Pretenţii. Sentința nr. 2280/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2280/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 2280/2015
Dosar nr._
R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2280
Ședința publică din data de 25.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare, – clauze abuzive - pretenții, formulată de reclamanții C. G. și C. E., în contradictoriu cu pârâta ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanții prin avocat substituent Lambrino V., care depune delegație de substituire și pârâta prin avocat M. R., care depune împuternicire avocațială.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,
Pârâta, prin avocat, depune la dosarul cauzei întâmpinare.
Potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța pune în discuție competența soluționării pricinii.
Părțile, prin avocați, apreciază că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta pricină.
Verificându-și din oficiu competența, potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, conform art. 94 pct. lit. j C.proc.civ și art. 107 C.proc.civ.
Nefiind cereri prealabile formulate și nici excepții ridicate, instanța, conform art. 237 alin. 1 C.proc.civ., acordă cuvântul în vederea formulării probatoriului.
Reclamanții, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, solicitând instanței să pune în vedere pârâtei să depună la dosar actele adiționale la convenția de credit, actele adiționale fiind încheiat unilateral nu se află în posesia reclamanților și graficul de rambursare a creditului
Pârâta, prin avocat depune la dosarul cauzei întâmpinare și solicitând calificarea acesteia drept concluzii scrise.
Instanța ia act că pârâta a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, calificându-le ca atare.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează pentru reclamanți proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, apreciind că pentru soluționarea pricinii sunt suficiente înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.
Reclamanții, prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv să se constate caracterul abuziv al clauzelor privitoare la comisionul de risc transformat în comision de administrare cuprinse în contractul de credit în discuție, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumele achitate cu titlul de comision de risc și comision de administrare și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, depunând la dosar dovada achitării cheltuielilor de judecată.
Pârâta, prin avocat, solicită respingerea cererii de chemare în judecată, învederând următoarele: clauza privitoare la comisionul de risc, reglementată la art. 3 pct. 5 din Condițiile generale și la art. 5 pct. 1 lit. a din Condițiile speciale, reprezintă o parte a prețului, sens în care instanța trebuie să analizeze această clauză din perspectiva caracterului abuziv sau neabuziv numai în situația în care clauza nu ar fi exprimată în mod clar și inteligibil; în privința modului în care o clauză trebuie exprimată pentru a fi considerată clară și inteligibilă, instanța națională este ținută de dezlegarea dată de CJUE acestui aspect în cadrul speței C-26/13 (Kasler); în concret, la paragraful 60, instanța maghiară întrebă dacă caracterul inteligibil trebuie să se refere numai la caracterul clar din punct de vedere gramatical sau trebuie să se refere și la motivele economice ale clauzei respective; la paragraful 75 și ulterior în dispozitivul hotărârii, CJUE răspunde că o clauză contractuală trebuie să fie clară din punct de vedere gramatical, iar consumatorul trebuie să aibă clar exprimate consecințele economice care rezultă din clauza în ceea ce îl privește; consecințele economice ale unei clauze privind comisionul de risc sunt când și cât plătește consumatorul; la contractul de credit este atașat graficul de rambursare unde, pe o coloană separată, este exprimată valoarea lunară a comisionului iar la clauza 5 pct. 1 lit. a din Condițiile speciale este exprimată și valoarea procentuală a comisionului de risc;
Referitor la condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, arată următoarele: în ceea ce privește caracterul negociat sau nenegociat al cauzei există prezumția simplă instituită de Legea nr. 193/2000 în favoarea reclamanților, însă reclamanții nu au demonstrat faptul juridic vecin și conex a prezumției, respectiv nu au făcut proba existenței unei oferte/contraoferte adresate băncii relativ la clauzele contractului de credit ce urma să fie semnat între cele două părți; referitor la condiția relei credințe a profesionistului arată că prezumția bunei credințe în contract profită pârâtei iar faptul juridic vecin și conex al acestei prezumții este însuși existența contractului; pentru răsturnarea prezumției de bună credință reclamanții ar fi trebuit să dovedească existența unui fapt juridic ilicit al băncii, anterior sau concomitent semnării contractului; dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților trebuie analizat din punct de vedere juridic și nu din punct de vedere economic; potrivit CJUE instanța națională trebuie să analizeze dacă clauza supusă controlului judiciar duce la restrângerea unui drept care în lipsa ei ar fi fost acordat de legislația națională;
În final arată că comisionul de risc este permis de OUG nr. 50/2010 și are o origine și un sens diferit față de comisionul de risc, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 alin. 1 C.proc.civ.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 21.08.2014 sub nr._, reclamanții C. G. și C. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta . ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să:
- constate abuzive și nule clauzele prevăzute la pct.5 lit. a din convenția de credit_/11.05.2007 și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare;
- constate că prin act adițional, pârâta a modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit. a, în comision de administrare;
- constate abuzive și nule clauzele prin care pârâta a introdus în convenție comisionul de administrare;
- dispună înlăturarea din convenție a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;
- oblige pârâta să ne restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data semnării convenției până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 10.682 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală;
- oblige pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce urmează a fi pronunțată în cauză să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.
- oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor
A. Cererea de chemare în judecată
În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:
Au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/11.05.2007, având ca obiect un credit în valoare de 133.677 CHF, pentru nevoi personale, cu ipotecă de rang II constituită pe imobilul situat în S. de M., ./B, județul M., cu o perioadă de rambursare de 300 de luni de la data încheierii convenției.
La momentul încheierii convenției au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind un contract de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a da reclamanților posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Clauzele din convenția de credit sunt ilicite și abuzive și, pe cale de consecință, au o cauză ilicită, pentru faptul că banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către reclamanți, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de bancă.
La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de risc aplicat la solul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit, fără a se specifica ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.
Față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive pentru următoarele motive: riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii.
O altă obligație impusă de pârâtă prin convenție a fost ca imobilul adus în garanție să reprezinte 133% din valoarea creditului.
Dacă s-ar accepta că prin comisionul de risc se acoperă riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, creând, în detrimentul reclamanților șl contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile șl obligațiile părților, ceea ce contravine art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, respectiv a reclamanților prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care reclamanții achita cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe penalități de întârziere.
Dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului nostru. Riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare, iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție. Riscul de piață de care face vorbire banca este suportat exclusiv de consumator, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că banca nu resimte aceste fluctuații.
Clauza privind comisionul de risc nu a fost negociată cu reclamanții, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și reclamanții să fim protejați de acest risc.
Dezechilibrul semnificativ este dat și de valoarea comisionului de risc, la finele contractului, care reprezintă 28% din valoarea dobânzii, suma totală obținută prin cumulul aritmetic al valorii comisionului de risc la finele perioadei de creditare și dobânda reprezintă 107.878,15 CHF raportat la credit de 133.677 CHF.
Sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc, acest comision reprezentând o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și art.4 din Legea nr. 193/2007 clauzele referitoare ia comisionul de risc sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pârâta a introdus comisionul de administrare unilateral în contract prin schimbarea denumirii comisionului de risc în încercarea de a armoniza contractele cu OUG 50/2010, pentru respectarea cerinței stabilite în cuprinsul acesteia privind asigurarea conformității convenției cu noile prevederi legale
Comision de administrare este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamanților, în mod unilateral, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art. 4 din Legea 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pct. 1 lit. a din Anexa la legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Negocierea în contractele comerciale este o etapă firească ce precede acordul de voință, părțile contractante precizându-și drepturile și obligațiile, limitele în care acestea se vor concretiza în contract, se informează reciproc asupra unor elemente ce pot avea influența executarea contractului.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În ceea ce privește dezechilibrul contractual indus de această clauză din actul adițional si lipsa bunei-credințe a băncii, acestea trebuie analizate in funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului.
O astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentând altceva decât o dobânda mascata care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision.
Comisionul de administrare este prohibit in mod expres de art.15 din Legea nr. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.
Comisionul, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci.
Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii, deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunoștința de cauza, decizie pe care altfel nu fi luat-o.
Art. 95 alin.4 din OUG 50/2010, interzice introducerea in actele adiționale altor prevederi, decât cele din ordonanța de urgenta, iar OUG 50/2010, impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă o clauza abuzivă în contractele de credite, or, transformarea comisionului de risc in comision de administrare, (prin redenumire), reprezintă in esența tot o clauza abuzivă, nu schimba cu nimic situația si, mai mult, echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute pentru creditul acordat, voința legiuitorului a fost sa prohibească comisionul de risc, iar orice clauza contractuala ce are ca efect perceperea unui astfel de comision chiar si sub o alta denumire, inserata ., este nula de drept.
Împrejurarea ca un astfel de act adițional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit, este lipsita de relevanta câta vreme voința legiuitorului a fost sa prohibească orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc.
Asumarea efectiva sau tacita a unui asemenea act adițional nu validează clauzele a căror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.
Accepțiunea dată comisionului de administrare credit, excede limitelor impuse de legiuitor prin definiția data in art. 36 alin.3 din OUG nr. 50/2010, si se circumscrie in esența tot ideii de asigurare din perspectiva băncii a riscului de credit, ceea ce înseamnă ca practic, comisionul de risc de credit a fost menținut în continuare, însă sub o altă denumire.
Prin actul adițional, nesemnat de către reclamanții, cuantumul comisionului de administrare credit a fost menținut la 0,1% /luna. Sub o alta denumire a fost reintrodusa in sarcina reclamanților obligația de plată a comisionului de risc, redenumit in comision de administrare, dar având in esență destinația si rolul de a acoperi riscurile creditului si o accepțiune cu totul diferită de cea permisa de legiuitor pentru comisionul de administrare.
In speța, trebuie stabilit, fata de întregul contextul legislativ care a determinat încheierea actului adițional, daca semnarea si negocierea unei clauze nelegale poate produce efecte juridice, respectiv daca se poate negocia ceva prohibit de legiuitor.
Analiza caracterului negociat al unor clauze, trebuie sa fie subsecventă analizei valabilității lor prin prisma caracterului lor licit si moral, și în virtutea faptului ca, daca respectivele clauze, chiar negociate sunt prohibite de legi imperative, potrivit art. 5 si art. 969 din Vechiul cod civil nu pot produce efecte, nici intre parti si nici fata de terți, întrucât ceea ce este nu poate produce efecte
La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc și a comisionului de risc transformat în comision de administrare. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești.
Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract cu executare uno ictu.
Pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art. 1092 Cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.
Sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C. civ. trebuie restituită.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013, art. 948 și 969 C.civ., art. 10 alin. 2, art. 223 alin. 3, art. 293, art. 451, art. 453, art. 455 C.proc.civ, iar în probațiune a solicitat înscrisuri.
B. Întâmpinarea
La termenul de judecată din 25.02.2015, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii raportat la prevederile art. 5.1 lit. a din convenția de credit, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
Sub aspectul excepției inadmisibilității cererii raportat la prevederile art. 5.1 lit. a din convenția de credit, pârâta a învederat următoarele:
În ceea ce privește pretinsul caracter abuziv al clauzei 5. lit. a) din Condițiile speciale ale Convențiilor de credit, faptul ca perceperea comisionului de risc de către pârâtă este perfect legala, cu atât mai mult cu cat dispozițiile art. 117 alin. 2 din OUG 99/2006 permit instituțiilor de credit sa perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte costuri si speze bancare numai daca plata acestora este prevăzuta in Contractul încheiat intre părți, or plata comisionului de risc a fost stipulata in Convenția de credit încheiată intre părți.
Din interpretarea larg acceptata in doctrina a prevederilor codului comercial si a OUG 99/2006,contractul de credit bancar este definit ca acel contract prin care o banca (instituție similara), denumita împrumutător, se obliga sa pună la dispoziția unei persoane fizice sau juridice, denumite împrumutat, o suma de bani (creditul) pe o perioada de timp convenita sau își asuma un angajament bănesc prin aval (cambie, bilet la ordin, cec) sau printr-o scrisoare de garanție in interesul acelei persoane, in schimbul unei remunerații.
Prețul unui contract de credit consta în dobânda perceputa si comisioane, sens în care comisioanele, inclusiv comisionul de risc, fac parte din prețul contractului de credit.
In conformitate cu prevederile art. 4 (6) din legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . Inteligibil.
Și-a îndeplinit obligația de a indica in mod corect si transparent prețul contractului menționând la art. 3 lit. (e) din Condițiile Speciale (D.), toate comisioanele percepute de pârâtă fiind incluse in D., care se constituie astfel . al contractului de credit.
Acest aspect reiese din prevederile art. 2 pct. 24 din OUG 21/1992, text conform căruia costul total al creditului - toate costurile, inclusiv dobânda comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractual de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale.
Mențiunea privind comisionul de risc se regăsește si la art. 3.5 din Condițiile speciale.
O clauza ce face referire la justețea prețului (cum este cazul clauzei privind comisionul de risc) poate fi analizata din perspectiva caracterului abuziv/neabuziv numai daca aceasta nu este clara si inteligibila.
In privința modului in care o clauza trebuie exprimata pentru a fi considerate clara si inteligibila, instanța naționala este ținuta de dezlegarea data de CJUE acestui aspect in cadrul spetei C-26/13 (Kasler). În interpretarea Curții, o clauza este considerata clara daca este exprimata clar din punct de vedere gramatical si daca un consumator poate sa evalueze consecințele economice care rezulta din aceasta.
Clauza prevăzută la art. 5 lit. a este clara si inteligibila, aspect care o înlătura de la analiza caracterului abuziv/neabuziv.
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut următoarele:
Reclamatul are sarcina probei dovedirii aspectului vecin si conex prezumției relative legale instituite de prevederile art. 4 alin ( 3 ) teza a doua din Legea 193/2000
Legiuitorul a inversat sarcina probei, instituind o prezumție relativa de lipsă a negocierilor dintre consumator si instituția de credit prin prevederile art. 4 (3) teza a doua din Legea 193/2000
În conformitate cu prevederile art. 32 (1) teza a doua C.proc.civ. se instituie pentru cel care beneficiază de o prezumție obligativitatea dovedirii faptului vecin si conex acestei prezumții, cauză, faptul vecin si conex existentei/inexistentei unei negocieri este oferta ori tentativa de negociere a clauzelor contractuale venita din partea consumatorului.
Reclamantul nu a dovedit si nici măcar nu a susținut existenta unor tentative de negociere cu subscrisa anterior încheierii contractului de credit, iar în lipsa unei tentative de negociere a clauzelor contractuale venita din partea reclamantului, "negocierea" s-a limitat practic la oferta făcuta de către pârâtă si acceptata de către reclamant.
Legea nr. 193/2000 prevede doua condiții negative si una pozitiva, a căror îndeplinire cumulativa poate conduce la constatarea existentei unei clauze abuzive, respectiv clauza:sa nu fi fost negociata; sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților ca o consecința a abuzului; sa nu se asocieze cu definirea obiectului principal al Contractului.
Clauzele cuprinse in convenția de credit încheiata intre pârâtă si reclamanți nu îndeplinesc niciuna dintre cele trei condiții cumulative.
Referitor la condiția nenegocierii clauzelor, pârâta precizată că în lipsa unei oferte de modificare ori a unei contraoferte din partea clientului, daca se trece la semnarea contractului de credit, se poate considera in mod loc-ir faptul ca negocierea s-a încheiat cu acceptarea ofertei făcute de către instituția de credit, nefiind îndeplinita condiția prevăzuta de Legea 193/2000 privind inexistenta negocierii.
COMISIONUL de risc nu intra in categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, respectiv care obliga consumatorul sa se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului", singura categorie căreia i s-ar putea circumscrie argumentele invocate de reclamanți, întrucât: comisionul de risc a fost cunoscut de către părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut in mod expres atat cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din Convenția de credit, cat si suma pe care împrumutații urmau sa o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidențiat distinct si clar in graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnat de către clienți la momentul contractării creditului.
In mod greșit, reclamanții pretind existenta naturii abuzive a clauzei prevăzute la art. 5. lit. a), care ar fi data de faptul ca in convenția de credit nu este descris motivul perceperii comisionului de risc, iar prin aceasta s-ar crea un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor, întrucât deși in contract nu s-a prevăzut in mod concret care este riscul pe care urmează sa îl acopere comisionul de risc, aceasta împrejurare, privita si din perspectiva faptului ca simpla acordare a unui credit presupune o . riscuri inerente acestei activități comerciale, nu este suficienta pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc .>
Scopul comisionului de risc rezulta chiar din denumirea sa de "comision de risc", respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât in convenția de credit nu era necesara explicarea detaliata a sa.
In ceea ce privește noțiunea comisionului de risc, aceasta nu necesita cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasa, având semnificația obișnuita din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente care intra in relații contractuale cu o alta entitate si, in plus, acesta este indicat in mod expres si defalcat in cuprinsul Graficelor de rambursare, parte integranta a convenției de credit or, esențial pentru orice consumator fiind să cunoască ce are si cum are de plătit pentru a înțelege cat mai bine obligațiile ce ii revin, iar nu definirea unor noțiuni financiar bancare complexe.
Totodată, art. 5. lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauza abuziva, întrucât articolul în cauza este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de voința unilaterala a pârâtei, deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convențiilor de credit si nu sunt prevăzute in contracte clauze de modificare unilaterala a acestui comision.
Potrivit Legii 193/2000, in materia clauzelor abuzive ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual juridic, din perspectiva statica, surprinsa in secvența de timp al încheierii sale si al împrejurărilor care ii preced.
Pe de alta parte, o clauza poate fi declarata abuziva in caz de disproporție considerabila si nejustificata intre drepturile si obligațiile pârtilor. Contractul dezechilibrat care reclama intervenția justiției este acela căruia ii lipsește utilitatea sociala si personala.
Riscul de credit este asumat in urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit si a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se afla totodată in strânsa corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputational si riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului.
Perceperea comisionului de risc este justificata având in vedere costurile pe care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc înființarea si organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri, costuri cu salariații din cadrul acestor departamente, costuri legate de sistemul tehnologic (hardware si software) precum si de dezvoltarea acestuia, etc, astfel incat este firesc ca aceste costuri sa se regăsească si in costul total al creditului.
Având in vedere dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, rezulta fără echivoc faptul ca, in acest caz, nu s-a creat, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, ci situația reprezintă un caz tipic in care cumpărătorul accepta prețul contractului propus de către vânzător, element căruia instanța nu ii poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura prețului contractului - dobânda, comision de risc, de administrare etc, cat timp acesta a fost cunoscut si acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului.
Prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în cuprinsul OUG nr. 50/2010.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanții Rimniceanu C. și Rimniceanu M., în calitate de împrumutați, respectiv pârâta ., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._/11.05.2007, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 133.677 CHF, cu obligația rambursării în 300 de luni de la data încheierii.
De la data încheierii convenției și până în prezent, pârâta a perceput comisionul de risc, redenumit de administrare.
În drept - Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art.102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), reclamanții având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Pentru a analiza cererea formulată de reclamant, cu privire la declararea nulității absolute a clauzelor contractuale stipulate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției, este imperios necesar a răspunde mai întâi apărării pârâtei, care a arătat, în esență, că includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc, cât și a dobânzii este în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE, astfel că, tocmai din cauza faptului că face parte din prețul contractului, comisionul de risc nu poate fi analizat din perspectiva caracterului abuziv.
Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În ceea ce privește cenzurarea analizei prețului și obiectului contractului prin prisma caracterului abuziv, de către instanță, care ar fi ținută de acest articol al legii naționale, precum și de art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, instanța apreciază că susținerea pârâtei nu este întemeiată.
Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Or, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției nu întrunesc exigența de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, sens în care clauzele în discuție pot face obiectul analizei instanței.
De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat de, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .
În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte.
Că aceasta este interpretarea corectă rezultă și din hotărârea pronunțată în cauza C-143/12, împotriva .>, prin care s-au statuat următoarele:
„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta”.
Aspecte de ordin teoretic
Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.
Efectele nefaste ale principiului libertății de voință pentru partea slabă în contract sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare față de consumator care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.
Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.
Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:
Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).
Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă exceptarea persoanelor care au cunoștințe juridice/financiar-fiscale de la regimul de protecție al consumatorilor instituit de legiuitor, sens în care nu se poate reține apărarea pârâtei referitoare la faptul că a fost răsturnată prezumția superiorității profesionale/informaționale a comerciantului.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al Convenției de credit și, deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.
Clauzele contractuale criticate de reclamanți:
a)Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
b)Art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilește că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Aceste clauze vor fi analizate concomitent, dată fiind legătura lor indisolubilă.
Instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție; simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.
Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opțiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desființarea contractului, cu consecința restituirii imediate a sumei împrumutate și a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamant.
Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, iar Legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.
Perceperea comisionului de risc (de 0,22% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.
Instanța nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului și cele mai puțin importante.
Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,19%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Reaua – credință a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul speculând nevoia consumatorului pentru a-i impune acest comision de risc.
Instanța nu va reține nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr. 50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preț al contractului, prin art. 36 fiind exclusă perceperea acestuia.
În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției încheiate de părți și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.
Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:
Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.
Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.
Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:
Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.
În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/11.05.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, precum și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, instanța va declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și va obliga pârâta să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestor clauze.
Totodată, prin actul adițional la convenția de credit, sub aspectul comisionului de administrare, pârâta nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare, ceea ce este de neacceptat.
Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:
Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.
În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanți - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).
Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.
Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, recte nulitatea absolută a acestei prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale de la data fiecărei plăți, iar nu de la data pronunțării sentinței.
În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare plătit în baza convenției de credit nr._/11.05.2007, de la data fiecărei plăți și până la data eliminării comisionului comision de risc/de administrare, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit.
Aplicarea unei dispoziții legale - art. 1092 C.civ - nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, iar art. 13 din Legea nr.193/2000 privește doar ipoteza în care titularul acțiunii în justiție este Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, când poate fi aplicată și o sancțiune contravențională.
Este posibil cumulul între actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, finalitatea acestora fiind diferită și acoperind prejudicii distincte. Astfel, actualizarea debitului cu rata inflației constituie valoarea acestuia la data plății efective, astfel încât creditorul să primească exact suma care i se cuvine și să nu suporte o diminuare a acesteia ca urmare a ratei inflației, în timp ce dobânda legală asigură acoperirea prejudiciului cauzat prin aceea că, deși data scadenței s-a împlinit, creditorul a fost lipsit o perioadă de timp de folosința sumei de bani care i se cuvine.
Având în vedere soluția instanței, principiile quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte nule) și al retroactivității efectelor nulității, în considerarea obligației contractuale asumate de pârâtă de a proceda la emiterea graficului de rambursare în vigoare la data solicitării la cererea împrumutatului, în temeiul dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța urmează a dispune obligarea pârâtei la emiterea graficului de rambursare în sensul dispozițiilor instanței privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea obligației reclamanților de plată a unor sume cu titlu de comision de risc/administrare.
Luând în considerare dispozițiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. și constatând culpa procesuală a pârâtei în declanșarea prezentului proces, instanța urmează să o oblige pe aceasta să plătească reclamanților suma de 3.000 lei (f. 60), cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial parțial, cheltuieli pe care instanța le apreciază drept reale, necesare și rezonabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, cererea formulată de reclamanții C. G., CNP_, și C. E., CNP_, ambii cu domiciliul în ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul ales la R. și Musoi SPARL, în București, .. 31, sector 1, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_.
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/11.05.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției.
Declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și obligă pârâta să modifice convenția de credit nr._/11.05.2007, în sensul înlăturării acestor clauze (comision de risc redenumit comision de administrare).
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare plătit în baza convenției de credit nr._/11.05.2007, de la data fiecărei plăți și până la data eliminării comisionului comision de risc/de administrare, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit.
Obligă pârâta să emită reclamanților un nou grafic de rambursare a creditului, în sensul celor dispuse de instanță.
Obligă pârâta să achite reclamanților suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Respinge cererea formulată de reclamanți în rest, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la prezenta instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25.02.2015.
Președinte, Grefier,
A. B. A. V. N. E.
Red./Tehnored. ABA/VNE
09.04.2015/5 ex.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2271/2015. Judecătoria... | Întoarcere executare. Sentința nr. 2257/2015. Judecătoria... → |
|---|
