Plângere contravenţională. Sentința nr. 933/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 933/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 933/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 933
Ședința publică din data de 28.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect plângere contravențională, formulată de petenta . în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice București.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns L. T., lipsind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, precum și faptul că intimata a depus la data de 28.01.2015 cerere prin care a precizat că este în imposibilitate de a comunica raportul X al casei de marcat, precum și actele care au stat la baza emiterii procesului verbal contravențional contestat, după care,
Sub prestare de jurământ, instanța procedează la audierea martorului L. T., declarația acestuia fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei.
Nefiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 19.03.2013, sub nr._, petenta . a solicitat, în contradictoriu cu intimata Garda Financiară, anularea procesului-verbal de constatare a contravenției . nr._/28.03.2013 și, pe cale de consecință, anularea tuturor sancțiunilor aplicate prin acesta, respectiv amenda contravențională în cuantum de 8.000 lei, confiscarea sumei de 432,90 lei și suspendarea activității unității la punctul de lucru. Totodată petenta a solicitat restituirea sumei de 432,90 lei confiscate de organul de control.
În motivarea în fapt, petenta a arătat următoarele:
În data de 23.02.2014 comisarii din cadrul Gărzii Financiare București, in urma unui control efectuat punctul de lucru al societății din București, ., sector 2, au prezumat că petenta nu a emis bonuri fiscale pentru toate bunurile si serviciile comercializate si au dispus aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 8.000 lei, confiscarea sumei totale de 432,90 lei și suspendarea activității unității de la punctul de lucru pentru o perioadă de trei luni.
În concret, din verificările efectuate de comisarii Gărzii Financiare in data de 23.02.2013 la punctul de lucru al societății a rezultat ca in casieria punctului de lucru se
găsea suma de 432,90 lei ce excedea sumei înscrise in raportul X al casei de marcat, sens în care agenții constatatori au prezumat faptul ca suma de 432,90 lei provine din vânzarea de bunuri cu amănuntul către populație si ca societatea ar fi trebuit sa emită bonuri fiscale pentru întreaga suma.
Suma de 432,90 de lei se găsea . care se depozitează nu doar banii rezultați din vânzarea de bunuri cu amănuntul către populație ci orice sume încasate de societate (inclusiv din comercializarea de bunuri cu ridicata către alte societăți comerciale sau chiar bani aparținând angajaților pe care aceștia ii au asupra lor si pe care din motive de siguranța ii depozitează in sertar urmând sa ii recupereze la sfârșitul zilei.
In lipsa unui reprezentant autorizat al societății, reprezentanții Gărzii Financiare a
făcut monetarul punctului de lucru situat in București, ., sector 2 si a
constatat ca exista o suma de bani in plus in cuantum de 432,90 lei, cu privire la care a prezumat ca provine din vânzările cu amănuntul ale acelei zile dispunând sancționarea
contravenționala a societății in temeiul art. 10 lit. b si 11 lit. b din OUG 28/1999 precum si
art. 14 alin. (2) din același act normativ.
In mod eronat agenții constatatori au considerat ca documentele fiscale justificative ale încasărilor zilnice sunt numai bonurile fiscale, luând ca proba in acest sens doar raportul "X" al casei de marcat a punctului de lucru.
S-a omis verificarea registrului de casa al punctului de lucru unde s-au evidențiat
in mod explicit încasările pe baza de chitanță, ca urmare a emiterii de către .> P. SRL către . a facturii fiscale nr. 4569/23.02.2013 in valoare totala de 432 lei si chitanței fiscale nr. 4569/23.03.2013.
Registrul de casa, este ținut de punctul de lucru al societății, constant, de la data înființării acestuia si evidențiază operațiunile financiare zilnice ale acestuia pe baza de facturi si chitanțe, sumele de bani încasate de punctul de lucru cu chitanțe fiind vărsate in casieria acestuia la fel ca si banii încasați cu bonuri fiscale, urmând ca, de regula, la sfârșitul fiecărei zile sa fie transferați către casieria sediului social cu documentele justificative prevăzute de lege.
Vânzătoarea care se afla la punctul de lucru la momentul efectuării controlului nu avea cunoștință de operațiunile desfășurate de societate la punctul de lucru în ziua controlului întrucât nu a încasat banii personal, aceștia fiind depuși în casierie de un alt reprezentant al societății, vânzătoarea neavând cunoștință despre emiterea facturii nr. 4569/23.02.2013 în valoare de 432 lei și chitanței fiscale nr. 4569/23.03.2013.
O.U.G nr. 28/1999 republicata instituie obligația agenților economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale si de a elibera bonuri fiscale numai in cazul livrării
de bunuri cu amănuntul către populație. Așadar, legea speciala are in vedere numai livrările de bunuri care se fac cu amănuntul, către persoane fizice, in scop de consum propriu (nu de revânzare), deci nu cu ridicata.
Or, in prezenta cauză petenta a vândut cantități mari de produse de panificație către o alta societate comerciala, de unde rezulta faptul ca aceasta vânzare este făcuta
intre comercianți si nu către persoane fizice si este o vânzare cu ridicata, sens în care petenta nu avea obligația emiterii de bonuri fiscale pentru a evidenția contravaloarea produselor vândute, fiind suficienta factura si chitanța emisa in acest scop.
Sancțiunile contravenționale dispuse sunt nelegale si netemeinice întrucât unitatea
este dotata cu casa de marcat si aceasta se folosea, după cum au constatat si reprezentanții Gărzii Financiare, neexistând nicio alta proba din care sa rezulte ca au fost vândute produse si acestea nu au fost trecute prin casa de marcat.
Reținând ca au fost vândute bunuri in valoare de 432,90 lei si ca pentru aceste bunuri nu s-au emis bonuri fiscale, in acest sens, aceste constatări trebuiau dovedite cu acte contabile, faptul ca s-a găsit aceasta suma de bani nu poate conduce automat la acuzarea subscrisei de săvârșirea contravenției prevăzute de art. 10 lit. b din OUG 28/1999.
In concret, agentul constatator, respingând probele invocate de petentă, a prezumat, fără temei legal faptul ca . a vândut in data de 23.02.2013 bunuri cu amănuntul in valoare de 432,90 lei fara a emite bon fiscal.
Totuși, agentul constatator nu a invocat nicio proba din care sa rezulte acest fapt si anume acte contabile sau orice alt mijloc de proba care sa conducă la concluzia ca societatea noastră a încălcat dispozițiile normative invocate.
Simplul fapt ca s-a găsit in casa de marcat aceasta suma de bani nu poate conduce automat la acuzarea societății noastre de săvârșirea contravenției prevăzute de art.10 lit. b din O.U.G. nr.28/1999 cu modificările ulterioare.
Procesul verbal de control este netemeinic si nelegal, acesta fiind întemeiat numai pe o prezumție de vinovăție, fără a fi menționate argumente pertinente si dovezi in acest sens care sa conducă fără echivoc la concluzia ca . a săvârșit contravenția reținuta in actul administrativ contestat.
In subsidiar, petenta a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii si a suspendării activității pentru 3 luni cu sancțiunea avertismentului, față de gradul extrem de scăzut al faptei contravenționale si fata de modul concret de săvârșire a acesteia, înlocuirea amenzii cu sancțiunea avertismentului fiind suficienta pentru a determina îndreptarea contravenientului si a ii remodela atitudinea fata de ordinea sociala.
În drept, petenta a invocat dispozițiile OG nr. 2/2001 și ale OUG nr. 28/1999, iar în probațiune a solicitat înscrisuri și martori.
Intimata, în data de 02.04.2014, a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se respingerea plângerea contravențională ca tardivă și în subsidiar ca neîntemeiată.
În prealabil, intimata a învederat că potrivit dispozițiilor art. 1 din OUG nr.74/2013 privind unele masuri pentru îmbunătățirea si reorganizarea activității A.N.A.F, Agenția Naționala de Administrare Fiscala, denumita in continuare Agenția, se reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbție si preluarea activității Autorității Naționale a Vămilor si prin preluarea activității Gărzii Financiare, instituție publică care se desființează.
De asemenea potrivit art. 19 alin. 6 din OUG nr. 74/2013, pentru litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecata, Agenția se subroga in toate drepturile si obligațiile Gărzii Financiare si dobândește calitatea procesuala a acesteia.
Referitor la excepția tardivității introducerii plângerii contravenționale, intimata a precizat că petenta a înțeles sa conteste procesul verbal de contravenție cu încălcarea dispozițiilor art.31 alin. 1 lit. d) din OG nr.2/2001 potrivit cu care împotriva procesului verbal de contravenție se poate face plângere in termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
În continuare intimata a precizat că petenta a luat la cunoștința de procesul verbal de contravenție in data de^28.02.2013, jar plângerea a fost înregistrată la in data de 19.03.2013.
În motivarea în fapt, intimata a învederat următoarele:
- la data de 28.02.2013 în urma unui control operativ si inopinat ce a fost efectuat la punctul de lucru al societății situate in ., sector 2 București, unde își desfășoară activitatea de comerț, direct către populație, din verificarea prin sondaj a documentelor puse la dispoziție, s-a constatat ca societatea este dotata cu casa de marcat electronica fiscala, însă aceasta nu respecta dispozițiile prevăzute de O.U.G. nr. 28/1999, in sensul ca au fost identificate sume de bani in numerar in casieria societății, provenite din vânzări de bunuri efectuate cu amănuntul direct către populație, respectiv suma de 432,9 si pentru care nu a fost emis bon fiscal;
- pentru verificarea realității înregistrării cu casa de marcat din dotare a veniturilor realizate, a fost generat raportul X al casei de marcat, din care a reieșit ca suma precizata mai sus, a fost găsită în plus;
- fapta săvârșita de contravenienta este prevăzuta de art. 10 litera b) din OUG nr.28/1999 si sancționată in baza dispozițiilor art. 11 alin. 1 lit. b) si alin. 3 din același act normativ cu amenda in cuantum de 8.000 lei si confiscarea sumelor găsite in plus, precum și suspendarea activității unității de la punctul de lucru pentru o perioada de trei luni;
- societatea avea obligația sa respecte dispozițiile prevăzute de OUG nr. 28/1999 referitoare la folosirea casei de marcat si emiterea de bonuri fiscale.
- la stabilirea in concret a gravitații faptei contravenționale, in funcție de care s-a stabilit amenda contravenționala, comisarii Gărzii Financiare, au avut in vedere criteriile stabilite de legiuitor prin art.21 alin(3) din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând in acest sens sancțiunea amenzii in cuantum de 8.000 lei, la minimul prevăzut de actul normativ de sancționare.
- scopul agenților constatatori a fost acela de a descuraja acest gen de fapte si de a proteja normele autohtone si ale Uniunii Europene, iar anularea procesului verbal de contravenție, așa cum solicita petenta in plângerea contravenționala, ar fi o sancțiune prea blânda ce ar putea crea un precedent periculos, ce ar duce la încălcarea frecventa a acestor dispoziții legale.
- fapta in cauza este un act de indisciplina in respectarea legislației fiscale si aduce atingere autorității instituțiilor statului.
În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 205-208 C.proc.civ., iar în probațiune a solicitat înscrisuri.
La termenul de judecată din data 24.09.2015 instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, iar petentei și proba testimonială cu un martor, care a fost audiat la termenul din data de 28.01.2015 (f. 63).
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, prin procesul verbal de contravenție ., nr._, încheiat la data de 28.02.2013, petenta a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 8.000 lei, cu titlu de sancțiune principală, respectiv cu confiscarea sumei de 432,90 lei și suspendarea activității de comercializare mărfuri cu amănuntul pe o perioadă de trei luni, cu titlu de sancțiuni complementare, întrucât în ziua de 28.02.2013 s-a constatat că aceasta nu a emis bonuri fiscale pentru toate bunurile livrate prin punctul de lucru situat în ., sector 2, diferența din raportul Z al case de marcat fiind de 432,90 lei.
Astfel, s-a reținut în sarcina petentei comiterea contravenției prevăzute și pedepsite de art. 10 lit. b din Legea nr. 82/1991.
În acest sens, potrivit art. 10 lit. b din OUG nr. 28/1999, neîndeplinirea obligației operatorilor economici de a se dota și de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale avizate conform art. 5 alin. (2), la termenele stabilite la art. 6, cu excepția prevăzută la art. 1 alin. 4, neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale, precum și nereintroducerea datelor înscrise pe rola jurnal privind tranzacțiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ștergerii memoriei operative, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 8.000 lei la 10.000 lei, conform art. 11 alin. 1 lit. b, iar sumele găsite la punctele de vânzare a bunurilor sau de prestare a serviciilor aparținând operatorilor economici prevăzuți la art. 1 alin. 1, care nu pot fi justificate prin datele înscrise în documentele emise cu aparate de marcat electronice fiscale, în registrul special, menționat la art. 1 alin. 4, ori prin facturi fiscale, după caz, sunt considerate fără proveniență și se confiscă, făcându-se venit la bugetul de stat, conform art. 11 alin. 3 din același act normativ.
Conform dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.
Cu privire la controlul de legalitate, instanța constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.
Instanța reține că potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, daca acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
Sub acest aspect, instanța constată că procesul verbal atacat prin prezenta întrunește exigențele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, agentul constatator efectuând o descriere suficientă a faptei contravenționale reținute în sarcina petentei.
De altfel, petenta nu a invocat nici un motiv de nulitate privind procesul verbal contravențional, ci a contestat temeinicia acestuia.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanța, luând în considerare probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod temeinic.
Astfel, instanța reține mai întâi că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simțuri”- de către un agent din cadrul intimatului, motiv pentru care actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea, prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța reține că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și suspuse unui regim administrativ.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.
De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul național;
b) natura faptei;
c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanța reține că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza A. împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a petentului și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a petentului, instanța constată că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de veridicitate, a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil. De altfel, CEDO a confirmat, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza I. P. împotriva României, că faptele contravenționale prevăzute și sancționate de OUG nr. 195/2002 intră sub incidența „acuzației în materie penală” în sensul art. 6 din Convenție.
În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunii aplicată petentului, instanța apreciază că prezumția de veridicitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statale, prezumția de veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimat, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanța apreciază că sarcina probei revine intimatului exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A. împotriva României.
Recunoscând prezumția de veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă petentului.
Or, susținerea petentei cu privire la faptul că în mod eronat agenții constatatori au considerat că documentele fiscale justificative ale încasărilor zilnice sunt numai bonurile fiscale, luând ca probă în acest sens doar raportul "X" al casei de marcat a punctului de lucru, fără a lua în considerare factura fiscală nr. 4569/23.02.2013, în valoare totală de 432 lei, precum și chitanța fiscală nr. 4569/23.03.2013, care au fost emise ca urmare a achiziționării unor produse de panificație en-gros către o societate (f. 9).
Astfel, din depoziția martorei L. T. (f. 63), care a fost angajata petentei la momentul efectuării controlului de către agenții din cadrul intimatei, rezultă că în urma controlului s-a constatat că în casa de marcat existau mai multe sume de bani decât bonuri emise, împrejurare cauzată de faptul că nu a avut timp să emită bonuri fiscale pentru toți clienții. Totodată, a mai relatat martora că la punctul de lucru nu se eliberau decât bonuri fiscale, iar pentru cantități mai mari se eliberau chitanță și factură la fabrica de pâine, însă ea nu a eliberat niciodată o chitanță privind încasarea unor sume reprezentând contravaloare produse și nu a încasat sume de bani de la societăți comerciale care ar fi achiziționat mai multe produse (peste 200 de produse de panificație).
Or, susținerea petentei cu privire la faptul că angajata sa a încasat suma de 432 lei, pentru care s-au emis factura fiscală nr. 4569/23.02.2013 și chitanța fiscală nr. 4569/23.03.2013, în valoare totală de 432 lei nu doar că este nedovedită, ci chiar contrazisă de martora.
Totodată, petenta a învederat prin plângere că suma de 432 lei se afla într-un sertar, câtă vreme martora a precizat că în casa de marcat se afla această sumă.
În atare condiții, este lesne de observat că factura fiscală nr. 4569/23.02.2013 și chitanța fiscală nr. 4569/23.03.2013 au fost emise „pro causa”, susținerile petentei fiind contrazise de depoziția martorei, angajat al petentei la momentul efectuării controlului.
Sub aspectul sancțiunii aplicate petentei, instanța, făcând aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că sancțiunile ce i-au fost aplicate sunt proporționale cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, scopul urmărit – eludarea dispozițiilor legale privind obligativitate emiterii de bonuri fiscale, urmarea produsă –fraudarea bugetului național, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge plângerea contravențională formulată de petent, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea contravențională formulată de petenta ., cu sediul în București, Calea Călărașilor, nr. 153, parter, sector 3, înregistrată la ONRC sub nr. J_, C. R., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice București, cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la prezenta instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.01.2015.
Președinte, Grefier,
A. B. A. V. N. E.
Red./Tehnored. ABA/VNE
30.03.2015/4 ex.
| ← Drept de retenţie. Încheierea nr. 13/2015. Judecătoria... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
