Plângere contravenţională. Sentința nr. 6917/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6917/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 17-06-2015 în dosarul nr. 6917/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6917
Ședința publică din data de 17.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect plângere contravențională, formulată de petentul K. M. R. H. în contradictoriu cu intimata Poliția L. Sector 2.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns petentul prin avocat Gheman G. care depune împuternicire avocațială, lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,
Potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța pune în discuția părților competența soluționării pricinii.
Petentul, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să soluționeze cauza.
Verificându-și din oficiu competența, potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ, instanța constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze pricina, potrivit art. 32 alin. 2 din OG nr. 2/2001.
Nefiind cereri prealabile formulate și nici excepții ridicate, instanța, conform art. 237 C.proc.civ., acordă cuvântul în vederea formulării probatoriului.
Petentul, prin avocat, solicită încuviințare probei cu înscrisuri, precum și emiterea unei adrese către intimată în vedere depunerii planșelor foto despre care face vorbire.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează părților proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, apreciind că nu se impune emiterea unei adrese către intimată pentru a depune planșele foto despre care face vorbire în înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.
Petentul, prin avocat, solicită admiterea plângerii contravenționale astfel cu a fost formulată, pentru motivele invocată în cererea de chemare în judecată, precizând că trebuie făcută diferența între o persoană care construiește fără a avea autorizație de construire și o persoană care construiește și care a depus documentația în vederea obținerii autorizației, intenția acesteia fiind de a intra în legalitate. În cauză a existat o nesincronizare între ridicarea construcției și emiterea autorizației de construire, dar aceste circumstanțe au fost influențate de starea vremii și de pragul la care trebuia să ajungă construcția având în vedere condițiile meteo. Totodată, solicită diminuarea cuantumului amenzii întrucât nu este proporțional cu gravitatea faptei, iar în subsidiar solicită înlocuirea amenzii cu avertisment.
Nefiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 C.proc.civ.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 21.11.2014, sub nr._, petentul K. M. R. H. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Poliția L. Sector 2, anularea procesului verbal de contravenție . nr._/06.11.2014, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu cea a avertismentului.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost sancționat motivat de faptul că ar fi executat lucrări de construcții în perioada octombrie-noiembrie 2014, la imobilul din București, .. 63, sector 2, fără autorizație de construcție.
În esență, petentul a invocat următoarele: în cuprinsul procesului verbal nu se menționează exact fapta încadrată în drept, respectiv norma juridică încălcată; în nota de constatare sunt menționați doi agenți constatatori iar în procesul verbal contravențional este menționat un singur agent constatator; a prezentat certificatul de urbanism nr. 913/65M/04.07.2014, dar acest fapt nu s-a menționat în procesul verbal contravențional, ci doar în nota de constatare; întârzierea autorităților în eliberarea autorizației de construire în termen de 30 de zile nu îi poate fi imputabilă, dat fiind faptul că a depus cerere pentru autorizație în data de 14.10.1014; având în vedere perioada în care a depus cererea pentru eliberarea autorizației o întârziere din partea autorităților îl prejudicia și urmau să crească inclusiv costul construcției prin includerea de aditivi speciali în eventualitatea scăderii temperaturii.
În drept, petentul a invocat art. 16, 31 și 32 din OG nr. 2/2001, Legea nr. 50/1991, iar în probațiune a solicitat înscrisuri, depunând totodată o . înscrisuri.
În data de 27.03.2015, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată.
În esență, intimata a învederat că din analiza procesul verbal atacat rezultă că acesta îndeplinește condițiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cât și cele prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de art. 17 din același act normativ.
În final, a menționat intimata că certificatul de urbanism este un document cu rol informativ și nu ține loc de autorizație de construire, iar petentul a fost sancționat deoarece a executat lucrări de construcții în perioada octombrie-noiembrie 2014, la imobilul din București, .. 63, sector 2, fără autorizație de construcție, ceea ce constituie contravenție conform art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991.
În drept, au fost invocate de către intimată dispozițiile 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991, OG nr. 2/2001 și art. 205 C.proc.civ., iar în probațiune a solicitat înscrisuri.
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, prin procesul verbal de contravenție . nr._/06.11.2014, petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât în ziua de 06.11.2014, s-a constatat că acesta a executat lucrări de construcție în perioada octombrie-noiembrie 2014, fără autorizație de construire în zona posterioara a imobilului situat în București, .. 63, sector 2, constând în realizarea unei structuri din beton armat, parter+etaj (fundații, stâlpi, grinzi, placă peste parter) a unei viitoare clădiri, având ca dimensiuni aproximative 10,5 m x 18,00 m, stadiul fizic al lucrării fiind în curs de execuție.
Astfel, s-a reținut în sarcina petentului comiterea contravenției prevăzute și pedepsite de art. 26 alin. 1 lit. a și art. 26 alin. 2 din Legea nr. 50/1991.
În acest sens, potrivit art. 26 alin. 1 lit. a și art. 26 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, executarea sau desființarea, totală ori parțială, fără autorizație a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepția celor menționate la lit. b), c), e) și g), de către investitor și executant constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 100.000 lei
Totodată, instanța reține că procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției a fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentului, care a învederat că dorește să facă plângere privind suma.
Conform dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.
Cu privire la controlul de legalitate, instanța constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.
Totodată, instanța reține că potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, daca acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
Conform art. 174 alin. 1 C.proc.civ., nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea poate fi condiționată sau necondiționată de existența unei vătămări, regula fiind aceea că nulitatea este condiționată de existența unei vătămări, în timp ce nulitatea necondiționată de existența unei vătămări reprezintă excepția, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Că aceasta este voința legiuitorului rezultă și din faptul că a prevăzut care sunt cazurile de nulitate necondiționată prin art. 176 C.proc.civ.
Instanța reține că pentru a interveni nulitatea (condiționată) a actelor de procedură, respectiv a procesului verbal de contravenție în discuție, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, conform art. 175 C.proc.civ., următoarele condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea cerinței legale; actul de procedură să fi produs părții o vătămare (în cazul nulităților exprese vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară); vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Or, în cuprinsul procesului verbal contestat agentul constatator a indicat cu exactitate actul normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția, stipulând în mod expres că fapta descrisă constituie contravenție prevăzută de art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991, iar fapta este sancționată de alin. 2 al art. 26 din același act normativ, sens în care motivul invocat de petent privind faptul că nu se menționează norma juridică încălcată este vădit neîntemeiat.
Totodată, instanța constată că procesul verbal atacat prin prezenta întrunește exigențele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, agentul constatator efectuând o descriere suficientă și detaliată a faptei contravenționale reținute în sarcina petentului.
De asemenea, împrejurarea că în nota de constatare sunt menționați doi agenți constatatori iar în procesul verbal contravențional este menționat un singur agent constatator nu produce absolut nicio consecință juridică sub aspectul legalității procesului verbal contravențional, de vreme ce oricare dintre cei doi agenți care au constatat fapta contravențională erau îndrituiți să întocmească procesul verbal contravențional. De altfel, legiuitorul nu a impus condiția ca, atunci când o contravenție este constatată de mai mulți agenți constatatori, toți agenții să fie menționați sau să întocmească toți un proces verbal contravențional.
În același sens, faptul că în procesul verbal contravențional nu s-a menționat că petentul a prezentat certificatul de urbanism nr. 913/65M/04.07.2014, ci doar în nota de constatare, nu atrage nulitatea procesului verbal contravențional. Petentul a fost sancționat motivat de faptul că a efectuat lucrări de construire fără a deține autorizație de construcție, iar prezentarea unui certificat de urbanism nu este de natură a-l exonera de răspundere contravențională.
Pe cale de consecință, instanța constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod legal.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanța, luând în considerare probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod temeinic.
Astfel, instanța reține mai întâi că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simțuri”- de către un agent din cadrul intimatului, motiv pentru care actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea, prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța reține că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și suspuse unui regim administrativ.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.
De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul național;
b) natura faptei;
c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanța reține că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza A. împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a petentului și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a petentului, instanța constată că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de veridicitate, a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil. De altfel, CEDO a confirmat, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza I. P. împotriva României, că faptele contravenționale prevăzute și sancționate de OUG nr. 195/2002 intră sub incidența „acuzației în materie penală” în sensul art. 6 din Convenție.
În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunii aplicată petentului, instanța apreciază că prezumția de veridicitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statale, prezumția de veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimat, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanța apreciază că sarcina probei revine intimatului exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A. împotriva României.
Recunoscând prezumția de veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă petentului.
În primul rând, instanța constată că petentul nu a susținut în absolut niciun moment faptul că a executat lucrări de construcție în perioada octombrie-noiembrie 2014, în zona posterioara a imobilului situat în București, .. 63, sector 2, deținând o autorizație de construire. De altfel, petentul nu a fost în măsură să depună autorizația de construire pentru lucrările realizate la imobilul în discuție.
Conform art. 2 alin. 2¹ din Legea nr. 50/1991, procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcții începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obținerii, ca act final, a autorizației de construire și cuprinde următoarele etape: a) emiterea certificatului de urbanism; b) emiterea punctului de vedere al autorității competente pentru protecția mediului pentru investițiile care nu se supun procedurilor de evaluare a impactului asupra mediului; c) notificarea de către solicitant a autorității administrației publice competente cu privire la menținerea solicitării de obținere, ca act final, a autorizației de construire, pentru investițiile la care autoritatea competentă pentru protecția mediului a stabilit necesitatea evaluării impactului asupra mediului și a emis îndrumarul conform legislației privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului; d) emiterea avizelor și acordurilor, precum și a actului administrativ al autorității pentru protecția mediului competente privind investițiile evaluate din punctul de vedere al impactului asupra mediului; e) elaborarea documentației tehnice necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, denumită în continuare documentație tehnică - D.T.; f) depunerea documentației pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții la autoritatea administrației publice competente; g) emiterea autorizației de construire.
Or, este lesne de observat că deținerea unui certificat de urbanism nu permite demararea lucrărilor de construire, acest document fiind actul începător al obținerii autorizației de construire. Împrejurarea că autoritatea competentă nu a eliberat în termen autorizația de construire nu este de natură a conferi petentului dreptul de a construi fără autorizație de construcție, astfel că acesta nu este exonerat de răspundere contravențională. Dacă petentul s-ar fi considerat vătămat în dreptul său de către autoritatea competentă ar fi putut apela la calea contenciosului administrativ, nefiind îndrituit să procedeze la executarea lucrărilor de construire înainte de eliberarea autorizației de construire.
Sub aspectul sancțiunii aplicate petentului, instanța, făcând aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că sancțiunea ce a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 5.000 lei, este proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia – contravenție la regimul lucrărilor de construcții de însemnătate ridicată, scopul urmărit – eludarea dispozițiilor legale, urmarea produsă – crearea unei stări de pericol pentru siguranța lucrărilor de construcție, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge plângerea contravențională formulată de petent, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea contravențională formulată de petentul K. M. R. H., cu domiciliul în București, .-21, ., sector 3, CNP_, în contradictoriu cu intimata Poliția L. Sector 2, cu sediul în București, ., sector 2, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la prezenta instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.06.2015.
Președinte, Grefier,
A. B. A. V. N. E.
Red./Tehnored. ABA/VNE
29.06.2015/4 ex.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2821/2015. Judecătoria... | Validare poprire. Sentința nr. 8856/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
