Pretenţii. Sentința nr. 2278/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 2278/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 2278/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI

- SECȚIA CIVILĂ -

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2278

Ședința publică din data de 25.02.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. B. A.

GREFIER: V. N. E.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare, – clauze abuzive - pretenții, formulată de reclamanții R. C. și R. M., în contradictoriu cu pârâta ..

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanții prin avocat L. S. D., cu împuternicire avocațială la dosar (f.55) și pârâta prin avocat Ș. E., cu împuternicire avocațială la dosar (f.78).

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,

În condițiile art. 224 C.proc.civ., instanța pune în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Pârâta, prin avocat, solicită admiterea excepției având în vedere cererea cuprinde atât clauze evaluabile în bani cât și clauze neevaluabile în bani, respectiv clauza prevăzută la art. 3 lit. d di Condițiile speciale referitoare la data ajustării dobânzii. Totodată reclamanții solicită constatarea nulității clauzelor privind alegerea societății de asigurări agreată de bancă menționate la clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. d din Condițiile generale și art. 7 lit. b din Condițiile Speciale. Competența materială aparține tribunalului întrucât clauzele neevaluabile cu privire la care reclamanții solicită se constate nulitatea absolută nu se regăsesc în enumerarea prevăzută la art. 94 lit. a-i C.proc.civ. Tribunalul este instanța ce poate soluționa în fond cauze care nu sunt date în competența materială a altor instanțe iar potrivit art. 99 alin. 2 C.proc.civ. competența revine instanței de grad mai înalt în cazul în care există cereri ce ar fi de competența unor instanțe diferite.

Reclamanții, prin avocat, solicită respingerea excepției, apreciind că Judecătoriei Sectorului 2 este competentă din punct de vedere material să soluționeze prezenta pricină raportat la faptul că valoarea contractului de credit, respectiv 27.000 CHF, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 14.07.2014, echivalentul în lei al sumei era 98.298,9 lei, sub valoarea stipulată de art. 94 pct. 1 lit. j.

Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepție de procedură, absolută și dilatorie, invocată de către pârâtă, pe care o respinge, ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:

În speță se solicită constatarea nulității absolute a unor clauze presupus a fi abuzive, clauze ce fac parte din convenția de credit nr._/22.07.2008.

În mod evident, convenția în discuția are un conținut patrimonial iar în cauză nu se pune în discuție vreun drept personal nepatrimonial.

La prima vedere se poate considera că anumite clauze nu au prin ele însele un conținut patrimonial, dar ele fac parte totuși dintr-o convenție cu un vădit caracter patrimonial.

Așadar, este un nonsens juridic a considera că un act juridic patrimonial cuprinde clauze neevaluabile în bani.

Singurul criteriu ce poate fi luat în considerare pentru stabilirea caracterului evaluabil sau neevaluabil este valoarea creditului.

În cauză valoarea creditului este de 27.000 CHF, sub limita prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. j C.proc.civ., motiv pentru care instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze pricina.

Nefiind cereri prealabile formulate și nici excepții ridicate, instanța, conform art. 237 alin. 1 C.proc.civ., acordă cuvântul în vederea formulării probatoriului.

Reclamanții, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri reprezentând extrasele de cont din care rezultă încasarea comisionului de risc și ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pârâta, prin avocat, solicită probei cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei statistica Băncii Naționale a României cu privire la ratele dobânzii practicate de instituțiile de credit pentru credite și depozite în euro dar și în lei la data contractării creditului de către reclamanți. De asemenea solicită și încuviințarea probei cu interogatoriul reclamanților cu privire la factorii care au contribuit la încheierea contractului, în temeiul art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000 care stipulează că natura abuzivă a unei clauze se evaluează, prin altele, în funcție de factorii care au determinat încheierea contractului. În legătură cu proba solicitată de către reclamanții, pârâta arată că nu se opune.

Reclamanții, prin avocat, arată că se opune încuviințării probei cu interogatoriul reclamanților, apreciind că proba cu înscrisuri este suficientă pentru a se proba condițiile în care a fost încheiată convenția de credit în discuție. În măsura în care instanța va aprecia că administrarea probei cu interogatoriul reclamanților este pertinentă și utilă soluționării cauzei, în contraprobă, solicită încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei.

Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, respingând proba cu interogatorii reciproce ca nefiind de natură să conducă la dezlegarea pricinii, părțile exprimându-și suficient de clar pozițiile procesuale prin actele depuse la dosarul cauzei.

Reclamanții, prin avocat, solicită lăsarea cauzei la sfârșitul listei de ședință pentru a depune la dosarul cauzei extrasele de cont din care rezultă încasarea comisionului de risc și ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pârâta, prin avocat, arată că se opune cererii reclamanților de lăsarea a cauzei la sfârșitul listei de ședință.

Având în vedere poziția procesuală a pârâtei față de cererea reclamanților de lăsare a cauzei la sfârșitul listei de ședință, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.

Reclamanții, prin avocat, solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, motivat de faptul că nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor cuprinse în convenția de credit, apreciind că în cauză sunt întrunite condițiile pentru ca respectivele clauze să fie catalogate ca abuzive și, pe cale de consecință clauzele să fie declarate nule absolut. Totodată solicită restituirea sumelor de bani care au fost percepute în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției reprezentând comision de risc, sume ce urmează a fi restituite în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății și actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală. În final solicită amânarea pronunțării, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pârâta, prin avocat, arată că cerința negocierii clauzelor reprezintă o premisă, o prezumție de la care legea pornește și care ar putea constitui un temei pentru a se constata eventualul caracter abuziv al unor clauzei. Referitor de la această prezumție legală de la care legea pornește, observând dispozițiile art. 328 C.proc civ., cod de procedură care a fost edictat după apariția Legii nr. 193/2000, chiar dacă este o lege generală ea cuprinde dispoziții care reglementează materia probelor și cuprinde o dispoziție diferită de cea a unei legii speciale anterioare, respectiv dacă legea specială stipula că profesionistul ar trebui să facă dovada negocierii, legea generală ulterioară, respectiv art. 328 C.proc.civ., prevede că beneficiarul prezumției trebuie să facă dovada faptului vecin și conex, sens în care reclamanții ar fi trebuit să facă dovada faptului că s-au adresat pârâtei cu vreo cerere de negociere a vreunei clauze contractuale iar cererea nu a fost acceptată de către pârâtă sau reclamanții nu au primit niciun răspuns. Or, nu s-a făcut dovada faptului că reclamanții ar fi solicitat înaintea încheierii contractului negocierea clauzelor a căror nulitate absolută o solicită în prezenta cauză. Referitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit dispozițiilor deciziilor Curții de Justiția a Uniunii Europene care reglementează în această materie, dezechilibru semnificativ trebuie observat prin prisma dreptului național aplicabil contractului și nu numai prin dreptul aplicabil acestor clauze abuzive. Din analiza dispozițiilor aplicabile contractului se poate constata că în niciun caz consumatorul nu a fost pus, prin aceste clauze, într-o situație juridică inferioară sau mai puțin avantajoasă decât dreptul național aplicabil. Totodată face vorbire de cauza 415/11 și cauza C-226/12 care stipulează că dezechilibrul trebuie să fie unul juridic și nu unul privind prestațiile părților. În dreptul național nu există nicio reglementare care să permită consumatorului să pună în discuție prețul contractului, iar art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 stipulează că vor fi excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze privind cerințe de preț și plată. Contractul în speță este supus dispozițiilor Legii nr. 193/2000 care reglementează în mod expres costul total al creditului și D., reclamanții nu au contestat prețul contractului. În ceea ce privește condiția bunei credințe, față de statistica Băncii Naționale a României ,depusă de pârâtă la prezentul termen de judecată, arată că dobânda anuală efectivă din contractul supus controlului judiciar este mai mică decât dobânzile curente pe piața bancară la momentul încheierii contractului.

La interpelarea instanței cu înscrisul depus de către pârâtă astăzi, în ședință publică, pârâta, prin avocat, arată că este vorba despre dobânda curentă practicată de instituțiile de credit.

În continuarea pârâta, prin avocat, învederează în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției că noțiunea de schimbări semnificative pe piața monetară este definită în contract, cu modificare de 0,2% a indicelui de referință a monedei creditului, conferă un caracter previzibil și transparent oricărei modificări pe care banca ar fi adoptat-o. De altfel, nu se arată în acțiune că art. 3 lit. d ar fi fost aplicată și ar fi condus la vreo majorare, iar după apariția OUG 50/2010 nu s-ar fi putut da vreun efect clauzei prevăzute la art. 3 lit. d pentru că în mod expres în contractele de credit s-a trecut la raportarea variației de dobândă față de indicele monedei contractului, părțile încheind un contract adițional în acest sens. Clauza prevăzută la art. 7 lit. d nu are niciun efect asupra obligațiilor împrumutatului, împrumutatul poate alege orice altă societate de asigurare dar beneficiile se regăsesc în patrimoniul său

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 alin. 1 C.proc.civ.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 14.07.2014 sub nr._, reclamanții R. C. și R. M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta . ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să:

- constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenția de credit nr._/22.07.2008 la: art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției privitoare la data ajustării dobânzii; art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției privitoare la comisionul de risc; Secțiunea 3 pct. 3.5 din Condițiile Generale; art. 7.1 lit. d din Condițiile generale si la art. 7 lit. b din Condițiile speciale referitoare la alegerea societății de asigurări agreata de banca; liniuțele doi si trei din art. 8.1 lit. a din Condițiile generale; art. 8.1 lit. b din Condițiile generale; art.8.1 lit. c și d din secțiunea 8 privitoare la scadența anticipată din Condițiile generale ale convenției; art. 10.1 din secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile generale ale convenției; art. 10.2 din secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile generale;

- oblige pârâta la modificarea convenției de credit in sensul înlăturării clauzelor a căror anulare se solicită, urmând ca convenția de credit nr._/22.07.2008 sa se deruleze in continuare;

- constate nulitatea absoluta a clauzelor actului adițional nr. 1/16.09.2010 pentru viciu de consimțământ;

- oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului cu respectarea dobânzii contractuale inițiale si fără perceperea comisionului de risc/administrare;

- oblige pârâta la restituirea sumei de 3625,5 CHF (echivalentul a 13.119,95 lei), încasata cu titlu de comision de risc/administrare, cu titlu de plata nedatorata suma ce urmează a fi plătită in echivalent lei la cursul BNR din ziua plații, actualizata cu indicele de inflație pana Ia plata efectiva, sumă la care se va achita si dobânda legala aferenta, calculata de la data achitării flecarei sume nedatorate, la data plații efective a acestui debit, precum si plata sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare de la data formulării prezentei acțiuni pana Ia zi, plătite in echivalent Iei Ia cursul BNR din ziua plații, sume ce vor fi actualizate de asemenea in raport cu indicele de inflație pana Ia plata efectiva, suma Ia care se va achita si dobânda legala, calculata de la data achitării fiecărei sume nedatorate, la data plații efective a acestui debit;

- oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

A. Cererea de chemare în judecată

În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:

Între părți s-au desfășurat relații comerciale in baza convenției de credit nr._/ 22.07.2008, obiectul convenției fiind suma de 27.000CHF, credit de nevoi personale cu garanție imobiliara, urmând a fi rambursat in 300 luni (art. 2 din contract, condițiile speciale ale convenției), fixându-se o obligație lunara de plata in cuantum de 202,62 CHF (rata+dobânda+comision de risc).

Ulterior, la aceasta convenție banca a impus prevederile actului adițional nr. 1/16.09.2010 prin care s-au adus modificări la rata dobânzii curente, conform articolului 3 a), acesta fiind compusa din Libor CHF la 3 luni + marja de 3,39 puncte procentuale precum si la cuantumul comisionului de risc (inițial conform convenției încheiate acesta având o valoare de 0,22% aplicat la soldul creditului), prin actul adițional încheiat acesta fiind redenumit in comision de administrare acesta fiind de 0,22% pe luna, aplicat la soldul creditului conform art. 5 - 5 . 1 lit. a, act adițional care nu este semnat nici de banca si nici de reclamantul R. C..

Caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie analizat si prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar, statuat de Curtea de la Luxemburg in cauza CI06/89 Marleasing.

Trebuie avut in vedere si faptul ca legiuitorul român a ales sa scota din sfera analizei caracterului abuziv clauzele care se refera la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, respectiv produsele si serviciile oferite in schimb, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.

Din conținutul clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d si 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nu întrunesc exigenta de a fi exprimate într-un limbai ușor, inteligibil, sens in care aceste clauze pot face obiectul analizei instanței.

Pentru a asigura protecția urmărita de Directiva 93/13, CJUE, s-a pronunțat in mai multe cauze, ca situația de inegalitate care exista intre consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensata decât printr-o intervenție pozitiva, exterioara părților din contract.

În lumina acestor principii, Curtea a hotărât ca instanța naționala este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C40/08, Rep. P._, punctul 29).

Instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecații având in vedere si dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, in conformitate cu care statul roman se obliga sa îndeplinească întocmai si cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează ca dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.

Reclamanții, in calitate de consumatori in accepțiunea Legii 193/2000, nu au avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contractul de credit în discuție, întregul act juridic fiindu-le impus, in forma respectiva, de către banca.

Înscrierea unilaterala a dreptului de a ajusta dobânda, fără a se fi negociat de părțile contractante face ca art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției sa fie clauza abuziva, care aduce atingere echilibrului contractului si egalității pârtilor.

In convenția încheiată, banca si-a prevăzut dreptul de a modifica dobânda oricând, la orice nivel, fără sa fie obligata sa indice modul de calcul, fără sa o comunice, sa o negocieze si fără să aibă acordul reclamanților, contrar dispozițiilor art. 10 lit. h din OG 21/1992, ceea ce încalcă dispozițiile art. 9 indice 3 lit. b, lit. e, pct. 1 care interzic majorarea comisioanelor, spezelor altor costuri bancare, dobânda fixa nu poate fi modificata, fiind interzis de dispozițiile art. 9 indice 3 lit. f din OG 21/1992.

Clauza prevăzută la art. 3 lit. d din Condițiile speciale pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul ca oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rata sa fie negociata cu clientul, acesta trebuind sa fie doar înștiințat.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva cu condiția ca acest lucru sa se facă in baza unui motiv întemeiat, prevăzut si in contract si totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care sa aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat prevăzut in contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetara". Prin „ motiv prevăzut in contract" in sensul Legii nr. 193/2000 se înțelege o situație clar descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea, sa știe de la început, ca daca acea situație se va produce, dobânda va fi mărita. Totodată motivul trebuie sa fie suficient de clar arătat, de determinat, ca in eventualitatea unui litigiu in legătura cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța sa poată verifica daca acea situație, motiv de mărire a dobânzii, chiar s-a produs.

Motivul unei „ schimbări semnificative pe piața monetara" nu îndeplinește aceasta condiție, astfel ca, in eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este întemeiat sau nu, dar nici nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca s-a produs.

Clauza care dă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu este raportata la un indicator precis individualizat, acest factor fiind menționat generic drept schimbări semnificative pe piața monetara, fiind de netăgăduit ca piața financiara evoluează diferit in funcție de indicele la care te raportezi.

Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar interesele acesteia, fără a da reclamanților posibilitatea, in calitate de consumatori, de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit.

Prin actul adițional propus de banca, înregistrat sub nr. 1/16.09.2010, banca încearcă sa aplice acestei convenții de credit o dobânda variabila, fiind un act subsecvent convenției de credit conține si acesta clauze contrare legii a căror sancțiune este nulitatea absoluta.

Convenția de credit încheiată între părți prevede la art. 5 lit. a din Condițiile speciale un comision de risc de 0,22 %, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenții de credit, iar clauza prevăzuta de art. 3.5 din Condițiile generale prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toata perioada creditului;modul de calcul si scadenta/scadentele plații acestuia se stabilesc in Condițiile Speciale.

Noțiunea de "comision de risc" nu este descrisa, nu este definita in cuprinsul Condițiilor generale și nici in cuprinsul Condițiilor speciale ale contractelor încheiate de banca pentru ca reclamanții împrumutați sa fie in deplina cunoștința de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

În contract nu este prevăzuta modalitatea in care a fost determinat acest comision de risc, motivele de fapt care îl impun si temeiul legal pe care se întemeiază, respectiv justificarea lui economica si legala, fiind stipulat in același mod discreționar, in același context standard al contractului bancar.

Clauzele preformulate în contractul standard nu au fost negociate direct, clauza privitoare la comisionul de risc este o clauza prin care se creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, încălcându-se dispozițiile art. 78 si 79 din Codul consumatorului.

Dezechilibrul semnificativ rezulta din contractul de adeziune, standard, preformulat, datorita imposibilității consumatorului de a cunoaște si anticipa mărimea obligațiilor asumate, fiind astfel lipsit de minime informații pentru a-si putea face calcule pentru viitor.

Comisionul de risc nu face parte nici din prețul, nici din obiectul principal al fiecărei

convenții: pentru suma împrumutata, clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de banca, adică dobânda si dobânda penalizatoare aferentă.

Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite in contract trebuie sa aibă ca si corespondent prestarea unui serviciu, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 indice 3 din OG 21/1992, însă comisionul de risc nu constituie prestarea vreunui serviciu contractual.

Comisionul de risc nu este inclus in preț, acesta depășește procentul dobânzii anuale efective stabilit in contract, clauza referitoare la comisionul de risc este lipsita de cauza juridica in condițiile art. 948, 966 C civ, neexistând nicio contraprestație a băncii care sa justifice perceperea acestui comision.

Având in vedere ca este nula absolut clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției inițial încheiate, fiind o clauza abuziva, odată constatata nulitatea absoluta a clauzei referitoare la comisionul de risc banca nu poate sa încerce perceperea acestui comision, redenumindu-l in comision de administrare in actul adițional, pe cale de consecință si clauza din actul adițional, referitoare la comisionul de administrare 5.1 lit. a este o clauza lovita de nulitate absoluta.

Prin actul adițional la convenția de credit, sub aspectul comisionului de risc/de administrare, pârâta nu a făcut altceva decât sa schimbe denumirea comisionului de risc in comision d administrare.

În varianta clauzei cuprinse în actul adițional la contractul inițial (act in care se prevede perceperea de către banca a „comisionului de administrare credit" - art. 5.1 lit. a), acest comision este definit drept procent aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toata durata creditului, la data scadenta stabilita Ia pct. 6, pentru administrarea de către banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale Ia dispoziție împrumutatului, in termenii și condițiile prevăzute in convenție.

Se mai prevede ca acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toata durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmărire si de degradare/uzura a bunurilor aduse în garanție, in orice moment, pe toata durata derulării convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, in caz de producere a unui eveniment asigurat si a riscului de piața și este calculat lunar, luând in calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formula: soldul creditului x comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.

Există un dezechilibru între drepturile și obligațiile pârâților în sensul că societatea bancara percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutarii contractului de către împrumutat, fara a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutari si fara a restitui suma de bani astfel încasata, in situația in care contractul este executat întocmai de către consumator, pana la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă ca, in realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, si a unui prejudiciu care nu este actual si nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea făra just

temei a comerciantului, in detrimentul consumatorului.

Comisionul de risc nu reprezintă decât o dobânda mascata, menita sa facă dificila evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o alta societate bancara, aceasta practica nu poate fi decât

expresia relei-credinte a societății bancare, in relațiile sale cu consumatorul.

Reaua - credința a băncii se reflecta si in raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fara a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fara acoperire in costul pe care acordarea unui credit îl presupune, in mod real și actual, ceea ce a condus Ia crearea, in favoarea băncii, a unui avantaj concurențial fata de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigentelor bunei-credinte ce trebuie sa guverneze relațiile comerciale si concurenta dintre comercianți.

Dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, si nici asupra caracterului adecvat/just/proporționale cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat in cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite in schimb.

Comisionul de risc nu poate fi inclus in costul total al creditului, a cărei justețe si al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din

Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.

Nu se poate aprecia in mod întemeiat, ca acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare si, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutata (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasata.

Instanța trebuie sa analizeze justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde

ca include si comisionului de risc), raportat la serviciile oferite in schimb de către banca, însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât in aparenta contraprestației pe care o plătește clientul in schimbul punerii la dispoziție a creditului.

Comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, in realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuala efectiva, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat.

Între părți sunt stabilite raporturi comerciale, iar in materie comerciala, cuantumul dobânzii legale este reglementat de prevederile art. 3 alin 1 din OG 9/2000, cu modificările si completările ulterioare, text de lege care statuează că dobânda legale se stabilește, in materie comerciala, la nivelul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României.

Actualizarea are caracter compensatoriu, astfel încât este permis cumulul dobânzii legale moratorii cu actualizarea, caracterul compensatoriu al actualizării rezida in faptul ca, prin aceasta se repara partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legala. In timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosința, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având in vedere ca natura juridica a dobânzii este diferita de natura juridica a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune iar a doua reprezintă valoarea reala a obligației bănești la data efectuării plații este admisibil cumulul acestora, fără a se ajunge la o dublă reparație.

Faptul ca banca impune reclamanților să asigure bunurile aduse in garanție la o societate de asigurări agreata de acesta, este o clauza abuziva creând un dezechilibru intre drepturile si obligațiile reclamanților, întrucât banca le impune pe cheltuiala lor unde sa realizeze asigurarea bunurilor aduse in garanție.

Astfel, clauza fiind cuprinsa in Condițiile Generale, rezulta ab initio ca aceasta nu a fost negociata direct cu reclamanții, clauza creând un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, întrucât societății bancare nu ii revine, in schimbul acestei

obligații, nicio obligație corelativa, situație in care nici nu poate fi vorba despre existenta

vreunui echilibru, impunerea acestei obligații având scopul unic de a accentua si mai mult

dezechilibrul creat prin efectul comisionului de risc.

Având in vedere si faptul ca primele de asigurare achitate de către reclamanții împrumutați societății cu care au încheiat contractul de asigurare a bunului ipotecat nu intra in prețul contractului, fiind excluse expres din D., prin însăți definiția data acesteia in Condițiile generale ale convenției de credit încheiate (punctul d) al definiției, care exclude din D. costurile aferente asigurării bunurilor si constituirii garanțiilor, astfel si ultima condiție, negativa, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei cuprinse in Secțiunea a 7-a, art. 7.1 lit. d) din Condițiile generale ale convenției, este îndeplinită.

Liniuțele doi si trei din art. 8.1 lit. a din Condițiile Generale ale convenției, sunt clauze abuzive întrucât oferă băncii dreptul exclusiv si discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, deși împrumutatul si-a respectat obligațiile contractuale, fără ca instanța investita cu verificarea legalității unei astfel de masuri sa se poată pronunța . altul.

Privitor la clauzele menționate la art. 8.1 lit. b,c, d din Condițiile generale, aceste clauze, pentru a nu fi abuzive,ar trebui, de asemenea sa descrie un motiv întemeiat in condițiile art. 1 lit. a din Anexa Legii 139/2000.

Formulările cuprinse in clauzele sus menționate, respectiv „ situație neprevăzuta", „in opinia băncii„ sa devină improbabil",” garantat corespunzător", nu oferă posibilitatea reala băncii sa aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. In realitate aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv si discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca o instanța investita cu verificarea legalității unei astfel de masuri sa se poată pronunța . urmare, clauza sus menționata este abuziva, întrucât exclude, prin modul in care este formulata, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Privitor la clauzele menționate la art. 10.1, 10.2 din Secțiunea 10 – Costuri suplimentare din condițiile generale ale convenției, conform clauzei de la art. 10.2, in situațiile in care din diferite motive arătate la art. 10.1, costurile băncii, in general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului sus menționat, cresc, aceasta creștere este suportata exclusiv de client.

O astfel de clauza creează, in detrimentul consumatorului, si contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel încât este abuziva, din perspectiva art. 4 alin 1 din Legea 193/2000. Practic, in loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat sa fie suportata de aceasta sau cel mult, riscul sa fie împărțit intre banca si client, clientul este obligat sa acopere toata suma.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1088 C.civ., art. 43 C../200, art. 970 și 988 C.civ., iar în probațiune a solicitat înscrisuri.

B. Întâmpinarea

În data 07.11.2014, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul excepției materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București pârâta a învederat că față de enumerarea limitativă prevăzută de art. 94, în care nu se regăsesc cereri privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, dar și dispozițiile art. 95 C.proc.civ., prin care se stabilește competența materială de primă instanță a tribunalului pentru toate cererile care nu sunt date prin lege în competenta altor instanțe, apreciem că primul capăt de cerere, privind constatarea caracterului abuziv a| unor clauze contractuale este de competența Tribunalului București.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut următoarele:

Nici Directiva 93/13/CEE și nici jurisprudența CJUE nu au stabilit existența clauzelor abuzive referitoare la preț și sau aspecte privind plata, ca urmare a neexplicării în contract a motivelor perceperii prețului sau a unor componente ale acestuia. Este inadmisibil ca într-un contract de furnizare de bunuri sau servicii cumpărătorul/beneficiarul să poată stabili structura/componentele și/sau nivelul prețului, mai ales când pe piață există mai mulți furnizori de asemenea bunuri.

Solicitarea unui credit de o asemenea valoare, presupune cu siguranță, pentru orice consumator responsabil, o analiză atentă a propriilor posibilități de plată/rambursare raportat la costul unui astfel de contract, o analiză aprofundată și o comparație logică a caracteristicilor specifice ale produselor similare existente pe piață la acel moment.

Pe de altă parte, reclamanții au mai beneficiat de credite în trecut, inclusiv cu o dobândă de 19% pe an, astfel că aveau cu siguranță reprezentarea minimă necesară a obligațiilor pe care le incumbă un atare contract.

Din aceste fapte cunoscute, nu poate rezulta decât prezumția/concluzia că reclamanții cunoșteau, peste nivelul unui consumator mediu, domeniul și specificul contractelor bancare. Un consumator puțin sau insuficient informat ori care nu se găsește nici la nivel mediu de cunoștințe și experiență, nu se poate gândi la un credit de o asemenea valoare.

Echilibrul contractual presupune atât beneficii reciproce, dar și suportarea riscurilor specifice naturii contractului, potrivit prestației la care fiecare parte s-a angajat.

În ceea ce privește beneficiile, reclamanții au beneficiat de la bun început de întreaga prestație a pârâtei, respectiv punerea la dispoziție a creditului, putând să își satisfacă pe deplin scopul pentru care au încheiat contractul, nu același lucru poate spune pârâta, pentru care beneficiile contractuale devin reale, palpabile pe deplin, abia la sfârșitul contractului, sub condiția ca debitorul împrumutat să își îndeplinească întocmai și la timp obligațiile sale derivate din contract.

Prin urmare, până la sfârșitul contractului, banca trăiește sub imperiul riscului de a nu realiza avantajele scontate la încheierea contractului, de a nu-și recupera prețul produsului vândut consumatorului (creditul bancar) sau, mai grav, nici capitalul (principalul) împrumutat.

Principalul beneficiu contractual revine încă de la începui împrumutatului, în timp ce principalul risc contractual (cel de nerambursare), revine pârâtei.

Afirmațiile reclamanților privind caracterul neinteligibil al clauzelor care exprimă dobânda și D. sunt evident nefondate, tendențioase și făcute doar cu scopul de a impresiona instanța și de a obține de fapt reducerea propriei prestații, în curs de executare, după ce au beneficiat de întreaga contraprestație a băncii.

Pentru a putea discuta dacă pârâta și-a îndeplinit sau nu în mod corect și deplin obligația de informare și negociere, ar trebui ca reclamanții să facă prealabil dovada că au solicitat la încheierea convenției în vreun fel mai multe informații decât cele oferite cu siguranță de personalul băncii.

Achiziționarea altor credite anterior celui contractat de la pârâtă, de la alți furnizori de credite, dovedește indubitabil că acești consumatori au acționat în deplină cunoștință de cauză și nu cu un consimțământ viciat.

Furnizarea de informații privind produsul solicitat de consumator nu presupune furnizarea unor explicații exhaustive, de natura celor predate în școlile cu profil economic.

Reclamanții nu au făcut dovada solicitării în scris a vreunei informări suplimentare, la momentul încheierii convenției, dar și-au dat neviciat consimțământul la încheierea contractului și a actelor adiționale, aceștia semnând Actul adițional nr 1/16.09.2010, prin care s-au modificat în favoarea reclamanților clauzele contractuale contestate (dobânda, comisioane), pe care acum îl contestă și prin s-a redus costul total al contractului - D. - de la 7,07% pe an inițial, la 6,31%, fiind astfel pe deplin dovedită buna-credință a pârâtei în raport cu consumatorii relativ la neaplicarea discreționară sau abuzivă a clauzelor privind stabilirea dobânzii sau a comisioanelor contractuale agreate de părți.

Într-un contract de credit bancar, principala obligație a băncii este de a pune la dispoziția împrumutatului, de regulă printr-o singură tranșă/tragere întreaga sumă solicitată de consumator, pârâta îndeplinindu-și întocmai și la timp această obligație, ținând însă seama și de cererea reclamanților de prelungire a perioadei de tragere, aspect care face o dată în plus dovada negocierii contractului și a bunei credințe a băncii.

Principala așteptare a băncii - cauza convenției - este încasarea prețului creditului, adică recuperarea capitalului plus profitul scontat la încheierea convenției, ca principiu de funcționare al oricărei întreprinderi comerciale.

Pentru consumator, motivul determinant al încheierii convenției este primirea sumei solicitate, pentru satisfacerea unei dorințe/necesități/plăceri, pe care altfel nu și le-ar putea procura. Principala obligație pe care și-o asumă împrumutatul în convenția de credit este aceea de a rambursa în cuantumul și la termenele convenite prețul creditului, costul total (capital plus profit), respectiv plata D..

Fiind vorba de un contract de adeziune, pentru a verifica în ce măsură consumatorul are puterea de negociere, instanța ar trebui să aibă în vedere elementele esențiale ale contractului de credit, respectiv suma/volumul creditului, moneda creditului, tipul de credit, perioada în care este pus la dispoziția consumatorului, perioada de rambursare, costul total al creditului la consumator (D.).

Toate elemente esențiale ale contractului de credit sunt stabilite la cererea consumatorului și prin negociere cu acesta, nicidecum unilateral de către bancă, prin urmare, susținerile reclamantului cu privire la lipsa informării sau negocierii sunt vădit nefondate câtă vreme acesta impune sau determină elementele esențiale ale contractului, banca

Indiferent de argumentele specifice cu privire la existența/inexistența caracterului abuziv date de variantele Legii nr. 193/2000, cerințele de existența caracterului abuziv al clauzelor presupun evidențierea unui potențial dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O primă premisă ar fi Interpretarea noțiunii de dezechilibru semnificativ - cerință esențială a existenței caracterului abuziv al clauzelor fiind necesar ca instanța să facă analiza acestei cerințe conform principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (Cauza C-106/89 - Marleasing a CJUE), iar în acest caz, instanța să aibă în vedere interpretarea dată noțiunii de dezechilibru între drepturile și obligațiile părților de către CJUE prin deciziile date în Cauzele C-415/11 (dezechilibrul se analizează prin analiza comparativă a contractului și a dreptului național specific aplicabil contractului, pentru a se vedea dacă prin contract consumatorul a fost pus într-o situație juridică mai puțin avantajoasă decât aceea relevată de dreptul național).

O altă premisă importantă în economia prezentei cauze ar fi - potrivit și Deciziei în Cauza C-226/12 ca dezechilibrul nu privește valoarea prestațiilor părților, ci o atingere gravă adusă situației juridice în care este plasat acest consumator, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor..., fíe sub forma unei piedici în exercitarea acestora).

De asemenea, condițiile asociate încheierii contractelor, respectiv/factorii care au contribuit la încheierea lor (art. 4 alin. 1 din Directiva 93/13 sau art. 4 alin. 5 din L. 193/2000) constituie un alt criteriu de evaluare a naturii abuzive a clauzelor.

Or, din această perspectivă, este de observat că reclamanții au beneficiat de alte credite în timp, deci aveau cu siguranță cunoștințe minime necesare pentru a face distincția între diverse produse de creditare sau diverși furnizori ai unor astfel de produse. Reclamanții au făcut o analiză suficient de pertinentă a pieței bancare în acel moment, ceea ce vădește înțelegerea exactă a termenilor și noțiunilor contractuale.

Clauzele care reglementează dobânda și comisionul de risc sau de administrare sunt conforme cu dreptul național aplicabil. Critica potrivit căreia acest comision este perceput pentru același motiv ca și dobânda se dovedește neîntemeiată chiar dacă ne raportăm numai la disp. art. 6 din O.G. 9/2000 (înțelesul noțiunii de "dobândă" care include orice alte prestații, cu orice denumire, percepute în schimbul folosinței capitalului).

Clauza privind comisionul de risc nu poate fi abuzivă, cât timp D., în care comisioanele sunt incluse, a avut un trend descrescător, demonstrând buna-credință a băncii în interpretarea și aplicarea clauzelor privind variația dobânzii, comisioanele și D..

Referitor la „dezechilibrul contractual", Legea impune deci ca dezechilibrul să fie, pe de o parte semnificativ, iar, pe de alta, să nu se refere la valoarea prestațiilor părților ori la cerințe de preț si plată.

Acțiunea reclamanților nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda sau comisionul de risc/de administrare sau alte costuri. Principala critică a reclamanților se referă de fapt la valoarea prestațiilor părților, scopul principal fiind acela al diminuării propriei prestații - plata costului total al creditului.

Costul reprezintă totalitatea cheltuielilor directe și indirecte făcute de întreprindere, pentru fabricarea unui produs finit (în cazul nostru, creditul bancar), componentele costului nefiind stabilite de beneficiarii produselor respective.

Prețul este valoarea de vânzare a unui produs finit pe piață, care include costul (prețul de cost) și marja de profit a întreprinderii, marjă dictată de concurența pe piață, nu de consumatori.

Din această perspectivă, este de reținut că pentru o bancă, atât comisionul de risc, cât și cel de administrare, acoperă cheltuielile indirecte (dar necesar-obligatorii) pentru punerea în vânzare a produsului-credit, urmărirea și administrarea recuperării - atât la credite curente, cât și restante, dar și a celor aflate în executare silită - a cheltuielilor pentru mentenanță și adaptarea aplicațiilor informatice necesare etc.

Dobânda, comisionul de risc/administrare si orice comision inclus în D. fac neîndoielnic parte din clauzele ce exprimă cerințe de preț și plată.

Potrivit redactării contractuale (la art. 3.5. din Condițiile Generale), clauza privind comisionul de risc este inclusă în Secțiunea a 3-a "Costuri", în deplin acord cu definiția costului total al creditului, regăsită atât în contract, cât și în art. 2 lit. d din L. 289/2004, care constituia sediul materiei în privința creditelor de consum.

Prin urmare, comisionul de risc si orice comision sau taxă/dobândă inclus(ă) în D. și din punct de vedere valoric, face parte atât din obiectul contractului, dar și din clauzele care exprimă cerințe de preț și plată, în înțelesul art. 4 (6) din L. 193/2000 și al art. 4 (2) din Directiva 93/13/CEE, fiind exceptat de la controlul judiciar.

Comisionul de risc nu este o dobândă mascată și nici nu se impune existența unei contraprestații specifice asociate, comisionul de risc fiind parte componentă a prețului creditului ca și cost indirect.

Indiferent de numele sau natura profesionistului cu care consumatorul încheie un contract, prețul produsului contractat este negociabil sau nu, dar nu este recunoscut prin nicio lege dreptul consumatorului de a stabili el prețul produsului furnizat de profesionist.

Constituirea unei garanții ipotecare, nu înlătură si nu acoperă în totalitate riscul de credit, pe întreaga perioadă de rambursare. Garanția imobiliară poate fi valorificată numai în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare voluntară a creditului, astfel că ea este o alternativă la această obligație și nu o obligație în plus, care să altereze echilibrul contractual. în ipoteza în care rambursarea este făcută în mod voluntar integral, garanția respectivă se radiază, confirmând caracterul alternativ al acestuia.

Pe de altă parte, asigurarea imobilului vine ca o alternativă la pieirea bunului și nu ca preîntâmpinare a riscului de nerambursare a creditului de către consumator, dar numai în situația în care intervine și nerespectarea obligației de rambursare a creditului. Altfel, proporțional cu rambursarea creditului, polița de asigurare - în cazul producerii evenimentului asigurat - profită reclamanților-proprietari și nu pârâtei, pentru valoarea ce excede soldul creditului.

Art. 5 lit. a din Condițiile speciale face ușor determinabil cuantumul anual/lunar al comisionului de risc, raportat ia soldul creditului prin efectuarea unor operații simple de aritmetică de nivel mediu, iar art. 3.5. din Condițiile generale, prin includerea în Secțiunea 3-a Costuri și prin redactarea clauzei, conduce la conturarea înțelesului de "cost" al comisionului, chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât, are o exprimare similară cu dobânda. De altfel, reclamanții și-au calculat singuri sumele pe care le solicită cu titlu de comision de risc, deci au avut cunoștințele necesare și datele contractuale pentru a calcula.

In consecință, exprimarea într-un limbaj ușor/mediu inteligibil a clauzelor care constituie atât obiectul contractului (Secțiunile 3-7 din Condiții generale), cât și cerințe de preț și plată, face pe deplin aplicabile - printr-o interpretare sistematică - prevederile art. 4(2) din Directiva 93/13 sau art. 4 (6) din Lege nr. 193/2000.

In Convenția de credit, comisionul de risc sau de administrare și dobânda sunt componente aia D., prețul creditului și nu există nicio obligație legală a comerciantului de a detalia și de a explica scopul pentru care percepe costurile.

Esențial pentru orice consumator, inclusiv prin prisma legislației privind protecția consumatorilor, era să cunoască la momentul încheierii contractului acest cost total, iar în convenția de credit, D. este redată în procent anual, incluzând exprimarea si calculul comisionului de risc.

Referitor la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. a pârâta a precizată că a considera că după acordarea unui credit banca nu mai depune nici un efort și nu mai are niciun risc, este profund eronat. Având în vedere diversitatea produselor de creditare pe piață, este de observat că „simpla" evidență și calculul obligațiilor contractuale reciproce sunt efectuate de către bancă.

Raportând aceste „simple" operații ia diversitatea produselor și la volumul clienților, și raportându-ne inclusiv la cerințele prudențiale impuse pentru acestea de reglementările specifice de funcționare și raportare, se poate înțelege că întreținerea și funcționarea unei astfel de baze de date și a sistemelor informatice aferente generează costuri substanțiale de administrare. Or, cât timp aceste cheltuieli sunt făcute în scopul existenței și întreținerii serviciilor oferite clientelei / consumatorilor, este normal ca ele să se reflecte și în prețul produselor, preț care, așa cum am subliniat mai sus, nu se poate rezuma doar la dobânda contractuală, incluzând, ca în orice întreprindere, și costurile indirecte.

Este inadmisibil ca prețul unui produs ori serviciu să fie stabilit de sau la discreția cumpărătorului/beneficiarului, prin anihilarea voinței furnizorului/vânzătorului, în orice contract economic și este de asemenea în afara ariei de competență a unei instanțe de judecată. Ori, acțiunea reclamanților vizează în realitate, dar în mod voalat, tocmai această anihilare/restrângere a dreptului subscrisei de a-și stabili prețul produselor de credit, prin intervenția arbitrară a instanței, care să nu țină seama de nici un fel de analiză economică. O atare acțiune excede evident dispozițiile legislației privind protecția consumatorilor.

Reclamanții sunt într-o gravă eroare când susțin că li s-ar fi modificat tipul de dobândă - din fixă în variabilă - prin Actul adițional nr. 1. Este de observat că în Convenția de credit - forma inițială - nu s-a prevăzut nicăieri că dobânda va fi fixă, regula (uzul, cutuma) într-o economie de piață fiind că aceasta este variabilă. Mai mult, chiar litera c) și d) din același art. 3 - ultima criticată și ea de Reclamanți – dovedesc caracterul variabil al dobânzii, de la începutul convenției părților. Apoi, prin stabilirea unor indici de referință (LIBOR, EURIBOR) față de care se stabilește variabilitatea, s-a clarificat și redus orice posibilitate de intervenție discriminatorie sau arbitrară a băncii, acei indici nefiind sub controlul sau autoritatea băncii.

De asemenea, prin explicitarea noțiunii de „schimbări semnificative" în capitolul Definiții, din Condițiile generale ale contractului, consumatorul a fost informat clar si transparent asupra modului în care dobânda poate fluctua.

Clauza de la pct. 3.d din Condiții speciale trebuie interpretată în mod necesar prin prisma definițiilor termenilor contractuali și a celorlalte clauze contractuale. Această definiție și fixarea variației dobânzii în funcție de anumiți indici de piață clar determinați (LIBOR/EURIBOR/ROBOR etc.), care nu sunt sub controlul băncii, dar influențează semnificativ activitatea acesteia (= motiv întemeiat), înlătură orice umbră de caracter abuziv al acestei clauze. În modalitatea de calcul descrisă, marja băncii rămâne fixă, variația fiind dată doar de indicii precizați mai sus.

În ceea ce privește clauza 7 lit. d privind asigurarea garanției si cesionarea poliței de asigurare, pârâta a precizat că necesitatea existenței unei polițe de asigurare a bunurilor afectate garantării creditului nu poate fi pusă la îndoială. Acceptarea de către bancă doar a polițelor încheiate cu societățile de asigurare agreate de bancă nu poate fi abuzivă deoarece este stabilită în favoarea ambelor părți. Ea are în vedere evitarea riscurilor generate de societățile de asigurare cu o situație financiară precară.

Prin procedura de agreare a unor societăți de asigurare, banca nu selectează o singură societate de asigurare cu care să oblige apoi la încheierea poliței, ci selectează societățile de asigurare cu cei mai buni indicatori financiari publicați la momentul respectiv. Așa fiind, banca se protejează pe sine, dar în același timp și pe împrumutat, deoarece în cazul producerii evenimentului asigurat valoarea revine băncii doar în limita soldului, astfel că spre sfârșitul contractului de credit, în cazul nefericit al producerii evenimentului asigurat, diferența va profita consumatorului. Iar dacă evenimentul se întâmplă mai înainte, beneficiul e al ambelor părți deoarece diminuează valoarea creanței

de rambursat.

În cazul în care polița ar fi încheiată cu o firmă de asigurare obscură, a cărei situație financiară este precară sau neclară {indicatori nepublicați), imposibilitatea de despăgubire afectează în primul rând banca acesta fiind motivul pentru care nu poate fi considerată abuzivă diligenta băncii în selectarea unor asigurători renumiți și stabili ca indicatori financiari.

Critica art. 8.1. privind scadența anticipată, este generică și nu ține seama de înțelesul deloc complicat al definițiilor, stabilind însă că ar oferi băncii dreptul discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat.

Clauza 8.1. a) dispune fără echivoc despre scadența anticipată în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile de plată prevăzute în Convenție întocmai și la timp.

Scadența anticipată intervine dacă împrumutatul nu-si îndeplinește obligațiile de plată: conform convenției încheiată între părți, clauza având natura pactului comisoriu de gr. III; conform altor convenții încheiate cu banca; această clauză face aplicarea art. 8 din Reg. BNR nr. 5/2002 cu privire la clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor de risc, potrivit căruia creditele acordate unui debitor (...) se încadrează într-o singură categorie de clasificare pe principiului declasării prin contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare; conform altor convenții încheiate cu alți creditor, clauza fiind o aplicare firească a art. 1025 C. civ. și a regulilor ce guvernează executarea silită. Cu alte cuvinte, dacă un alt creditor declanșează executarea silită asupra bunurilor și veniturilor împrumutatului, pe lângă faptul că acesta nu-și va mai putea nici obligațiile față de bancă, chiar codul de procedură civilă - art. 567, 568 - impune băncii să-și înscrie creanța, chiar afectată de un termen suspensiv, în cadrul acelei executări, ceea ce atrage automat și de drept, scadența anticipată.

Clauza 8.1. b) dispune fără echivoc despre scadența anticipată în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește celelalte obligații contractuale. Cât timp referirea se face la obligațiile împrumutatului stipulate în contract, exprimarea este suficient de clară pentru orice persoană cu un nivel de pregătiră intelectuală medie, care să știe să citească întreaga convenție, inclusiv capitolul privind propriile obligații.

Nu poate fi abuzivă o clauză care tinde să preîntâmpine nerespectarea obligațiilor de către cealaltă parte contractantă.

Clauza 8.1. lit. c prevede posibilitatea băncii de a declara scadența anticipată în situația neprevăzută care, în opinia băncii face improbabilă îndeplinirea obligațiilor asumate conform convenției de credit.

Clauza 8.1. d) dispune fără echivoc despre scadența anticipată în situația neprevăzută care face creditul să fie garantat necorespunzător.

Articolul 8.1. are la bază ideea de neîndeplinirea de către consumatori a propriilor lor obligații stabilite prin convențiile legal încheiate, nu presupuse sau lăsate spre a fi nominalizate cândva de bancă, iar această îndeplinire sau neîndeplinire din partea lor nu stă sub nicio formă în puterea discreționară a băncii.

Art. 10.1 din Condițiile generale se referă la posibile majorări de costuri ca urmare a unor modificări de interpretare ale actelor normative aplicabile, o astfel de posibilitate fiind destul de redusă, însă în îndeplinirea obligației de informare a consumatorului, banca trebuie să conștientizeze consumatorul inclusiv asupra unei astfel de situații, in al doilea rând, această clauză nu poate fi abuzivă, prin raportare la pct. 1 lit. g din Anexa Legii 193/2000 privind dreptul exclusiv al comerciantului de a interpreta prevederile contractuale.

Art. 10.1 din Condițiile generale face aplicarea principiului potrivit căruia cine are folosința lucrului - beneficiul, suportă și costurile (ubi emolumentum ibi onus).

Referitor la teoria bunei-credințe pârâta a precizat că nu se poate reține sub nicio formă reaua-credință a părții care și-a executat de la început și în totalitate prestația la care s-a angajat, față de partea care își execută prestația fracționat ca valoare și într-un timp îndelungat.

În ceea ce privește susținerile reclamanților privind faptul că prevederile referitoare la dobânda și comisioanele nu sunt clare și transparente, pârâta a învederat că acestea erau/sunt incluse în D. și nimeni nu a ascuns consumatorului valoarea D., atât la momentul încheierii convenției, cât și pe parcursul derulării ei.

Mai mult decât atât, valoarea D. pe parcursul derulării creditului s-a redus, în beneficiul evident al reclamanților, deci în nici un caz nu se poate vorbi de crearea pentru reclamanți a unei situații defavorizante, deci nici de reaua-credință a pârâtei.

Buna-credință se prezumă, proba contrară revenind reclamanților or, cât timp prin

interpretarea și aplicarea de către pârâtă a clauzelor contractuale ce reglementează dobânda și comisioanele, costul total al creditului D. a avut un trend descrescător, nu se poate face dovada relei-credințe sau a unui dezechilibru semnificativ raportat la aceste clauze.

Concluzionând pârâta a arătat că nu se poate constata punerea consumatorului într-o situație juridică mai puțin favorabilă prin contract, decât situația juridică dată de dreptul național aplicabil și nu se poate vorbi despre limitarea drepturilor consumatorului de către pârâtă.

Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:

În fapt, între reclamanții R. C. și R. M., în calitate de împrumutați, respectiv pârâta ., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._/22.07.2008, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 27.000 CHF, cu obligația rambursării în 300 de luni de la data încheierii, pentru o dobândă curentă de 3,99% p.a.

De la data încheierii convenției și până în prezent, pârâta a perceput comisionul de risc, redenumit de administrare.

În drept - Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art.102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), reclamanții având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Pentru a analiza cererea formulată de reclamant, cu privire la declararea nulității absolute a clauzelor contractuale stipulate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției, este imperios necesar a răspunde mai întâi apărării pârâtei, care a arătat, în esență, că includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc, cât și a dobânzii este în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE, astfel că, tocmai din cauza faptului că face parte din prețul contractului, comisionul de risc nu poate fi analizat din perspectiva caracterului abuziv.

Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește cenzurarea analizei prețului și obiectului contractului prin prisma caracterului abuziv, de către instanță, care ar fi ținută de acest articol al legii naționale, precum și de art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, instanța apreciază că susținerea pârâtei nu este întemeiată.

Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Or, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției nu întrunesc exigența de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, sens în care clauzele în discuție pot face obiectul analizei instanței.

De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat de, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).

Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Că aceasta este interpretarea corectă rezultă și din hotărârea pronunțată în cauza C-143/12, împotriva .>, prin care s-au statuat următoarele:

„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta”.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Efectele nefaste ale principiului libertății de voință pentru partea slabă în contract sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare față de consumator care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă exceptarea persoanelor care au cunoștințe juridice/financiar-fiscale de la regimul de protecție al consumatorilor instituit de legiuitor, sens în care nu se poate reține apărarea pârâtei referitoare la faptul că a fost răsturnată prezumția superiorității profesionale/informaționale a comerciantului.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al Convenției de credit și, deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

1. Clauzele contractuale criticate de reclamanți:

a)Art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Instanța reține că prin art. 3 lit. a din condițiile speciale ale convenției a fost stabilită o rată a dobânzii curente de 3,99% p.a. Noțiunea de „curent”, avută în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, este aceea de actual, însemnând că la momentul încheierii contractului dobânda era în cuantum de 3,99% pe an.

Totuși, prin art. 3 lit. d anterior redat, pârâta a prevăzut posibilitatea de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor ”schimbări semnificative pe piața monetară”.

Anexa la Lege stabilește cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au caracter abuziv, printre acestea fiind și cea care: ”a) dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia”.

Mai mult, în art. 3.1.2 lit. c din Condițiile generale ale convenției, pârâta a stabilit expres că rata dobânzii curente este fixă sau variabilă. În acest sens, instanța constată că părțile nu au prevăzut în contract o dobândă fixă, nefiind menționat în art. 3 lit. a din Condițiile speciale faptul că dobânda este fixă.

De asemenea, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Analizând conținutul art. 3 lit. d din condițiile speciale prin prisma întregului contract, instanța constată că sintagma ”schimbări semnificative pe piața monetară” nu a fost nicicum definită: pârâta nu a prevăzut niciun element care ar putea fi calificat ca fiind cauza unei schimbări a pieței monetare, dar nici criteriile după care această schimbare ar putea fi considerată semnificativă sau nesemnificativă.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piața monetară”, invocate de pârâtă, au un caracter vag, putând da cu ușurință naștere la creșteri abuzive a ratei dobânzii.

Pârâta nu a prevăzut în contract posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea convenției în ipoteza modificării unilaterale a ratei dobânzii, cu obligația de a restitui suma împrumutată, fără a fi penalizați pentru această alegere.

Într-adevăr, dobânda este inclusă în prețul contractului. Însă, potrivit art.1 alin. 1 din Lege și din art. 4 alin. 2 din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil”. Or, în speță, formularea posibilității de modificare a ratei dobânzii este neclară, neinteligibilă.

Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia clauza privind caracterul dobânzii, din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege).

Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent, obiectiv și rezonabil de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al pârâtei de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumatori în deplină cunoștință de cauză.

În consecință, instanța apreciază că art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă o clauză abuzivă, în sensul lit. a din Anexa la Lege.

Totodată, este imperios necesar a preciza faptul că instanța a reținut caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale convenției din contract ca urmare a faptului că acest articol conferă dreptul băncii de a revizui unilateral și discreționar structura ratei dobânzii, în lipsa unor indici clari și obiectivi, iar nu pentru că în contract a fost prevăzută o dobândă fixă. De altfel, este în mod vădit nerezonabil, chiar excesiv, a aprecia că dobânda unui credit contractat pe o perioadă de 240 de luni este fixă și nu poate fi revizuită, atunci când nu s-a precizat în mod expres că dobânda este fixă.

b)Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

c)Art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilește că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Aceste clauze vor fi analizate concomitent, dată fiind legătura lor indisolubilă.

Instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție; simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.

Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opțiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desființarea contractului, cu consecința restituirii imediate a sumei împrumutate și a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamant.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, iar Legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Perceperea comisionului de risc (de 0,22% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Instanța nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului și cele mai puțin importante.

Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,19%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Reaua – credință a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul speculând nevoia consumatorului pentru a-i impune acest comision de risc.

Instanța nu va reține nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr. 50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preț al contractului, prin art. 36 fiind exclusă perceperea acestuia.

În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției încheiate de părți și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.

d)clauzele referitoare la alegerea societății de asigurătorii agreați de bancă menționate la art. 7.1 lit. d din Condițiile Generale și la art. 7 lit. b din Condițiile Speciale.

Clauzele în discuție nu sunt abuzive întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În acest sens, instanța apreciază este rezonabilă motivația pârâtei în sensul că există o relație comercială cu anumiți asigurători ce permite băncii să obțină imediat despăgubirea în cazul producerii evenimentului asigurat. Împrumutatul are posibilitatea de a alege una dintre societățile de asigurare enumerate de bancă, iar de cele mai multe ori, aceste relații comerciale sunt și în beneficiul asiguraților/împrumutaților, întrucât se oferă asigurări la prețuri mai mici decât în condițiile generale.

Totodată, obligația menținerii asigurării/plății poliței pe toată durata creditului nu necesită explicații suplimentare, câtă vreme garanția reprezintă o alternativă la nerambursarea voluntară a datoriei, asigurarea garanției pe toată durata fiind de natură să conserve dreptul băncii de a obține contravaloarea bunului în cazul producerii evenimentului asigurat.

e)Liniuțele doi și trei din art. 8.1 lit. a) din Condițiile Generale care prevedeau că: „În cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:

-conform prezentei convenții;

-conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu banca;

conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;"

f)Clauza care face referire la declararea scadentei anticipate a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligații din convenția de credit în afara celei de rambursare a creditului menționată la art. 8.1 lit. b din Condițiile Generale

g)art.8.1 lit. c) și d) din Secțiunea 8 - Scadența anticipată din Condițiile Generale ale Convenției „In cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției: c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată 4 îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător";e)împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia sau proceduri prin care veniturile acestuia sa fie distribuite intre creditorii săi."

Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună, având în vedere că formează un grup compact.

Art. 8.1 din Condițiile generale ale convenției de credit prevede: „în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului / garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției:

c)în cazul apariției unor situații neprevăzute care, în opinia băncii, facă să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției;

d)în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Instanța apreciază că art. 8 lit. c și lit. d din Condițiile generale ale convenției au un caracter neclar, echivoc, dând pârâtei posibilitatea de a declara soldul scadent anticipat, în două situații insuficient determinate - ”situație neprevăzută”, improbabil”, „garantat corespunzător” - și lăsate la aprecierea exclusivă, subiectivă, a băncii - ”în opinia băncii”. De altfel, potrivit lit. g a Anexei la Lege, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale.

Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamantului, acesta fiind expus riscului declarării scadenței anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, și deci imposibil de prevenit, contrar bunei credințe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale, și au așadar un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.

În schimb, clauza de la art. 8.1 lit. a liniuța 2 și 3 și lit. b din Condițiile Generale ale convenției de credit, în care părțile au stabilit situațiile în care banca are dreptul de a declara scadența anticipată, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, această clauză se referă la decăderea debitorului din beneficiul termenului, fiind în concordanță cu prevederile art.1025 C.civ, respectiv 382 C.proc.civ. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea dreptului băncii de a decade debitorul din beneficiul termenului sunt clar și precis determinate, având la bază conduita culpabilă a debitorilor.

h) art. 10.1 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile Generale ale Convenției „Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun * Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa dea acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex. în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite: lit. c) al căror rezultat este: I. creșterea • costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; II. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției";

i) art. 10.2 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condițiile Generale ale Convenției „In oricare din cazurile mai sus menționate în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări."

Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună întrucât sunt indisolubil legate.

Prevederile contractuale în discuție obligă reclamanții la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau de alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al clienților.

Instanța apreciază că și aceste clauze contractuale creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, ținuți la suportarea unor sume nedeterminate, deși eventuala creștere a costurilor băncii ar trebui să fie suportată fie exclusiv de aceasta, în calitate de destinatară direct vizată de actele normative la care secțiunea 10.1. din Condițiile generale ale convenției face referire, sau, cel mult, să fie împărțită între client și bancă, și contrar bunei-credințe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale.

În consecință, instanța apreciază că Secțiunea 10 „Costuri suplimentare” a Condițiilor generale ale convenției are un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.

1. Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/22.07.2008 la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, precum și la art. 3.5, 8.1. lit. c și d, respectiv Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale convenției, instanța va declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și va obliga pârâta să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestor clauze.

1. În cauză, se constată nulitatea absolută doar a clauzei stipulate în actul adițional la convenția de credit în discuție privind comisionul de administrare credit, neintervenind nulitatea absolută a întregului act adițional, aceasta fiind consecința reținerii caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției, nefiind acceptabilă schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare.

De altfel, prin actul adițional la convenția de credit, sub aspectul comisionului de risc/de administrare, pârâta nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare.

Cu toate acestea, nu se poate reține că întregul act adițional este lovit de nulitate absolută, căci pârâtă a propus încheierea actului adițional în respectiva formă (f. 21-28) în încercarea nu doar de a valida comisionul de risc, urmărind crearea unei aparențe de legalitate a abuzului pe care l-a comis la încheierea contractului de credit inițial, pentru a obține un acord mascat al împrumutaților pentru comisionul de risc, ci și în scopul de a pune de acord convenția de credit cu dispozițiile OUG nr. 50/2010.

Astfel, conform art. 40 alin. 3 din OUG nr. 50/2010 (în forma sa inițială), în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. 1 este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept

Or, o asemenea modificare impusă de legislație a fost realizată de către pârâtă, care a înțeles să respecte art. 37 din OUG nr. 50/2010 prin actul adițional în discuție.

Potrivit art. 37 din OUG nr. 50/210, în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;

b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru;

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse;

d) formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Așadar, chiar și în lipsa consimțământului reclamanților, potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată să modifice clauza referitoare la dobândă, prevăzând astfel indici clari și obiectivi în funcție de care se poate revizui dobânda, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

1. Prin clauza cuprinsă la art. 6 teza finală din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit, părțile au stabilit că „scadențarul se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei, dobânzii, rambursării în avans și/sau modificării scadenței finale; la cererea Împrumutatului/Garantului, Banca va furniza graficul de rambursare în vigoare la data solicitării”.

O dispoziție similară există și la art. 7 pct. 2 lit. d din Condițiile Generale ale convențiilor de credit, având denumirea marginală „Obligațiile Băncii”. Astfel, prin convenția menționată banca, pârâtă în prezenta, și-a asumat obligația de a pune la dispoziția împrumutatului, la cerere, graficul de rambursare în vigoare la data solicitării.

Având în vedere soluția instanței, principiile quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte nule) și al retroactivității efectelor nulității, în considerarea obligației contractuale asumate de pârâtă de a proceda la emiterea graficului de rambursare în vigoare la data solicitării la cererea împrumutatului, în temeiul dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța urmează a dispune obligarea pârâtei la emiterea graficului de rambursare în sensul dispozițiilor instanței privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea obligației reclamanților de plată a unor sume cu titlu de comision de risc/administrare.

1. Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanți - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, recte nulitatea absolută a acestei prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale de la data fiecărei plăți, iar nu de la data pronunțării sentinței.

În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare plătit în baza convenției de credit nr._/22.07.2008, de la data fiecărei plăți și până la data eliminării comisionului de risc/de administrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit.

Aplicarea unei dispoziții legale - art. 1092 C.civ - nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, iar art. 13 din Legea nr.193/2000 privește doar ipoteza în care titularul acțiunii în justiție este Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, când poate fi aplicată și o sancțiune contravențională.

Este posibil cumulul între actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, finalitatea acestora fiind diferită și acoperind prejudicii distincte. Astfel, actualizarea debitului cu rata inflației constituie valoarea acestuia la data plății efective, astfel încât creditorul să primească exact suma care i se cuvine și să nu suporte o diminuare a acesteia ca urmare a ratei inflației, în timp ce dobânda legală asigură acoperirea prejudiciului cauzat prin aceea că, deși data scadenței s-a împlinit, creditorul a fost lipsit o perioadă de timp de folosința sumei de bani care i se cuvine.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamanții R. C., CNP_, și R. M., CNP_, ambii cu domiciliul ales la Av. L. S. - sector 5, București, Calea Rahovei, nr. 219, ., ., sector 5, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în, București, ., sector 2, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/22.07.2008 la art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, această din urmă clauză atât în forma inițială cât și în cea modificată prin actul adițional nr. 1/16.09.2010, precum și la art. 3.5, 8.1. lit. c și d, respectiv Secțiunea 10 din Condițiile Generale ale convenției.

Declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și obligă pârâta să modifice convenția de credit nr._/22.07.2008 în sensul înlăturării acestor clauze.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare plătit în baza convenției de credit nr._/22.07.2008, de la data fiecărei plăți și până la data eliminării comisionului de risc/de administrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit.

Respinge cererea formulată de reclamanți în rest, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la prezenta instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25.02.2015.

Președinte, Grefier,

A. B. A. V. N. E.

Red./Tehnored. ABA/VNE

09.04.2015/5 ex.

← Succesiune. Încheierea nr. 19/2015. Judecătoria SECTORUL 2...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 2383/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Încheierea nr. 27/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 3172/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Încheierea nr. 13/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Succesiune. Încheierea nr. 19/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 2383/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 2389/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Încheierea nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 1626/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI