Pretenţii. Sentința nr. 643/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 643/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 643/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 643
Ședința publică din data de 22.01.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: S. M. M.
GREFIER: H. C. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare-clauze abuzive, pretenții, obligația de a face” privind pe reclamanta R. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordinea stabilită pe lista de ședință, a răspuns pentru reclamantă, apărătorul ales, avocat C. C., cu împuternicire avocațială aflată la fila 10 din dosar, lipsa fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează oral obiectul cauzei- acțiune în constatare-clauze abuzive, pretenții, obligația de a face, stadiul judecății- primul termen de judecată, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare-legal îndeplinită, precum și faptul că la data de 30.09.2014 și la data de 10.10.2014, reclamanta a depus prin Serviciul Registratură, precizări, după care:
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu au răspuns părțile.
În temeiul dispozițiilor art. 131 alin. 1 C.pr.civ., instanța procedează la verificarea competenței sale, și constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
La interpelarea instanței cu privire la capătul 2 de cerere, dacă acesta este un veritabil capăt de cerere, distinct, sau dacă este o solicitare pentru a se putea pronunța pe capătul 1 de cerere, apărătorul ales arată că este un capăt de cerere distinct.
La solicitarea de lămuriri, instanța ia act de faptul că punctul 3 al cererii de chemare în judecată este clauza 3 pct. 5 lit. a.
La interpelarea instanței apărătorii aleși ai celor două părți litigante arată că nu mai au alte cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra cererilor de probatorii.
Având cuvântul asupra cererilor de probatorii, apărătorul ales al reclamantei solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța deliberează asupra probelor solicitate de către reclamantă și încuviințează, pentru reclamantă, proba cu înscrisurile atașate la dosar, apreciind în raport de dispozițiile art. 258 raportat la art. 255 alin. 1 C.pr.civ., ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Totodată, instanța, ia act că pârâta nu a depus întâmpinare, și nici nu a propus probe, motiv pentru care constată pârâta decăzută din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afară de cele de ordine publică.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Având cuvântul asupra fondului cauzei, apărătorul ales al reclamantei solicită instanței admiterea acțiunii, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și servicii de cazare.
În susținerea fondului cauzei, apărătorul ales al reclamantei solicită instanței constatarea ca abuzive a clauzelor din contract, pct. 3, pct. 5, precizând că aceste clauze privitoare la comisionul de risc nu fac parte din prețul contractului, nefiind inteligibile.
De asemenea se mai precizează că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevăd anumite condiții ce se impun a fi îndeplinite, menționându-se faptul că respectivele clauze nu au fost negociate, nefiind menționat în contract modul cum s-a aplicat această formulă.
În ce privește dezechilibrul prestațiilor dintre părți, se invocă Ordinul BNR, precizându-se că băncile sunt obligate să-și asigure aceste credite, provizioane de risc, acestea fiind transferate de către bănci asupra comisionului de risc.
În finalul susținerilor se precizează de către apărătorul ales al reclamantei că băncile procedează la încasarea acestor sume de bani cu titlu de comision de risc, și că la finele contractului nu se comunică la ce sunt folosite aceste sume, fiind practic o dobândă mascată, motiv pentru care se impune restituirea sumei de la data semnării contractului, aceste sume nefiind prescriptibile.
Instanța socotindu-se lămurită, în temeiul dispozițiilor art. 394 C.pr.civ. declară dezbaterile închise și potrivit art. 395 C.pr.civ., reține cauza spre soluționare.
Referat:
După reținerea cauzei în pronunțare, însă în timpul ședinței de judecată, se prezintă apărătorul ales al pârâtei, avocat S. N., care depune în ședință publică împuternicire avocațială.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 19.08.2014 sub nr._, reclamanta R. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate abuzive și nule clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/30.11.2007 și pct. 3.5 din condițiile generale referitoare la comisionul de risc, să constate că prin actul adițional pârâta a modificat unilateral și abuz contractul, să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare, să dispună înlăturarea din convenție a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, să oblige pârâta la restituirea sumei de 2772,68 CHF reprezentând comision de risc și administrare de la data semnării convenției și în continuare până la restituirea efectivă, cu dobânda legală, să oblige pârâta ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței să pună la dispoziție graficul de rambursarem, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, în esență, reclamanta a arătat că a încheiat cu a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/30.11.2007, având ca obiect credit în valoare de 17.900 CHF, pentru acoperire cheltuieli personale curente și refinanțarea unui alt credit, cu o perioadă de rambursare de 222 luni, cu ipotecă de prim rang constituită pe imobilul situat administrativ în mun. A. lulia, bld. Republicii nr. 20, ., jud. A..
Reclamanta a arătat că la momentul încheierii convenției, a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse sunt prestabilite de împrumutător, fără a da posibilitatea clientului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Clauzele sunt ilicite și abuzive, au o clauză ilicită prin faptul că banca a pus la dispoziție doar un formular tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamantă, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de bancă.
La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.
Numai după ce a solicitat băncii să înlăture din convenție clauzele privind acest comision, banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc, arătând că este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a creditului, respectiv riscul de credit și riscul de piață.
Reclamanta a apreciat drept abuzive clauzele privitoare la comisionul de risc prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000, întrucât din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de risc, clauzele fiind neclare și echivoce.
Reclamanta a considerat că și prim prisma destinației clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, pentru că în privința riscului de credit, imobilul adus în garanție este asigurat, imobilul reprezintă 125% din valoarea creditului, iar în privința conduitei culpabile a clientului, în caz de întârziere se pot percepe penalități de întârziere sau se poate executa silit garanția imobiliară. În privința riscului de piață, acesta este suportat exclusiv de consumator, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că banca nu resimte aceste fluctuații.
Pe lângă dezechilibrul semnificativ, un alt dezechilibrul semnificativ este dat de valoarea comisionului de risc, la finele contractului, care reprezintă 61% din valoarea dobânzii, deși nu face parte din prețul contractului, suma totală obținută prin cumulul aritmetic al valorii comisionului de risc la finalul perioadei de creditare și dobânda reprezintă 13.034,93 CHF raportat la un credit de 17.900 CHF.
A mai arătat reclamanta că în fapt comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art.1 și art.4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ce privește comisionul de administrare, pârâta a încercat să dea o aparență legală solicitării de introducere în contract a acestuia.
Pârâta a introdus comisionul de administrare unilateral în contract prin schimbarea denumirii comisionului de risc în încercarea de a armoniza contractele cu O.U.G. nr. 50/2010, pentru respectarea cerinței stabilite în cuprinsul acesteia privind asigurarea conformității Convenției cu noile prevederi legale. Acest comision este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamantei, în mod unilateral. Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art.4 din Lg. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De altfel, potrivit pct. 1 lit. a din Anexa la lege, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. în speță, stabilirea în mod unilateral a comisionului de administrare reprezintă tocmai o asemenea clauză.
Negocierea în contractele comerciale este o etapă firească ce precede, acordul de voință, părțile contractante precizându-și drepturile și obligațiile, limitele în care acestea se vor concretiza în contract, se informează reciproc asupra unor elemente ce pot avea influența executarea contractului.
Sarcina probei celor două obligații incumba conform legii comerciantului, fapt care nu a fost făcut de către pârâtă în ceea ce privește actul adițional încheiat.
În ceea ce privește dezechilibrul contractual indus de această clauză din actul adițional si lipsa bunei-credințe a băncii, acestea trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca și legătura cu activitatea sa de acordare a creditului.
O astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentând altceva decât o dobânda mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un DOL.
In plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din Lg. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.
Acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte banei.
In mod evident, o dobânda (aparent) redusa a atras mai mulți clienți si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obține banca respectiva in condițiile in care ar fi arătat in mod transparent costurile reale ale creditului. Menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisa si corecta, fiind, totodată, si o practica comerciala incorecta, care are drept scop si ca efect deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor.
Art. 95 alin.4 din O.U.G. nr. 50/2010, interzice introducerea in actele adiționale, a altor prevederi, decât cele din ordonanța de urgenta, iar ordonanța impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă o clauza abuzivă in contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc in comision de administrare, (prin redenumire), reprezintă in esența tot o clauza abuziva și echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
Nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute pentru creditul acordat, voința legiuitorului a fost sa interzică comisionul de risc, iar orice clauza contractuala ce are ca efect perceperea unui astfel de comision chiar si sub o alta denumire, inserata ., este nula de drept. Asumarea efectiva sau tacita a unui act adițional nu validează clauzele a căror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor.
Accepțiunea data comisionului de administrare credit, excede limitelor impuse de legiuitor prin definiția data in art. 36 alin.3 din OUG 50/2010, si se circumscrie in esența tot ideii de asigurare din perspectiva băncii a riscului de credit, ceea ce inseamna ca practic, comisionul de risc, a fost menținut in continuare, insa sub o alta denumire, aceea de comision de administrare.
De altfel, dispozițiile art. 40 alin.3 teza finala din OUG 50/2010, sunt lipsite de echivoc in sensul ca, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.
Prin actul adițional, nesemnat de către reclamantă, cuantumul comisionului de administrare credit a fost menținut la 0,22% /luna. Sub o alta denumire a fost reintrodusa in sarcina reclamantei obligația de plată a comisionului de risc, redenumit in comision de administrare, dar având in esența destinația si rolul de a acoperi riscurile creditului si o accepțiune cu totul diferita de cea permisa de legiuitor pentru comisionul de administrare.
Comisionul de risc, nu trebuie privit prin prisma cuantumului ci, in primul rand prin prisma cauzei sale juridice, a scopului in vederea căruia a fost sau este perceput. Legiuitorul nu a prohibit un anumit cuantum al acestuia raportat la alte clauze contractuale, ci însăși perceperea lui.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, se impune înlăturarea lor din convenția de credit.
Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc și a comisionului de risc transformat în comision de administrare. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare (provenit din redenumirea formală a comisionului de risc) reprezintă o plată nedatorată,, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract cu executare uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamantei suma solicitată, reclamantei revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art.1092 Cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.
În drept, reclamanta au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, art. 948, art. 969 C.civ., art. 10 alin. 2, art. 223 alin. 3, art. 451, art. 453, art. 455 C.proc.civ.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a propus proba cu înscrisuri, încuviințată și administrată de instanță.
Pârâta a depus întâmpinare, care, întrucât a fost depusă la dosar după reținerea cauzei în pronunțare, va fi avută în vedere de către instanță drept concluzii scrise.
Prin concluziile scrise s-a arătat în esență că, pentru a beneficia de prezumția relativă de lipsă a negocierii, reclamanta are obligativitatea dovedirii faptului vecin și conex acestei prezumții, respectiv că a existat o ofertă sau o tentativă de negociere din partea sa, ceea ce reclamanta nu a susținut în niciun moment, astfel că negocierea în cauză s-a limitat la oferta băncii și acceptarea acesteia de către client. Clauza privind comisionul de risc a fost negociată, în sensul că reclamanta a ales să contracteze cu Banca în detrimentul altor instituții financiare tocmai în virtutea faptului că prețul contractului, ce include comisionul de risc, a fost unul favorabil. Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că în contract nu s-a menționat concret riscul ce urmează a fi acoperit, nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă. Clauza art. 5 lit. a este clară, cuantumul este determinat și nu depinde exclusiv de voința băncii, fiind stabilit de comun acord la încheierea contractului. Dezechilibrul semnificativ nu a fost dovedit, acesta fiind necesar să existe la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea contractului. Comisionul de risc a fost cunoscut de părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut atât cuantumul procentual, cât și suma de plată, comision care este prevăzut ca o parte importantă din prețul creditului, motiv pentru care aprecierea caracterului abuziv nu poate privi această clauză conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a arătat că în cadrul capătului 3 de cerere solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei din art. 3 pct. 5 lit. a din actul adițional.
Analizând coroborat probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 30.11.2007, pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanta R. M., în calitate de împrumutat, au încheiat convenția de credit nr._ (f.12-23), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 17.900 CHF, pentru o durată de 222 luni, calculată de la data încheierii convenției, pentru o dobândă fixă de 4,25% p.a. Termenele de restituire a sumei împrumutate au fost stabilite prin planul de rambursare a creditului (f.24-27). Reclamanta a încheiat contracte de asigurare facultativă a clăririlor/apartamentelor (f.28-29,33) și un contract de garanție reală imobiliară în privința imobilului situat în A. I., Jud. A., ., . nr. 1006/30.11.2007 de B.N.P. B. C. E. (f.40-43) pentru garantarea obligației de rambursare a creditului. Contractul de credit a fost modificat prin actul adițional nr. 1/24.08.2010 (f.58-61).
În drept, în vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate se vor avea în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și art.4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE.
Astfel, instanța constată că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile raporturilor contractuale stabilite între părți, întrucât reclamanta au calitatea de consumatori în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract de credit perfectat în cadrul unei activități comerciale.
În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii convenției, respectiv Codul Civil anterior, pe de o parte, și Legea nr.193/2000, ambele prin raportare la data încheierii contractului de credit.
Având în vedere împrejurarea că reclamanta nu a semnat actul adițional la contract și că pârâta nu a făcut în nici un fel dovada acceptării actului adițional instanța reține că între părți trebuie să producă efecte doar convenția de credit nr._/30.11.2007, dispozițiile actului adițional fiind excluse.
În ceea ce privește dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională și nici nu are efect direct nefiind îndeplinite cerințele pentru ca directiva să beneficieze de efect direct, respectiv de posibilitatea de a invoca norma de drept comunitar direct într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale. Cerințele cumulative ce trebuie îndeplinite pentru ca directiva să aibă efect direct sunt: expirarea termenului stabilit pentru transpunerea directivei, termen în care statul nu a transpus directiva ori a transpus-o incorect; norma comunitară invocată este clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală (C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I).
Cu toate acestea, instanța va avea în vedere și art.4 alin.(2) din Directivă în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale în baza principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (C-106/89 Marleasing).
În continuare instanța urmează a analiza condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată drept abuzivă din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr.93/13/CEE.
Astfel, conform art.4 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit art.4 alin.(3) din același act normativ, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.(1) din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Conform dispozițiilor legale anterior citate rezultă că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la prima condiție, privind caracterul negociat sau nenegociat al unui contract, instanța reține distincția între convențiile negociate, ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din categoria contractelor nenegociate fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte, adresate tuturor potențialilor contractanți, permanente și detaliate; oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
În cauză, între părți s-au desfășurat raporturi contractuale materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și unor Condiții Speciale.
Condițiile Generale ale contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care îi dă specificitate, adeziunea vizând clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale. Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. Totodată, se vor avea în vedere dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.
În consecință, întrucât întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate, convenția de credit nr._/30.11.2007 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat. Contractul s-a încheiat între reclamantă, aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, deținătoarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor primilor, între părțile contractante existând o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă condiții contractuale generale, stabilite amănunțit de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
În privința noțiunii de „negociere directă” cu consumatorul, aceasta nu presupune doar prezentarea ofertei împreună cu obligația de informare, ci presupune negocierea sau posibilitatea efectivă de a negocia și de a influența/modifica conținutul clauzelor contractuale, deci nu doar ocazia abstractă de a discuta stipularea unei clauze, de a face o contraofertă, de a alege moneda în care se va face creditul sau de a analiza condițiile contractuale oferite de bancă. Principalul element de diferență între contractele negociate și cele de adeziune o constituie tocmai posibilitatea destinatarului ofertei de a interveni asupra condițiilor acesteia, chiar dacă acestea au fost redactate în prealabil.
Întrucât, pârâta nu a făcut dovada că reclamanta, ca destinatară a ofertei, a avut și alte posibilități în afara opțiunii de a adera în integralitate la clauzele prestabilite ori a le refuza în totalitate (deși îi incumba sarcina probei conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000), singurele elemente stabilite de reclamantă fiind valuta și durata contractului, respectiv posibilitatea modificării conținutului vreunei clauze din inițiativa lor, instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamanți nu au fost negociate între părți.
Pentru motivele anterior expuse, instanța reține caracterul de adeziune al convenției de credit nr._/30.11.2007 încheiate între părți, și deci caracterul nenegociat al tuturor clauzelor contestate de reclamantă.
Instanța va proceda în paragrafele următoare la analiza clauzelor contractuale criticate de reclamanți pentru a stabili existența ori inexistența caracterului abuziv al acestora.
În ceea ce privește dispozițiile art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, acestea prevăd în favoarea pârâtei dreptul de percepe un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilesc că, „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”. Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2010, pârâta a schimbat unilateral denumirea acestui comision în comision de administrare, în același cuantum, prin actul adițional nr. 1/24.08.2010. Instanța va analiza împreună prevederile contractuale menționate și în privința cărora s-a solicitat constatarea caracterului abuziv.
Instanța constată că aceste dispoziții nu sunt clare și neechivoce, deoarece riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție, motivația perceperii lui nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit, iar simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat nu sunt suficiente pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, iar instanța să poată aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. În contract nu s-au stabilit nici măcar cu titlu exemplificativ ipotezele care ar putea justifica stabilirea comisionului de risc, scopul perceperii acestuia rămânând neclar. Or, exigențele bunei–credințe impun ca părțile contractante să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a celeilalte părți.
Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii, însă contractul de credit are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind determinate de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.
Astfel cum s-a arătat anterior, riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, prin constituirea unui drept de ipotecă în favoarea băncii, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de client, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale sale. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale, însă prin clauzele contractuale impuse reclamantei, pârâta încearcă să transfere asupra acestora din urmă întregul risc al creditului acordat, clientul putând accepta modificările ori rezilia contractul, cu toate consecințele ce derivă de aici, astfel cum s-a arătat anterior.
Achitarea unei dobânzi modificate unilateral sau perceperea comisionului de risc, lunar, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei, aceasta fiind obligată ca, din motive necunoscute, să achite o sumă de bani deloc neînsemnată ca valoare. În cauză, nu se poate pune problema ca reclamanta să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei, pentru ca aceasta din urmă să fie nevoită să se adapteze prin acest comision la ”evoluția stării financiare” a clientului său.
Analizând respectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,22% din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamantă. Nu se poate susține că pârâta a acționat corect și echitabil față de reclamantă, ale cărei interese legitime patrimoniale au fost vătămate, prin inserarea comisionului de risc pârâta urmărind obținerea unui avantaj disproporționat în detrimentul reclamantei, ajungându-se la ruperea echilibrului contractual, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.
În consecință, fiind îndeplinite toate condițiile anterior expuse, instanța apreciază că art. 3.5 din condițiile generale și art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/30.11.2007 și a art. 3 pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr.1/24.08.2010 la contract reprezintă clauze abuzive, conform definiției prevăzute de art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000.
Instanța va analiza în paragrafele următoare compatibilitatea anulării clauzelor abuzive cu art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la proprietate privată și libertatea economică:
Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența C.E.D.O. este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.
Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale, ci dimpotrivă, exercitarea acestora trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.
În ceea ce privește sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Așadar, sancțiunea este nulitatea absolută având în vedere că prevederile Legii nr.193/2000 ocrotesc interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ.
În consecință, având în vedere caracterul abuziv al art. 3.5 din condițiile generale și art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/30.11.2007 și a art. 3 pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr.1/24.08.2010 la contract, instanța va declara nulitatea absolută a acestor clauze, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.
În privința graficului de rambursare, reclamanta are posibilitatea de a solicita acest grafic de la pârâtă în temeiul dispozițiilor contractuale, respectiv ale art. 6 unde se menționează că „La cererea împrumutatului/garantului, Banca va furniza graficul de rambursare în vigoare la data solicitării” (f.14-15).
Referitor la restituirea comisionului de risc/administrare:
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în temeiul clauzelor privind comisionul de risc/administrare, care urmează a fi anulate, potrivit principiului restitutio in integrum, ce impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit.
Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anteriore, instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate în temeiul plății nedatorate, reglementată de art.1092 C.civ, întrucât numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare și de rezervă minimă obligatorie, în vederea stingerii obligației prevăzute de art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale.
În consecință, în temeiul art.1092 din C.civ., instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 2.772,68 CHF în echivalent în lei la data plății reprezentând contravaloare comision de risc/administrare încasat până la data introducerii acțiunii, precum și sumele încasate cu acest titlu după data formulării prezentei acțiunii, precum și dobânda legală calculată la aceste sume până la data restituirii efective.
În temeiul art.453 C.proc.civ., la cererea reclamantei, instanța va obliga pârâta, ca parte căzută în pretenții, la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 5/18.01.2015 depuse la dosar, precum și suma de 318 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu cazarea, apreciind că aceste cheltuieli au fost reale, dovedite, necesare și rezonabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanta R. M. cu sediul în A. I., ., ., județul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, sector 2, . . 10.
Constată caracterul abuziv clauzelor cuprinse în art. 3.5 din condițiile generale și art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/30.11.2007 și a art. 3 pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr.1/24.08.2010 la contract și declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Obligă pârâta să restituie reclamantei suma totală de 2.772,68 CHF în echivalent în lei la data plății reprezentând contravaloare comision de risc/administrare încasat până la data introducerii acțiunii, precum și sumele încasate cu acest titlu după data formulării prezentei acțiunii, precum și dobânda legală calculată la aceste sume până la data restituirii efective.
Obligă pârâta la plata către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 2.000 lei reprezentând onorariu de avocat și a sumei de 318 lei reprezentând cheltuieli cazare.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria sectorului 2 București.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 22.01.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
S. M. MIRABELAHANCERI C. D.
Red. S.M.M./Tehnored. H.C.D.
4 ex./ 03.02.2015
| ← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 11/2015. Judecătoria... | Întoarcere executare. Sentința nr. 647/2015. Judecătoria... → |
|---|
