Contestaţie la executare. Sentința nr. 5682/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5682/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 5682/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5682
ȘEDINȚA PUBLICĂ din data de: 21.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ din:
PREȘEDINTE: N. F.
GREFIER: D. N.
Pe rol se afla soluționarea cauzei civile, având ca obiect „contestație la executare”, formulată de contestatoarea C. L. SECTOR 5 în contradictoriu cu intimata B. M..
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 07.05.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 21.05.2015, când a dispus următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 03.07.2013, sub nr._/302/2013, contestatorul C. L. al Sectorului 5 a formulat, în contradictoriu cu intimata B. M., contestație la executare împotriva executării silite și a actelor de executare silită efectuate de către B. D. G., L. G. și M. P. în dosarul de executare silită nr. 863/2013, solicitând anularea actelor de executare și întoarcerea executării silite, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, contestatorul a menționat că, prin sentința civilă nr. 6244/16.09.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._/3/2009 a fost admisă acțiunea intimatei și s-a dispus obligarea contestatorului la plata către aceasta a drepturilor salariale neacordate, începând cu data de 01.10.2008 și până la data de 31.12.2009.
La data de 19.06.2013 a fost comunicată Somația de plată emisă de B. D. G., L. G. și M. P. în dosarul de executare silită nr. 863/2013, contestatorul fiind somat la plata către intimată a sumei totale de 13.155,75 lei, reprezentând drepturi salariale actualizate și cheltuieli de executare.
Contestatorul a menționat că executarea silită încalcă prevederile legale în vigoare, având în vedere că acesta a fost somat să achite întreaga sumă cuvenită intimatei, deși plata sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, trebuia realizată după o procedură de executare, potrivit art. 1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (aprobata prin Legea nr. 230/2011), după cum urmează:
a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b)în anul 2013 se plătesc 10% din valoarea titlului executoriu;
c)în anul 2014 se plătesc 25% din valoarea titlului executoriu;
d)în anul 2015 se plătesc 25% din valoarea titlului executoriu;
e)în anul 2016 se plătesc 35% din valoarea titlului executoriu, în alin. 2 al aceluiași act normativ stipulându-se că procedura de executare este suspendată de drept.
De asemenea, s-a arătat că prin Decizia CEDO pronunțată în Cauza D. D. D. și alții împotriva României, a fost respinsă cererea reclamanților de a li se plăti acestora, în întregime, de către statul român, drepturi salariale pentru care dețineau titluri executorii (reclamanții aflându-se într-o situație similară cu intimata din prezenta cauză). Astfel, chiar și printr-o decizie a CEDO, s-a stabilit că plata eșalonată, conform dispozițiilor OUG nr. 71/2009, modificată, este legală.
În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 4041 și art. 399 și urm. C.proc.civ., OUG nr. 71/2009, Decizia CEDO pronunțată în Cauza D. D. D. și alții împotriva României.
În probațiune, contestatorul a solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o . înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 din OUG nr. 80/2013.
Deși legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.
Instanța a dispus emiterea unei adrese către B. D. G., L. G. și M. P., în vederea atașării dosarului de executare nr. 863/2013, în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul, relațiile fiind comunicate și anexate la dosar.
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, prin sentința civilă nr. 6244/16.09.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._/3/2009 s-a dispus obligarea contestatorului C. L. al Sectorului 5 la plata către intimata B. M. a diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, începând cu data de 01.10.2008 până la data de 01.04.2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Prin decizia civilă nr. 2177/06.04.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._/3/2009 s-a admis recursul și s-a modificat în parte sentința recurată, în sensul acordării drepturilor până la data de 31.12.2009.
La data de 10.05.2013, intimata a formulat cerere de executare silită, formându-se dosarul de executare nr. 863/2013 al B. D. G., L. G. și M. P., în cadrul căruia a fost obținută încheierea de încuviințare a executării silite din partea Judecătoriei Sectorului 2 București în data de 03.06.2013, în dosarul nr._/300/2013, în baza titlului executoriu menționat mai sus.
Prin somația emisă la data de 17.06.2013 în dosarul de executare nr. 863/2013, i s-a pus în vedere contestatorului să achite suma totală de 13.155,75 lei, iar prin încheierea din aceeași dată au fost stabilite cheltuielile de executare silită.
În drept, conform art. 712 alin. 1 teza I C.proc.civ. republicat, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, în timp ce art. 712 alin. 3 C.proc.civ. republicat prevede că, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.
Totodată, conform art. 723 alin. 1 C.proc.civ. republicat, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia.
Potrivit art.1 din O.U.G nr.71/2009 „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.”
Prin O.U.G nr. 18/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 162 din_, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 în 18 iunie 2009, s-a modificat și completat după cum urmează:
„1. La articolul 1, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:
(11) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:
a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
2. La articolul 1, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:
(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Prin O.U.G. nr. 45/2010 publicată în M.Of nr. 337 din 20.05.2010 art. 1 susmenționat s-a modificat din nou, în sensul că „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până în data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.”
Prin Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of nr. 864 din 08.12.2011 art. 1 susmenționat s-a modificat din nou, în sensul că „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.”
Prin urmare, se reține că, deși inițial statul român a eșalonat plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, cel mai târziu până în anul 2012, ulterior a modificat actul normativ de mai multe ori și a prevăzut o nouă eșalonare a acelorași drepturi până în anul 2013, apoi până în anul 2014 și ulterior până în anul 2016.
O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu distinge în funcție de categoriile de personal bugetar, astfel încât nici interpretul legii nu este chemat să distingă, în sfera de aplicare a actului normativ intrând și intimata în calitate de personal din sectorul bugetar, căruia i s-au recunoscut prin hotărâre judecătorească drepturi salariale.
În continuare, instanța urmează a analiza aplicabilitatea O.U.G nr.71/2009, astfel cum a fost modificată, prin raportare la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții de la Strasbourg.
În privința executării silite a debitorilor stat sau instituții publice, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, debitorii - instituții publice au îndatorirea, ca reprezentanți ai statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și în cel mai scurt timp o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fără a putea beneficia de anumite privilegii în ceea ce privește procedura de executare față de alte subiecte de drept ci, dimpotrivă, fiind ținuți cu atât mai mult la executarea promptă a titlului executoriu.
În cauza Hornsby vs. Grecia (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997), Curtea a reținut că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților, dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.
În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea a admis că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.
În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză, Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
Se reține că în anumite circumstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite mai sus sunt admise de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).
De asemenea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).
În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).
Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
În același sens, în cuprinsul deciziei nr. 188/02.03.2010, Curtea Constituțională a reținut că „în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român”. Curtea Constituțională a reținut totodată și că „O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun”.
În raport de aceste principii, s-a apreciat constant în jurisprudență că în condițiile în care prin adoptarea O.U.G nr. 45/19.05.2010 și Legii nr. 230/2011, termenele de plată a tranșelor stabilite prin O.U.G nr. 71/2009 au fost mult îndepărtate (astfel, 5% în anul 2012, 10% în anul 2013, 25% în anul 2014, 25% în anul 2015 și 35% în anul 2016), posibilitatea creditorilor de a beneficia de drepturile stabilite printr-un titlul executoriu este una incertă, aceștia nemaibeneficiind nu doar de dreptul de a obține satisfacerea creanței lor într-un termen rezonabil, dar nici de garanția satisfacerii dreptului lor de a obține executarea creanței într-un termen cert sau cel puțin previzibil.
Prin urmare, raportând caracterul duratei întârzierii în executare chiar la circumstanțele concrete ale cauzei se poate reține că intervalul estimat este unul nerezonabil, iar mijloacele la care a recurs statul, acelea de a amâna pur și simplu executarea nu pot fi caracterizate în nici un caz drept adecvate, în sensul jurisprudenței CEDO citate.
În această situație nu s-ar putea reține existența unor circumstanțe excepționale, care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.
Este de reținut că debitorul obligației face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale O.U.G nr. 71/2009, modificată prin O.U.G nr. 45/2010 și prin Legea nr. 230/2011, să favorizeze statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată, trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în niciun caz nu explicit, dreptul de creanță. Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și o reeșalonare ulterioară pentru perioada 2012-2016 constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.
Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în decizia nr. 188/2010, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă de mai puțin de un an de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau reeșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.
Arbitrariul și imprevizibilitatea conduitei statului, care, în considerarea calității sale de debitor, ar fi trebuit să adopte o conduită constantă și consecventă pentru a putea beneficia de derogările reținute de Curtea Constituțională transformă dreptul la un proces echitabil de care a beneficiat creditorul în faza judecății într-un drept iluzoriu în faza executării silite.
În concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.
Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat, și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp O.U.G nr. 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la .. Astfel, creditorii obligațiilor statului nu au nicio predictibilitate în a-și vedea realizate obligațiile recunoscute în mod constant de debitor, dar a căror executare a fost lăsată în exclusivitate la aprecierea debitorului, care are posibilitatea adoptării unor noi acte normative și care nu a adoptat o atitudine echilibrată și constantă în amânarea sau eșalonarea obligațiilor. Limitările consacrate prin eșalonarea și apoi amânarea urmată de o nouă eșalonare a plății creanței, coroborate cu lipsa de consecvență și de predictibilitate în realizarea creanțelor, restrâng accesul la justiție într-o manieră care nu poate fi apreciată ca fiind proporțională cu scopul urmărit, dreptul de acces la justiție fiind afectat în însăși substanța sa.
În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care se desprind principiile enumerate mai sus, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorilor apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
De altfel, tocmai modificările succesive ale O.U.G. nr. 71/2009 au determinat revirimentul jurisprudenței Curții Constituționale asupra acestei probleme de drept.
Astfel, prin deciziile nr. 190/02.03.2010, respectiv nr. 1533/28.11.2011, instanța națională de contencios constituțional, examinând modificările aduse O.U.G. 71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, a reținut că «termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circumstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor, cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existenței unui just echilibru între interesele ambelor părți».
Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. 71/2009, s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținându-se că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190, 206, 712, 713, 714, 766, 823, 877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010), prin decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională a lăsat posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz, în funcție de criteriile mai sus menționate.
În ceea ce privește interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții contra României, pronunțată la data de 04 septembrie 2012, publicată la data de 18 septembrie 2012, instanța reține următoarele:
În această cauză, Curtea nu a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare, ci dimpotrivă a făcut trimitere expresă la principiile statuate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Railian împotriva Rusiei SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei.
Astfel, la capitolul consacrat aprecierilor sale, Curtea a reamintit că:
- executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 38);
- neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanță, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărâre pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 (cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 38);
- o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție (cauzele Hornsby, Jasiuniene împotriva Lituaniei,, Qufaj Co.Sh.p.k împotriva Albaniei precum și Beshiriși alții împotriva Albaniei, paragraful 39).
Curtea nu a statuat cu valoare de principiu că ordonanța de eșalonare este compatibilă cu convenția, ci a făcut o aplicare a principiilor amintite la speța dedusă judecății sale.
Acest lucru rezultă din formulările explicite cuprinse în paragrafele 48 „În prezenta speță Curtea observă…” și 49 „pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit … Curtea consideră că este necesar să se verifice dacă în prezenta speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc”. Astfel, Curtea a făcut o analiză complexă a situației de fapt, astfel cum rezulta aceasta din probele administrate, pentru a conchide că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Prin urmare, simpla trimitere la cauza D. este insuficientă pentru a fundamenta concluzia că aplicarea O.U.G nr. 71/2009 se impune în toate cazurile și fără nicio examinare a circumstanțelor de fapt specifice.
Astfel, Curtea a statuat că pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, trebuie luate în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (paragraful 40).
Totodată Curtea a considerat că este necesar să se verifice dacă în speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
Or, din această perspectivă, trebuie avut în vedere că obiectul hotărârii de executat îl constituie drepturi salariale, supuse unui regim de urgență în ceea ce privește procedurile de recunoaștere și de executare.
În ceea ce privește comportamentul părților, trebuie avut în vedere că intimata - creditoare a acționat pentru protejarea unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, apelând la procedura executării silite în condițiile în care la momentul formulării cererii de executare silită nu avea nicio certitudine că debitorul va executa vreodată voluntar creanța stabilită în sarcina sa, iar comportamentul debitorului, astfel cum va fi analizat mai jos este unul care nu poate fi caracterizat ca diligent în sensul executării voluntare a creanțelor din titlul executoriu.
În acest sens, este de remarcat faptul că pe parcursul a doi ani, debitorul a modificat succesiv O.U.G. nr. 71/2009, ajungându-se ca termenul de eșalonare a plăților drepturilor recunoscute prin titluri executorii să fie în 2016, după ce inițial fusese 2012, reducându-se substanțial și procentul ce urma a se achita în decursul unui an, (de la 34 % cât era prevăzut pentru primul an s-a ajuns la 5 %), nimic negarantând că statul, invocând tot criza economică și lipsa resurselor financiare, nu va amâna din nou plata, certitudinea în situația de față ajungând să o reprezinte amânarea și instituirea unor termene cât mai îndepărtate de plată și nu executarea propriu-zisă, caracterul predictibil al legislației neexistând.
În ceea ce privește justul echilibru între interesele părților aflate în litigiu, acesta a fost rupt în favoarea debitorului, creditoarea fiind lipsită de orice mijloace legale sau judiciare de protecție a dreptului său, fiind lăsată la arbitrariul autorităților, care pot dispune eșalonarea în ce perioadă și procente doresc, fără nicio garanție fermă asupra modului și timpului în care își poate vedea realizată creanța.
În cauza D. și alții contra României, Curtea a reținut că reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din totalul sumei datorate și în septembrie 2010 încă o tranșă de aproximativ 8%, deși aceasta ar fi trebuit să se plătească în 2012. Față de procentul sumei executate și de modul în care s-au făcut plățile, chiar în avans pentru tranșa de 8% Curtea a apreciat că autoritățile statului au dat dovadă de diligență în executarea titlului, neexistând nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
Or, în cauza de față, instanța apreciază că numai dacă s-ar fi executata un procent asemănător cu cel din cauza D., de 34 %, pana la data promovării cererii de executare silita, s-ar fi putut aprecia ca statul și-a îndeplinit obligația de a plăti debitul și că încearcă să ia toate masurile pentru a respecta titlul executoriu.
Însă, creditoarea nu este în situația de a se fi executat voluntar din hotărârea ce constituie titlul executoriu un procent comparabil cu cel avut în vedere în cauza D., până la data promovării executării silite, iar atitudinea statului nu poate fi caracterizată drept atitudinea unui debitor diligent și serios, de natură a înlătura riscul imprevizibilității și incertitudinii executării silite a creanțelor.
Astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă depus la dosar (f. 179-182), s-a plătit o tranșă mai mică decât procentul de 34% din creanță achitat debitorilor în cauza D. contra României (din totalul de 12.061 lei fiind achitată doar suma de 765 lei), astfel că situația dintre cele doua spețe este diferită.
Or, este evident că plata unui procent de sub 34% nu poate caracteriza atitudinea debitorului ca fiind una diligentă sau cel puțin rezonabilă, ci reprezintă o modalitate mascată de amânare pur și simplu a executării silite, în condițiile în care debitorul va putea susține că și-a îndeplinit obligația de a face demersuri pentru asigurarea executării. Transele achitate după data înființării popririi nu interesează, întrucât în speță s-a verificat compatibilitatea cu cauza D., respectiv s-a verificat dacă procentul achitat benevol înainte de începerea executării silite este într-un cuantum asemănător, respectiv de 33-34 % din suma totală.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța, potrivit art. 718 și art. 720 C.proc.civ. republicat, va respinge contestația la executare, ca neîntemeiată.
Instanța va respinge cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. 1 C.proc.civ., contestatorul fiind cel care a căzut în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea C. L. SECTOR 5, cu sediul în București, .. 29-31, sector 5, în contradictoriu cu intimata B. M., cu domiciliul în București, ., ., ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.05.2015.
P. GREFIER
F. N. D. N.
Red. Jud. F.N./Th.red. N.D./ 4 ex./ 06.07.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5678/2015.... | Acţiune în constatare. Încheierea nr. 18/2015. Judecătoria... → |
|---|
