Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 23/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 23/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 2358/2015
Nr. unic dosar:_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
ÎNCHEIERE
Ședința Publică din data de 23.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. V.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect revendicare imobiliară, privind pe reclamanții T. M. și T. Ș. și pe pârâții M. E., M. G., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamantul T. M. personal și asistat de avocat, reclamantul reprezentat de același avocat, pârâții M. E. și M. G. reprezentați de avocat, lipsind pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Avocatul reclamanților depune la dosar dovada onorariului de expert.
Instanța constată că la acest termen, reclamanții au făcut dovada achitării diferenței onorariului de expert. Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocatul reclamanților solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și completată urmând ca în conformitate cu rapoartele de expertiză întocmite în cauză să se dispună obligarea pârâților la plata sumelor de bani calculate prin acestea. Cu cheltuieli de judecată.
Avocatul pârâților persoane fizice solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise. Totodată, solicită respingerea acțiunii, având în vedere că există autoritate de lucru judecat față de decizia pronunțată în dosarul 866/2001 prin care C. prin Decizia 1416/2001 a reținut buna credință a pârâților precum și faptul că autorul reclamanților a formulat cerere de acordare a despăgubirilor pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze, nefiind contestat titlul statului și de asemenea a fost propus de către comisie acordarea de despăgubiri. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocatul reclamanților arată că nu au fost încasate despăgubiri. În ceea ce privește retrocedarea acesta vizează curtea imobilului respectiv care nu a fost retrocedată.
Instanța declară dezbaterile încheiate și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Pentru a delibera
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 27.02.2015
Pronunțată în ședință publică astăzi: 23.02.2015
PREȘEDINTE GREFIER
Nr. unic dosar:_
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2358
Ședința Publică din data de 27.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: N. V.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect revendicare imobiliară, privind pe reclamanții T. M. și T. Ș. și pe pârâții M. E., M. G., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 23.02.2015, fiind cuprinse în încheierea din acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi 27.02.2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.04.2010, reclamanții T. M. și T. Ș. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. E., M. G., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE, revendicarea prin compararea de titluri a imobilului situat in București . (fost Matasarii Noi nr. 3), sector 2 compus din vestibul, hol, camera, camera, culoar, baie, camera, casa scării, bucătărie, cămara culoar, wc, pivnița, in suprafața utila de 98,09 mp si 74,31 mp teren situat sub construcție și obligarea pârâților M. E. și M. G. sa lase reclamantilor in deplina proprietate si posesie imobilul situat in București, . (fost Matasarii Noi nr. 3), sector 2 compus din vestibul, hol, camera, camera, culoar, baie, camera, casa scării, bucătărie, cămara culoar, wc, pivnița, in suprafața utila de 98,09.mp. si 74,31mp. teren situat sub construcție.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat in București . (fost Matasarii Noi nr. 3), sector 2, in calitate de moștenitori ai bunicii paterne in baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5585/10.02.1938, transcris sub nr. 2177/10.02.1938 de Grefă. Tribunalului Ilfov - Secția notariat, acest imobil fiind preluat abuziv de către stat in baza HCM 693/1960 si decizia nr. 1028/1960.
Reclamanții au arătat că statul, prin contractul de vanzare-cumparare nr. 520/22.04.1997 incheiat in baza Legii nr. 112/1995, a vândut imobilul situat in București ., sector 2 compus din vestibul, hol, camera, camera, culoar, baie, camera, casa scării, bucătărie, cămara culoar, wc, pivnița, in suprafața utila de 98,09 mp si 74,31 mp teren situat sub construcție, si nu a transmis un drept de proprietate, neexistand o clauza de transmitere a proprietății ci numai detenția bunului pe riscul cumpărătorilor, neexistand nici o clauza de garantare impotriva evictiunii, astfel incat in prezenta acțiune ceea ce se soluționează este numai predarea posesiei de către posesorii neproprietari M. E. si M. G. -parații. Imobilul revendicat a fost trecut in proprietatea statului in baza HCM 693/1960 si decizia nr. 1028/1960 fara titlu valabil, cu incalcarea dispozițiilor art. 8 si 10 din Constituția României din 1948 care garantau dreptul de proprietate. Fiind vorba de un imobil preluat fara titlu de către stat acesta nu putea fi vândut in baza legii nr. 112/1995, HG nr., 20/17.01.1996 data in aplicarea Legii nr. 112/1995 menționând in art. 1 al. 2 ce se intelege prin termenul de imobil preluat cu titlu, iar la art. alin. 3 si 4 se detaliază acest aspect.
Au apreciat reclamanții că S. prin reprezentanții săi, municipiul București, CGMB, si imputernicitul acestora, era obligat sa verifice situația juridica a imobilului si sa nu instraineze apartamentul in litigiu, deoarece trecerea in proprietatea statului a acestora s-a făcut fara titlu art. 8 si 10 din Constituția din 1948, iar parații cumpărători la rândul lor aveau obligația de a cunoaște dispozițiile legale si de a verifica modalitatea de preluare a imobilului pe care doreau sa il cumpere. Deci, S. care nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului in calitate de vânzător a transmis către chiriașii cumpărători M. E. si M. G. imobilul in litigiu in baza unui act incheiat cu incalcarea dispozițiilor imperative legale in momentul incheierii lor. Si in hotărârile pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului impotriva României aceste aspecte au fost relevate constant in aceste hotărâri statuându-se ca vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți chiar si atunci cand e anterioare confirmării definitive in justiție al dreptului de proprietate al altuia reprezintă privarea de un bun in sensul reglementat in art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, iar in toata aceasta perioada statul si-a incalcat obligația pozitiva de a reacționa in timp util si cu coerenta in fata chestiunii de interes general care consta in restituirea imobilelor situate in posesia sa conform actelor de naționalizare sau a altor acte de preluare abuziva.
Reclamanții au menționat că titlul paraților provine de la stat care nu a avut niciodată calitatea de proprietar preluând abuziv apartamentul in litigiu. Titlul lor de proprietate este cel valabil, deoarece este mai bine conturat, este mai vechi si indeplineste toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil. Titlul de proprietate al reclamanților este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil.
Acțiunea in revendicare este independenta de procedura instituita prin Legea 10/2001. S. a recunoscut explicit si retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fara titlu, drept care a rămas nealterat pana in prezent, in tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia. Nu are relevanta in cadrul acțiunii in revendicare imprejurarea ca reclamanții aveau la dispoziție calea Legii 10/2001. Acțiunea in restituire a imobilelor preluate abuziv de stat întemeiata pe dispozițiile Legii 10/2001 este diferita de acțiunea in revendicare pe calea dreptului comun. In acest sens poate fi considerata inadmisibila acțiunea in revendicare intemeiata pe Codul civil atunci cand exista deschisa o alta acțiune in justiție reglementata printr-o lege speciala pentru obținerea aceleiași finalități - restituirea in natura a bunului si recunoașterea aceluiași drept, respectiv a dreptului de proprietate.
Acțiunea in revendicare este independenta deci de procedura administrativa prevăzuta de Legea 10/2001. Prin promovarea acțiunii reclamanții isi conserva propriul drept de proprietate asupra imobilului vândut de stat paraților. In aceste condiții, contractul de vanzare-cumparare incheiat de către un vânzător neproprietar, s-a perfectat cu incalcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu si permitea vânzarea către chiriași doar a acestor imobile. Astfel, vânzarea s-a făcut cu reaua credință a părtilor contractante, atât a vânzătorului cat si a cumpărătorilor, in frauda legii si a drepturilor adevăratului proprietar, reclamanții, si cu cauza ilicita.
Vânzătorul este prezumat ca a cunoscut aceasta situație. Toate evidentele legate de aplicarea Legii nr. 112/1995 si de modul de preluare a imobilelor in perioada comunista sunt la dispoziția instituțiilor vânzătorului, iar aceasta nu se poate apăra, invocând neverificarea acestor evidente. Vânzătorul nu se poate apăra nici invocând necunoașterea legii - a Constituției Romaniei din 1948 si a neconformitatii Decretului nr. 92/1950 cu legea suprema. In aceste imprejurari este evidenta reaua credința a vanzatoailui care, fiind dator sa cunoască faptul ca nu are nici un drept asupra imobilului (nimeni nu se poate apară, invocând necunoașterea legii), cunoscând in consecința ca imobilul nu cade sub incidența Legii nr. 112/1995 (si nu poate fi vândut in aceste condiții).
Aceeași este situația si in ce privește pe cumpărători. Necunoașterea legii nu poate fi invocata nici de parați. De altfel, parații au cunoscut Legea nr. 112/1995, de vreme ce au știut ca pot cumpăra in condițiile acestui act normativ. In aceste condiții, parații puteau cunoaște cu minime diligente lipsa dreptului vânzătorului si nelegalitatea vânzării.
In cauza la încheierea contractului vânzătorul a prezentat cumpărătorilor ca unic titlu de proprietate faptul ca imobilul a fost preluat abuziv in baza HCM 693/1960 si decizia nr. 1028/1960. In aceasta situație parați nu se pot apăra susținând ca in baza HCM 693/1960 si decizia nr. 1028/1960 au considerat ca vânzătorul este proprietar si aceasta prin opoziție cu insasi Constituția Romanici si in pofida discuțiilor publice si notorii legate de restituirea către proprietarii deposedați a imobilelor preluate in perioada comunista. Mai mult, reaua credința a paraților rezulta din neinserarea in cuprinsul contractului de vanzare-cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995 a clauzei pentru garantarea impotriva evictiunii ca urmare a formulării de către proprietar a vreunei pretenții asupra imobilului.
Neinserarea acestei clauze in mod special in acest contract releva faptul ca părțile au cunoscut ca situația vânzării nu este tocmai legala si ca dreptul de proprietate ai vânzătorului nu exista din moment ce nu exista nici o clauza de transmitere a proprietății. Numai reclamanții au dreptul in legătura cu bunul, respectiv dreptul de proprietate, in timp ce parații nu au niciun drept in legătura cu bunul dedus judecații; numai reclamanții sunt proprietarii bunului. Reclamanții sunt proprietarii unui bun in sensul Convenției, recunoscandu-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului in litigiu si deci existenta dreptului de proprietate in patrimoniul lor.
Premisa evaluării de legalitate este aceia a existentei dreptului de proprietate in patrimoniul reclamanților. Prin urmare in concursul dintre reclamanți si parați, CEDO statuează ca reclamanții se afla in posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv si in mod nerevocabil prin recunoașterea neviabilitatii preluării imobilului de către stat si implicit se impune recunoașterea existentei valabile si neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului in patrimoniului reclamanților. Acțiunea in revendicare a reclamanților de recuperare a bunului in materialitatea sa sunt consecința directa a incalcarii dreptului de proprietate prin preluarea abuziva realizata de stat.
Deoarece reclamanții dețin un titlu, iar titlul reclamanților este recunoscut ca titlu de proprietare si reclamanții au un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al. C.E.D.O. este preferabil titlul de proprietate infatisat de reclamanți pentru ca este cel originar si mai bine caracterizat provenind de la proprietarul inițial, care a obținut bunul in condiții de perfecta legalitate, necontestat si anterior preluării abuzive de către stat. Înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Restituirea in natura se impune drept unica măsura reparatorie pentru privarea de proprietate suferita de reclamanți, constatare ce interesează cererea in revendicare.
În drept, au fost invocate prev. art. 480 Cod civil, art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 al. C.E.D.O., art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului precum si orice alte dispoziții legale in materie.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus, în copie, un set de înscrisuri (f. 6-14).
La data de 17.01.2011, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare, prin care au formulat un capăt de cerere subsidiar, solicitând obligarea paraților M. E. si M. G. la plața contravalorii imobilului construcție situat in București . (fost Matasarii Noi nr. 3), sector 2 compus din vestibul, hol, camera, camera, culoar, baie, camera, casa scării, bucătărie, cămara culoar, wc, pivnița; cu cheltuieli de judecata.
La termenul din data de 08.11.2010, pârâții au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat; pe fond, au solicitat respingerea cererii.
În motivarea întâmpinării, pârâții au arătat că excepția autorității de lucru judecat se impune față de soluția pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 866/2001.
Pe fond, pârâții au menționat că au ocupat imobilul în calitate de chiriași, iar imobilul a fost evidențiat în patrimoniul statului în baza actului de preluare de la fostul proprietar.
Pârâții au arătat că până la momentul cumpărării imobilului, fostul proprietar nu a manifestat în nici un fel intenția să revendice bunul. Mai mult, au învederat pârâții că autorul reclamanților a solicitat Primăriei Mun. București aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil, în sensul acordării de despăgubiri, ceea ce s-a și realizat prin dosarul nr. 492/28.05.1996 al Comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995. Au considerat pârâții că acest lucru demonstrează că la momentul încheierii contractuluid e vânzare – cumpărare chiar și autorul reclamanților avea convingerea că titlul statului este valabil, pentru că Legea nr. 112/1995 este aplicabilă numai imobilelor preluate cu titlu valabil. Au adăugat că litigiul a foast soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1416/14.05.2001 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 866/2001, în sensul respingerii acțiunii.
Pârâții au arătat că instanța a reținut că imobilul a aparținut autoarei reclamanților în baza unui contract din anul 1938, după care a tecut în administrarea . fiind cumpărat de ei. Instanța a dat preferință titlului pârâților, pentru că au fost de bună credință la cumpărarea imobilului. Au menționat că după ce au trecut 10 ani de la cumpărarea imobilului, au obținut autorizația de desființare a construcțiilor existente, iar apoi au obținut autorizația de construire emisă de Primăria Sectorului 2 București, în baza căreia au edificat o construcție nouă compusă din demisol, parter, etaj și mansardă. Eroarea lor asupra legalității actului statului de preluare a fost invincibilă, pentru că însuși autorul reclamanților a dat eficiență actului de preluare prin apelarea la Legea nr. 112/1995 pentru a primi despăgubiri.
Parații au menționat și că o eventuală admitere a acțiunii ar pune în pericol circuitul juridic civil, pentru că imobilul construcție anterior nu mai există, iar în locul acestuia ei au construit un imobil nou.
În drept, pârâții au invocat dispozițiile art. 480, 494 al. 3 teza a II-a, 948, 1898 din Codul civil de la 1864, Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 112/1995.
La data de 17.01.2011, reclamanții au depus prin fax cerere completatoare și răspuns la întâmpinare, prin care au arătat că pârâții au cumpărat numai suprafața utilă, fără să fie proprietari ai construcției pe interior, astfel încât nu aveau dreptul să demoleze construcția. Ca atare, reclamanții au menționat că ei sunt proprietarii curții de 160 mp. Au adăugat că în primul proces, obiectul cererii de chemare în judecată era obligarea numitului CGMB să lase reclamantului T. N. în proprietate imobilul de pe ., alcătuit din teren în suprafață de 160 mp și construcție în suprafață de 78 mp, precum și constatrea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 520/22.04.1997. În al doilea proces, obiectul cererii este revendicare imobiliară prin compararea de titluri în privința imobilului construcție și teren și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, cu obligarea Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice (MFP) și a MFP la plata contravalorii prețului de piață al imobilului.
În susținerea cererii, reclamanții au depus, în copie, un alt set de înscrisuri (f. 36-46, 48-58).
La solicitarea instanței, Serviciul de Evidență, analiză, soluționare și gestiune a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 și Biul analiză și soluționare petiții referitoare la Legile proprietății din cadrul Primăriei Mun. București, Instituția Prefectului, OCPI, DVBL, Direcția Urbanism și Gestionarea Teritoriului, serviciul cadastru, fond funciar au comunicat informațiile solicitate (f. 97-137, 139, 141-143, 145-167, 169).
La termenul de judecată din data de 09.05.2011, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâți, pentru motivele arătate în încheierea de la acel termen, și a încuviințat administrarea probei cu expertiză în construcții și a probei cu interogatoriile reciproce ale părților. Au fost luate interogatoriile pârâților. S-a luat act ulterior de renunțarea pârâților la proba constând în luarea interogatoriului reclamanților. Raportul de expertiză de specialitate a fost depus la filele 347-365 dosar.
La dateșe de 04.03.2013, respectiv 26.05.2014, instanța a admis obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, dispunându-se emiterea unei adrese către expert. Expertul a răspuns la obiecțiuni, în sensul celor solicitate, și a depus și supliment la raportul de expertiză, la datele de 14.03.2014 și de 17.10.2014
La data de 27.02.2015, pârâții au depus la dosar, prin fax, concluzii scrise, prin care au reiterat susținerile din întâmpinare și au arătat că terenul vizat de reclamanți este terenul de sub construcție, motiv pentru care solicitarea reclamanților nu poate să fie primită de instanță. Totodată, la data de 23.02.2015, reclamanții au depus la dosar concluzii scrise.
În temeiul art. 167 C.proc.civ., instanța a încuviințat și a administrat pentru părți proba cu înscrisuri, cu interogatoriu și expertiză de specialitate, apreciind că acestea sunt pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul excepției invocate, absolute și peremptorii, instanța reține următoarele :
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamațilori, invocată de pârâți, instanța reține următoarele:
Printre condițiile generale de exercițiu al acțiunii civile, este cerută și aceea a calității procesuale active, condiție distinctă de cea a interesului, ce presupune în materia pretențiilor civile existența unei identități între persoana reclamantului și cel ce este titularul dreptului la plata sumei de bani pe care o solicită.
Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este subiect activ în raportul juridic dedus judecății. Raportul juridic de drept procesual nu se poate lega decât între persoana care își dispută dreptul în cadrul raportului juridic de drept material; ca atare, instanța constată că prezenta acțiune în revendicare poate fi formulată numai dacă reclamantul face dovada faptului că poate avea calitatea de proprietar neposesor al imobilului în litigiu.
Instanța constată, din înscrisurile existente la dosarul cauzei, faptul că între autorul reclamanților, numita T. E., și numita D. R., s-a încheiat la data de 10.02.1938 contractul de vțnzare – cumpărare a imobilului de pe .. 3.
Pe de altă parte, instanța reține din informațiile furnizate de Direcția Patrimoniu Evidență proprietăți, cadastru din cadrul PMB că fosta adresă de pe .. 3 este actuala ..
În condițiile în care reclamanții au un titlu de proprietate asupra imobilului în ltitigiu, la fel ca și pârâții, atunci este evident faptul că acțiunea de față a fost corect formulată de către acești reclamanți împotriva pârâților aflați în posesia imobilului.
Pe cale de consecință, dat fiind că reclamanții au făcut dovada faptului că au calitate procesuală activă în cauza de față, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, astfel cum aceasta a fost invocată de pârâți.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin contractul de vânzare - cumpărare transcris sub nr. 2177/10.02.1938 la Tribunalul Ilfov autoarea reclamanților, T. E., a cumpărat imobilul situat în București, .. 3 (fostă Fluerului nr. 25), imobil preluat de stat în baza HCM nr. 693/1960, prin Decizia nr. 1028/1960 a Consiliului Popular al Raoinului 23 August, fiind transmis acest imobil în administrarea IAL Raionul 23 August.
Reclamanții sunt moștenitori legali ai defunctei T. E., conform certificatelor de moștenitor nr. 1224/27.05.1993, nr. 40/15.11.2007, în calitate de nepoți ai defunctei.
Reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, înregistrată sub nr. 5193/2001, imobilul nefiindu-le însă restituit, întrucât în raportul întocmit, PMB a propus acordarea către reclamanți a unor măsuri reparatorii. Anterior, prin cererea nr. 492/28.05.1996, tatăl reclamanților, numitul T. N., a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ care, urmare a intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, nu a mai fost aplicat, Comisia Municipală pentru aplicarea acestuia și-a încetat activitatea, iar dosarele au intrat în conservare.
Conform informațiilor furnizate de Direcția Patrimoniu Evidență proprietăți, cadastru din cadrul PMB și de DVBL Sector 2, imobilul în ltigiu a figurat la adresa de pe .. 3, iar la nivelul anului 1964, același imobil a primit adresa pe ..
Pârâții au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 520/22.04.1997.
În acest context, instanța reține că la data de 03.10.2007 pârâții au obținut autorizația de desființare a construcției pe care au cumpărat-o de la Stat, iar ulterior au construit pe vechiul amplasament al construcției o altă construcție cu regim de demisol, parter, etaj și mansardă, în baza autorizației de construire nr. 1602/13.12.2007.
În anul 2007, pârâții și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului de pe . în cartea funciară.
Instanța reține că răspunsurile pârâților la interogatoriile luate de reclamanți vin în contradicție cu cele susținute în întâmpinare, atât timp cât în răspunsurile furnizate aceștia îi recunosc pe reclamanți ca proprietari ai terenului și susțin că ei folosesc terenul fără acordul reclamanților (pârâtul) sau că plătesc chirie la stat (pârâta), în condițiile în care, de fapt, este vorba despre plata ratei aferente contractului de vânzare – cumpărare, în timp ce în întâmpinare au arătat că au fost de bună credință la cumpărarea imobilului, că au edificat o nouă construcție pe terenul cumpărat și că restituirea acestuia către reclamanți ar pune în grav pericol circuitul civil, aspecte care conduc instanța la concluzia că pârâții nu au înțeles sensul întrebărilor care le-au fost adresate. Aceasta deoarece din întâmpinare, din obiecțiunile la raportul de expertiză și din concluziile scrise poziția lor procesuală este în mod evident contrară răspunsurilor la interogatoriu, care nu se coroborează cu celelalte probe din dosar.
Instanța învederează disp. art. 480 civil conform cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege precum și disp. Art. 481 c.civil: nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire .
Instanța mai reține că, în reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 legiuitorul a prevăzut că “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, prin art. 6 alin. 2 C.pr.civ. statuând că “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
De asemenea, instanța mai reține dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările interioare, instituind la art. 1 alin. 1 că “imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.
Prin Decizia nr.33 din 09.06.2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-au statuat următoarele: « concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciala generalibus derogan, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială .În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice»
In considerentele acestei deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiind necesar a se analiza pe fondul acțiunii în revendicare în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
De asemenea în considerentele deciziei amintite, pct. I alin. 5 și urm., ÎCCJ a argumentat: «Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] (...). Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație”». Ulterior, tot în considerente, ÎCCJ a mai arătat că «Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc”.
În ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu valoarea juridică de interpretare a textelor Convenției, alcătuind împreună cu aceasta dispozițiile în materia drepturilor omului avute în vedere de art. 20 alin. 2 din Constituție, instanța reține că “Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției. În speță, Curtea reține că reclamantul a introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării întregului său imobil și pentru a obține restituirea acestuia. În Sentința sa din 10 aprilie 1997, rămasă definitivă, Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit că bunul litigios fusese naționalizat prin încălcarea Decretului nr. 92/1950, a statuat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim și a obligat statul să restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Această sentință era opozabilă statului, singurul subiect de drept care putea să se pretindă în mod legitim proprietarul bunului în acel moment și care a fost obligat să-l repună pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil. De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit că reclamantul a rămas proprietar, întemeindu-și apărarea pe această ipoteză. D. care, Curtea apreciază că, în ceea ce privește apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (vezi cauza P. împ. România, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 64-65)”.
Astfel, bunului litigios nu a fost restituit în natură, reclamanților, în temeiul Legii 10/2001, reținându-se faptul că a fost înstrăinat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 520/22.04.1997, lege specială care se aplică cu prioritate prin prisma Deciziei nr.33 din 09.06.2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție .
Instanța apreciază că soluția pronunțată răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Totodată, instanța mai reține, în acord cu doctrina în materie, că hotărârile pronunțate de CEDO au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură acestea, aspect rezultat în mod indubitabil din trimiterile făcute în considerentele hotărârilor la alte hotărâri anterioare, relevante pentru cazul de speță.
În acest context se observă că legea specială (legea 10/2001) referindu-se și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și la terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze imobilele în anumite condiții expres prev. de lege situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație reclamanții în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
În această ordine de idei, se reține că art. 45 al Legii 10/2001 a avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință în conformitate cu legea 112/1995 respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți cu statul prin unitatea administrativ teritorială, acesta nefiind desființat.
Prin urmare în speță, ambele părți dețin un bun în sensul Convenției, instanța dând preferabilitate titlului autoarei pârâtei, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței CEDO care, în cauza R. contra României a subliniat că pentru ca atenuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
Dând preferință titlului pârâților într-adevăr, reclamanții sunt privați de bunul proprietatea lor dar respingerea acțiunii în revendicare nu reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în raport de motivele ce vor fi expuse:
Astfel, nu doar prin restituirea în natură se asigură accesul la justiție și respectarea art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci și prin obținerea unor despăgubiri proporționale solicitate statului, iar nu pârâților persoane fizice din prezenta acțiune.
Scopul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, conform căruia „ 1.Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale .Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.2.Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor,” este apărarea proprietății, dar având în vedere că nu se poate ajunge la o protecție absolută a dreptului de proprietate, rolul Convenției rămâne acela de a veghea ca inerentele, chiar într-o societate democratică, privări de proprietate să se facă cu respectarea tuturor condițiilor impuse de legi și tratate, pentru a se asigura o cât mai eficientă apărare a dreptului de proprietate
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Curtea a constatat, în cauzele în care statul român a fost condamnat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1 își are originea într-o problemă frecventă rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor trecute în proprietatea statului care au fost vândute unor terți, concluzionând că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile necesare pentru a asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 și 247/2005) funcționează coerent, accesibil, rapid și previzibil (a se vedea, V. c. României, nr._/01, §§ 83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr._/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009 și Katz c. României, nr._/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009).
Astfel, în speță, ambele părți dețin un bun în sensul Convenției, instanța dând preferabilitate titlului pârâților, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței CEDO care, în cauza R. contra României a subliniat că pentru ca atenuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că titlul de proprietate al pârâților este preferabil titlului de proprietate al reclamanților, consolidându-se prin expirarea termenului legal de promovare și obținere a unei hotărâri judecătorești de declarare a nulității contractului de vânzare – cumpărare, fiind recunoscut implicit ca valabil, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție invocată de pârâții M. E. și M. G..
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții T. M. cu domiciliul în București, sector 2, . și T. Ș., cu domiciliul în București, sector 1, ., . și pe pârâții M. E., cu domiciliul în București, sector 2, ., M. G., cu domiciliul în București, sector 2, ., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 5, . și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 5, ..
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicarea
Pronunțată în ședință publică astăzi 27.02.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.jud.N.Vtehnored. MI/2 ex./03.06.2015/
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2311/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2309/2015. Judecătoria... → |
|---|
