/2005 (1451/2006) a fost respinsă de instanță la termenul din 09.12.2014, cu motivarea că între cauze nu există identitate de obiect și cauză.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Contextul cauzei:
În prezenta cauză, reclamantele revendică de la pârât dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 situat în București, .. 2, ., București.
Acestea invocă în dovedirea dreptului lor de proprietate, Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995, definitivă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr. 7836/1995, prin care s-a constatat nelegalitatea și neconstituționalitatea trecerii în patrimoniul statului a întregului imobil casă și teren situat în .. 2, ., București, precum și calitatea de unic proprietar al întregului imobil a autorului reclamantelor, M. V. G. E.. (f. 12)
Imobilul fusese dobândit în anul 1912 prin cumpărare/construire de către autoarea reclamantelor, prin act autentic nr._/08.06.1912 transcris de Tribunalul Ilfov, Secția Notarială sub nr. 6648/1912 și autorizație de construire nr. 246 D/ 25.06.1912, așa cum reiese din Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995 și naționalizat în baza Decretului 92/1950.
În baza Sentinței civile nr. 3429/02.05.1995 și a Notei nr. 1722/1996 a Direcției juridice, legislație, contencios, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 469/28.03.1996 prin care s-a dispus restituirea imobilului din București, .. 2, sector 2 către M. V. G. E., în procesul verbal de predare primire nr. 3627/09.05.1996 menționându-se că imobilul se compune din „întreg imobilul cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii 4/1973”, între care cel deținut în prezent de către pârât. (f. 13, f. 14)
Pe de altă parte, pârâtul P. A., în calitate de moștenitor al numitei B. A., își justifică dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din imobilul în discuție prin contractul de vânzare cumpărare nr. 94/1973 încheiat între autoarea sa și soțul acesteia și Întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor, în baza Legii 4/1973. (f. 138)
Prin contractul sus menționat, autoarea pârâtului a cumpărat locuința situată la etaj 1, ., formată din 2 camere de locuit cu o suprafață utilă de 36,50 mp precum și cota indiviză din suprafața de folosință comună a imobilului. Odată cu locuința s-au vândut și dependințele – bucătărie, boxă, pivniță și cotă parte împrejmuire. Cumpărătorilor li s-a atribuit în folosință, pe durata existenței construcției terenul aferent în suprafață de 29,48 mp respectiv cota indiviză de 4,65 % din teren. (f. 138)
Titlul de proprietate invocat de pârât a fost contestat de către reclamante care, în anul 2005, au inițiat un litigiu având ca obiect anularea acestuia.
Cererea reclamantelor a fost respinsă ca prescrisă în temeiul art. 46 alin. 5 din legea 10/2001, litigiul fiind soluționat prin Sentința civilă nr. 5211/16.06.2005 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr. 6831/2005 definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 450A/01.03.2006 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă în dosar nr. 4596/2005 și Decizia Civilă nr. 2206/23.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și Pentru Cauze cu Minori și Familie, în dosar nr._/3/2005. (f. 77 și urm.)
Soluția instanței:
Potrivit art. 563 alin. 1 Cod Civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la altă persoană care îl deține fără drept.
În baza prevederii legale sus menționate, trebuie analizat pentru început dacă reclamantele au drept de proprietate asupra unui bun, numai în această ipoteză justificându-se demersul de comparare a titlurilor exhibate de ambele părți pentru a se stabili care dintre ele este preferabil.
Pentru a analiza dacă reclamantele sunt sau nu proprietarele unui bun, instanța are în vedere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest domeniu.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunurile actuale” cât și „valorile patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Cauza M. A. și alții c. României – para. 134)
În cauza A. și alții c. României (hotărârea din 12.10.2010), instanța de contencios european arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunurilor. (paragrafele 140 și 143)
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestei reparații. (paragrafele 141-143)
Diferența esențială de abordare a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, în cauza A. față de practica anterioară a Curții Europene, când simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată de proprietate, produce consecințe asupra evaluării cerinței-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
În cauza de față, prin hotărârea judecătorească prin care s-au recunoscut atât nelegalitatea preluării de către stat a întregului imobil casă și teren din .. 2, ., sect. 2, București cât și dreptul de proprietate al autorului reclamantelor asupra acestuia, nu s-a dispus și restituirea bunului, motiv pentru care instanța reține că reclamantele nu dețin în patrimoniul lor un bun actual.
Nu se poate reține că reclamantele ar deține un „bun actual” în baza Dispoziției nr. 469/28.03.1996 a Primarului General al Municipiului București prin care s-a dispus restituirea imobilului către autorul acestora. Prin procesul verbal de predare primire se explicitează că prin imobil se înțelege întreg imobilul cu excepția anumitor apartamente, între care și cel al pârâtului, între care reieșind așadar că acesta din urmă nu făcea obiectul deciziei de restituire. În plus, dispoziția respectivă a fost emisă pentru aplicarea hotărârii judecătorești sus menționate care, pe de o parte nu prevedea obligația restituirii și nici limitele acesteia, iar pe de altă parte, nu fusese pronunțată în contradictoriu cu pârâtul din cauza de față, nefiindu-i opozabilă acestuia.
După cum s-a arătat mai sus noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, include nu numai bunurile actuale dar și valorile patrimoniale.
Stabilit fiind că reclamantele nu dețin un bun actual, instanța urmează a examina dacă acestea dețin totuși o valoare patrimonială.
Tot în cauza M. A. și alții c. României, instanța europeană a reiterat principiul conform căruia dacă interesul patrimonial este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. (Cauza M. A. și alții c. României – para. 137)
Bazându-ne pe raționamentul instanței europene în cauza M. A. și alții c. României (paragraful 145), reținem că deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage automat un drept de restituire, ea dă dreptul cel puțin la o despăgubire din moment ce din Sentința civilă nr. 3429/02.05.1995, definitivă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București reiese că erau întrunite condițiile legale pentru a beneficia de măsurile reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală și calitatea de moștenitor a fostului proprietar.
Această creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pârâtul beneficiază de un „bun actual”. Dreptul de proprietate al acestuia este dovedit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat de către autoarea sa cu Statul Român, contract menținut prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul având ca obiect anularea acestuia, mai sus enumerate. (f. 77 și urm.)
Revenind la acțiunea în revendicare, reținem că efectul soluționării acestei cauze este că una dintre părți va fi privată de proprietatea sa.
Ingerința în exercitarea dreptului de proprietate al unei dintre părți se poate justifica, conform celei de-a doua fraze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr. 1, numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate.
Criteriul proporționalității trebuie luat în considerare chiar și în spețe cum este cea de față, în care titlul uneia dintre părți provine de la adevăratul proprietar (cazul reclamantelor) în timp ce al celeilalte părți, de la un neproprietar (cazul pârâtului).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în numeroase rânduri că „trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate (Brumărescu, citată mai sus, § 78, și Pincova și Pinc, citată mai sus, § 53).” (cauza R. c. României – para. 36)
Examinând situația părților, instanța reține că în cauza de față cel care ar suporta o sarcină exorbitantă este pârâtul.
Acesta este titularul unui drept de proprietate în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală încheiat în anul 1973 și nu este eligibil pentru acordarea de despăgubiri în baza vreunei legi de reparație, acestea prevăzând despăgubiri pentru foștii chiriași care au achiziționat imobile în baza Legii 112/1995.
Nu aceeași este situația foștilor proprietari cărora nu li se pot restitui în natură imobilele nelegal naționalizate, așa cum este cazul reclamantelor care au avut cunoștință încă din anul 1996 de refuzul statului de a le restitui apartamentul dobândit de pârât. În cazul lor, Legile nr. 112/1995, 10/2001 și mai nou, Legea 165/2013 instituie un sistem de proceduri prin care se pot obține despăgubiri pentru imobilele nerestituite.
De asemenea, mai reținem considerentele Curții Europene în cauza R. împotriva României din 19.10.2006, în cuprinsul cărora instanța europeană a reafirmat principiul conform căruia „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincova și Pinc, nr. 36.548/97, CEDO 2002-VIII, § 58). Ea apreciază că nu îi revine unei persoane care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă sarcina să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a condus, în speță, la coexistența a două hotărâri definitive ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun.” (paragraful 25)
Or, prin admiterea acțiunii s-ar ajunge tocmai în situația în care pârâtul, ca persoană care se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive favorabile prin care se confirmă dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu (cu referire la hotărârea prin care s-a respins ca prescrisă acțiunea reclamantelor având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 4/1073 ), să suporte singur aceste consecințe.
Cu argumentele mai sus expuse, instanța reține că din perspectiva criteriului proporționalității, o soluție de admitere a acțiunii ar rupe echilibrul între just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului în ceea ce-l privește pe pârât, motiv pentru care acțiunea în revendicare va fi respinsă.
Pe cale de consecință, se va respinge și capătul de cerere privind evacuarea pârâtului și obligarea acestuia la plata daunelor cominatorii în cuantum de 200 lei pentru fiecare zi întârziere în executarea sentinței.
Cheltuieli de judecată:
În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, întrucât reclamantele au căzut în pretenții, instanța le va obliga pe acestea la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei reprezentând onorariu avocat. (chitanță nr. 16/05.121.2014 eliberată de Cabinet Individual de Avocatură Marsan G. D.-L.)
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantele I. M. având CNP_, și L. M. având CNP_, ambele cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în CA D. E. D. - București, .. 9, CORP A, ETAJ 1, APART. 2, SECTOR 1, în contradictoriu cu pârâtul P. A. având CNP_, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în sector 2, București, CALEA MOȘILOR, nr. 298, ., .> Obligă reclamantele la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei reprezentând onorariu avocat.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare.
Cererea de exercitare a căii de atac se depune la Judecătoria sector 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.12.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
E. F. C. N. I.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 10/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI | Plângere contravenţională. Sentința nr. 03/2015.... → |
|---|
