Acţiune în constatare. Sentința nr. 4655/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 4655/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 06-04-2015 în dosarul nr. 4655/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 4655

Ședința publică din data de 06.04.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: LILIANA MARIETA VLADESCU

GREFIER: F. C. Ș.

Pe rol, soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții B. D. și B. E. D. și pe pârâta B. C. R., având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile asupra excepției nulității capătului 5 al cererii, excepției inadmisibilității capătului de cerere nr. 5 și excepției prescripției au avut loc în ședința publică din data de 23.03.2015 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 06.04.2015.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucuresti la data de 29.07.2014sub nr._, reclamanții B. D. și B. E. D. în contradictoriu cu pârâta B. C. R. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/11.04.2008; să se constate nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/11.04.2008; să se dispună eliminarea tuturor clauzelor abuzive reclamate; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, în urma constatării nulității clauzelor din Contractul de credit nr._/11.04.2008; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat in baza clauzelor abuzive; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, de la data introducerii prezentei acțiuni si pana la momentul plații efective a acestuia, precum și să se dispună obligarea paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentele proceduri judiciare.

In fapt, au arătat reclamanții că, in calitate de imprumutați, au incheiat cu societatea parata Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/11.04.2008, având ca obiect acordarea unui credit in valoare de 15.000 euro. Apreciază ca fiind abuzive clauzele prevăzute de acest Contract, respectiv Comisionul de rambursare anticipata (pct. 9 lit. a) din Contractul de credit bancar); Comisionul de acordare credit (pct. 9 lit b) din Contractul de credit bancar; Comisionul de administrare, calculat la valoarea inițiala a creditului (pct. 9 lit c) din Contract); Comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea inițiala a creditului (pct. 9 lit. f) din Contract).

În continuare, arată că, deși în data de 10.06.2010 a intrat in vigoare OUG 50/2010, cea care obliga instituțiile bancare la eliminarea comisioanelor abuzive si alinierea contractelor de credit la noile prevederi legale, in vederea linierii legislației naționale la directivele UE, nu a primit din partea paratei nici o invitație sau notificare in vederea semnării unui Act adițional la Contractul de credit care incerca sa alinieze prevederile Convenției sus-mentionate la noile prevederi ale OUG 50/2010. Mai arată că a solicitat verbal de la apariția Ordonanței schimbarea condițiilor de creditare, insa nu a fost contactat de angajații băncii niciodată.

În continuarea evenimentelor, precizează că, deși au insistat sa se emită un act adițional personalizat si care sa conțină cuantumul clauzelor, nici pana astăzi, dupa 6 ani de zile nu au mai primit nici un răspuns din partea băncii. Susțin că s-au prezentat personal la ghișeele băncii încercând o negociere și o soluționare amiabilă cu banca cu privire la eliminarea clauzelor abuzive si alinierea Convenției de credit încheiata in 2008 la noile prevederi ale OUG 50/2010, însă fără nici un rezultat. Menționează că li s-a răspuns că, atâta timp cat Convenția de credit nu a fost negociata niciodată intrucat politica băncilor nu prevede aceasta posibilitate, nu au nici posibilitatea legala de negociere a semnării vreunui act adițional, banca emițând numai unilateral modificările pe care le considera de cuviință. Susțin că au revenit de nenumărate ori la ghișeele băncii, in speranța ca pana la urma banca va înțelege ca e preferabila o negociere si o soluționare amiabila, in locul unui litigiu pe rolul instanțelor, cu atat mai mult cu cat BCR S.A. pierduse ABSOLUT toate procesele avute cu consumatorii, nici pana in prezent nu am primit vreun răspuns si nici nu s-a ajuns la o soluționare amiabila sau la însușirea in mod valabil de către ambele părți a unor modificări la Contractul de credit inițial.

Apreciază Contractul de credit sus-mentionat ca fiind incheiat cu nerespectarea prevederilor legale, incalcand orice norma de drept aplicabila in materia clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, pentru următoarele motive:

1. Nemodificarea Contractului de credit nici pana la acest moment, desi a intrat in vigoare OUG 50/2010-norma generala obligatorie, de imediata aplicabilitate. Incidența asupra pct. 9 din Contractul de credit:

Contractul de credit in legătura cu care au formulat prezenta cerere de chemare in judecata a fost incheiat in cursul anului 2008 și, deși la data de 21.06.2010 a intrat in vigoare OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, norma legala imperativa general obligatorie, de imediata aplicabilitate, in conformitate cu care banca creditoare avea OBLIGAȚIA de a alinia contractele de credit anterior menționate la prevederile acestui act normativ, acest lucru nu s-a intamplat nici pana in prezent. Dispozițiile art. 36 din OG 50/09.06.2010 impuneau excluderea comisionului de risc, iar nu redenumirea acestuia, precum si recalcularea incepand cu data intrării in vigoare a Ordonanței a sumelor de plata lunare aferente creditului, dupa excluderea acestui comision, lucru care de altfel nu s-a intamplat nici pana acum.

2. Incidența lit. h), j) si s) din Anexa la Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesioniști si consumatori:

Arată că, în conformitate cu prevederile lit. s) din Anexa la Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesioniști si consumatori, se prevede in mod imperativ ca: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului sa anuleze contractul in mod unilateral, fara sa prevadă același drept si pentru consumator.." Totodată, literele h) si j) menționează ca fiind abuzive clauzele care restrâng sau anulează fie dreptul consumatorului sa pretindă despăgubiri in cazurile in care profesionistul nu isi indeplineste in mod corespunzător obligațiile contractuale, fie dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, in cazurile in care: profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e); profesionistul nu si-a indeplinit obligațiile contractuale; profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe in cazul denunțării unilaterale.

Parcurgând însa conținutul fiecărui contract de credit in parte, in realitate, se poate observa ca de fapt condițiile care ar trebui sa reglementeze exercitarea dreptului de a denunța unilateral contractual lipsesc cu desăvârșire. In atare situație, este evident ca acest drept de fapt nu exista, neavand nicio importanta menționarea acestuia daca nu exista si premisele, condițiile si modurile de exercitare a acestuia, menționarea pur si simplu a acestei clauze fiind o simpla forma fara conținut substanțial la care sa ne putem raporta.

Pe cale de consecința, lipsa oricăror prevederi contractuale referitoare la obligațiile băncii precum si imposibilitatea de exercitare a dreptului de denunțare unilateral a contractelor de către imprumutat atrag incidența prevederilor cuprinse in anexa la Legea nr. 193/2000 republicata, respective anularea acestora ca fiind vădit abuzive si in detrimentul consumatorilor.

3. Clauzele nu au fost negociate direct. Incidența art. 4 alin. 1 si 2 din Legea 193/2000 republicata cu aplicabilitate la Art. 7 din Condițiile generale de creditare - Anexa la Contractul de credit bancar:

Este de notorietate ca in practica, Contractele de credit nu sunt negociate direct si nici negociabile, forma de prezentare si semnare a acestora fiind impusa de către banca, orice negociere nefiind posibila, pe cale de consecința, in speța fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000 republicata potrivit cărora: "o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar * fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv "

Contractele de credit au fost prestabilite unilateral de către banca neexistand absolut nicio negociere cu privire la vreo clauza contractuala, acest lucru fiind interzis de către rigorile băncii, toate contractele incheiate cu clienții având condiții standard preformulate, neputand fi nici măcar discutate, darmite negociate in vreun fel.

Consideră că o clauza contractuala trebuie sa fie astfel formulata incat consumatorul sa poată anticipa ca, daca o anumita situație intervine, o anumita consecința se produce conform art. 1270 Noul Cod Civil, iar in eventualitatea unui litigiu in legătura cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecatoareasca sa aiba posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat si eficient pentru a conchide in sensul incidenței sau nu a respectivei clauze, a efectelor pe care le produce, a limitelor in care se produc acele efecte.

Este de esența Contractului de credit faptul ca B., prin perceperea a numeroase comisioane si asigurări, tocmai asta îsi asigura: riscul unor modificări legislative care i-ar impune costuri suplimentare, precum si orice alt risc de orice natura, iar pe de alta parte, aceasta este si rațiunea pentru care băncile sunt obligate prin lege sa isi asigure riscurile la societăți de asigurare si reasigurare. Or, modalitatea de exprimare in cauza („orice costuri") face ca respectivele clauze sa servească doar intereselor societății de credit, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca aceste costuri sunt reale, legale, judicios dispuse, daca erau necesare si proporționale scopului urmărit pentru ca debitorul sa si le însușească in mod conștient si valabil.

Mai mult decât atat, contestă in totalitate imprejurarea ca banca a inteles sa nu isi alinieze prevederile la dispozițiile OG 50/2010 prin netransmiterea către reclamanți a vreunui Act adițional la Convenția de credit, păstrând in totalitate clauzele neconforme si abuzive. OUG 50/2010 interzice prin art.35 alin (1) lit.b) introducerea si perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate in mod expres de consumator, neprevăzute in contract si care nu erau oferite consumatorilor la data incheierii acestuia.

4. Incidența art. 39 si art. 41 din OUG nr. 50/2010 cu aplicabilitate la art. 7.3 din Contractul de credit:

In conformitate cu art. 39 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: "In cazul imposibilității consumatorilor de a accepta majorarea dobânzii, creditorul nu are dreptul sa denunțe unilateral sau sa rezilieze contractul. Creditorul trebuie sa faca o propunere, transmisa in scris, de reesalonare sau de refinantare a creditului, in raport cu veniturile actuale ale consumatorului."

Potrivit art. 7.3 din Condițiile generale ale celor 2 Contracte de credit prevede ca „banca se obliga sa informeze in scris imprumutatul - persoana fizica, despre modificarea dobânzii anuale la linia de credit, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont înmânat acestuia la ghișeele băncii ".

Așadar, in situația modificării nivelului dobânzii, banca nu are decât obligația de a informa imprumutatul, acesta neavand nici un drept in a fi sau nu de acord cu aceasta modificare.

Lasand la o parte faptul ca in situația modificării conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri, banca este obligata sa notifice consumatorul cu cel puțin 30 de zile inainte de aplicare in raport de dispozițiile art. 41 alin. 1 din O.i^.G. nr. 50/2010, legiuitorul prevede cu caracter imperativ ca neprimirea unui răspuns din partea consumatorului nu echivalează cu o acceptare tacita. Mai mult, conform art. 41 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, in aceasta situație contractul ramane neschimbat.

Pe langa caracterul imperativ al dispozițiilor legale, aceasta soluție se impune si in raport de caracterul executoriu al contractului de credit care permite băncii sa demareze executarea silita fata de imprumutatul aflat in imposibilitate obiectiva de plata fara alte demersuri judiciare sau extrajudiciare.

5. Incidența art. 66 din OUG nr. 50/2010 cu aplicabilitate la prevederile pct. 9 IU a) din COntractul de credit:

In conformitate cu art. 67 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010: „(1) In cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabila si justificata in mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipata a creditului cu condiția ca rambursarea anticipata sa intervină . care rata dobânzii aferente creditului este fixa.(2)O astfel de compensație nu poate fi mai mare de: a) 1 % din valoarea creditului rambursata anticipat, daca perioada de timp dintre rambursarea anticipata si data convenita pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; j| b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, daca perioada de timp dintre rambursarea anticipata si data convenita pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.(3) Creditorul stabilește o metoda de calcul a compensației clara si ușor verificabila, pe care o va face cunoscuta consumatorului din stadiu precontractual. "

Însă în Contractul de credit se prevede: Pct. 9 lit.a): „Comision de rambursare anticipata:

In primele 36 luni de creditare: 4,50%, minim 30 euro sau echivalent;

Intre 37 si 60 luni: 3,00%, minim 30 euro sau echivalent;

Intre 61 si 120 luni: 2,50%, minim 30 euro sau echivalent;

Peste 121 luni: 2,00%, minim 30 euro sau echivalent."

Punând in comparație cele doua texte redate, se observă ca prevederile contractuale incalca dispozițiile legale fiind si in acest caz in prezenta unei clauze abuzive.

Conform textului legal, rambursarea anticipata nu poate fi condiționata de plata unui anumit număr de rate sau plata numai in anumite zile, insa contractele de credit prevăd ca rambursarea anticipata este condiționata de plata unor sume si comisioane numai in limitele prevăzute de lista de comisioane a băncii in momentul rambursării, pe cale de consecința o atare prevedere este vădit abuziva si in contra dispozițiilor legale.

6. Incidența art. 46 din OUG nr. 50/2010:

In conformitate cu art. 46 alin. 2 din OUG nr. 50/2010:"(2) Toate informațiile prevăzute la alin. 1, inclusive cele aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere, sunt prevăzute in contract, fara a se face trimitere la condițiile generale de afaceri ale creditorului, la lista de tarife si comisioane sau la orice alt inscris."

Or, in Contractul de credit se prevede ca împrumutatul va plati de asemenea orice alte costuri suplimentare privitoare la taxe suplimentare, creșterea costurilor băncii referitoare la acordarea sau punerea la dispoziție a oricărui credit.

F. de aceste prevederi contractuale, se poate observa in primul rand contradicția totala prin raportare la dispozițiile legale menționate, respectiv dispozițiile art. 46 alin. 2.

Mai mult decât atat, apreciază contestatorul ca inca din faza precontractuala de informare si mai ales in cuprinsul contractelor de credit, este obligatorie menționarea tuturor costurilor aferente incheierii, desfășurării, modificării, incetarii contractelor, costuri impuse imprumutatului. O corecta informare privitoare la costuri este in măsura sa determine acceptarea incheierii contractului sau refuzul consumatorului. In momentul in care consumatorul incheie un contract fara a avea cunoștința de intinderea exacta a obligațiilor sale, apreciem ca se produce un dezechilibru contractul de maniera a duce chiar la incetarea contractului. (Nu se includ in aceasta categorie costuri ulterioare impuse prin modificările legislative.)

7. Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițiala a creditului sunt abuzive. Vet. 9 Ut. c) din Contractul de credit:

Observațiile privind cuprinderea acestor clauze in contracte preformulate, crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor si nulitatea absoluta a acestor clauze abuzive sunt valabile si in aceasta ipoteza.

Acest comision, calculat si perceput lunar, disimulează, de fapt un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând băncii un avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte banei.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobânda mascata care, pe lânga faptul ca lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere si mediului concurential al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

In mod evident, o dobânda (aparent) redusa a atras mai mulți clienți si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obține banca respectiva in condițiile in care ar fi arătat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).

A se observa, in plus, ca acest comision este calculat si perceput la valoarea inițiala a creditului, si nu la soldul acestuia, ceea ce va face, in cazul creditelor acordata pe o perioada mai indelungata, ca dobânda (aplicata la soldul creditului) sa ajungă sa fie chiar mai mica decât comisionul (care se va aplica la suma inițial imprumutata, indiferent de valoarea din credit rambursata deja la un moment dat).

Disimularea unei parti a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere in eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase in raport cu ofertele altor banei care acționau pe aceeași piața relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

In baza celor invederate, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițiala a creditului, si obligarea paratei la restituirea tuturor sumelor incasate sub aceasta forma.

8. Clauzele care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea inițiala a creditului sunt abuzive. Pct. 9 lit. f) din Contractul de credit:

Conform clauzelor contractuale impuse de B., reclamanții, in calitate de clienți, sunt obligați ca lunar, odată cu achitarea ratei din credit, sa achite si un comision de urmărire riscuri, . din valoarea inițiala a creditului.

Or, este evident ca in cauza ne aflam in prezenta unui alt tip de dobânda mascata, disimulata sub denumirea de comision.

De aceea, toate argumentele relative la comisionul de administrare sunt valabile, mutatis mutandis, si in cazul acestui tip de comision.

Dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul ca acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, in cel mai rau caz, reprezintă o asigurare pe care banca si-o ia - avant la lettre - impotriva riscului intrării consumatorului in incapacitate de plata.

Prin urmare, acest cost este unul eventual si nu unul actual (cert).

Cu toata aceasta incertitudine, banca il incaseaza lunar si nu il returneaza consumatorului bun-platnic dupa unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fara incidente de plata.

In situația in care consumatorii (reclamanții din prezenta cauză) isi indeplineste intocmai obligațiile de plata, in favoarea băncii va opera o imbogatire fara justa cauza, in defavoarea clienților care, cu toate ca si-ar fi indeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fara ca riscul sa se fi materializat.

Comportamentul contractual al imprumutatului nu este cunoscut de la inceput de către banca, astfel ca, a incasa un comision de la o persoana care, verificata fiind in evidentele incidentelor de plați, nu a ridicat si nu ridica nici o suspiciune cu privire la seriozitatea si bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, reprezintă un abuz din partea băncii. Oricum, contra riscului de neplata banca isi iau garanții reale sau personale si il determina pe client sa incheie polițe de asigurare a riscului de neplata.

Mai mult decât atat, banca isi asigura în toate contractele o . mecanisme de protecție împotriva riscului de neplata, ceea ce demonstrează o dată in plus ca acest comision de risc este abuziv.

Astfel, riscul deprecierii garanțiilor si al neincasarii valorii in cazul vânzării este de asemenea suportat de către imprumutat, care va răspunde cu toate bunurile sale.

Dreptul băncii de a-si recupera creanța nu se limitează la urmarirea garanțiilor, ci se intinde asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul imprumutatului.

In plus, bunurile sunt asigurate, iar banca impune intotdeauna societatea de asigurări, iar riscul de a nu-si incasa despăgubirea de la asigurător, practic, este inexistent.

Nu in ultimul rand, banca si-a mai creat inca un instrument de asigurare împotriva riscului de neplata, prin obligarea imprumutatului de a aduce si garanții personale (codebitori, fideiusori).

Toate aceste garanții pe care le are banca impotriva riscului de neplata reprezintă argumente solide in sprijinul celor afirmate mai sus, in sensul ca prevederile contractuale ce reglementează comisionul de urmărire riscuri sunt in fapt clauze contractuale abuzive ce sunt lovite de nulitate absoluta.

Riscul de piața trebuie sa fie asumat in egala măsura de ambele parti, atat de banca, care este jucător profesionist, cat si de consumator.

Comisionul de urmărire a riscului este perceput de banca pentru a-si acoperi propriul risc. Așadar, pe langa faptul ca un consumator trebuie sa suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc), este obligat prin aceste clauze abuzive sa suporte si riscul băncii.

Disproporția dintre drepturile si obligațiile contractuale ale pârtilor este cu ușurința demonstrata intrucat, pana la acest moment, consumatorii au suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorita devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de orice risc, inclusiv de riscul probabil in situația inversa, in care cursul ar fi evoluat in sensul aprecierii monedei naționale.

Aceasta situație demonstrează fara echivoc ca toate prevederile din contractele

consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului sunt clauze abuzive datorita dezechilibrului contractual pe care il generează, prin transferul tuturor riscurilor in sarcina consumatorilor.

Trebuie subliniat ca art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede ca imprumutatorii sunt obligați sa informeze clienții prin menționarea posibilității modificării, in sensul majorării sumelor datorate, in cazul materializării riscului valutar, a riscului de rata a dobânzii ori in cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract.

In primul rand, trebuie observat ca Regulamentul vorbește despre materializarea riscului, in defavoarea imprumutatului, ceea ce exclude din start idea ca ar fi permisa incasarea de către banca in cazul opus, a unor sume care sa ii acopere propriul risc.

Textul Regulamentului impune băncii obligația informării fiecărui client in parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit, majorare determinata de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobânzii (in cazul in care acestea se produc in defavoarea imprumutatilor) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract.

La rândul sau, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune instituțiilor de credit, tot in scopul diminuării riscului "sa isi organizeze activitatea de creditare astfel incat sa asigure separarea clara si efectiva a funcției de promovare si vânzare a produselor de creditare de funcția de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii."

BCR insa, in loc sa isi indeplineasca obligațiile impuse de reglementările in vigoare si sa isi stabilească criterii concrete si reale de determinate a categoriilor de clientela pe categorii de risc si sa faca diferențierea produselor de creditare in funcție de aceste criterii, a ales varianta abuziva, mult mai costisitoare pentru imprumutatii bun-platnici, pe baza căreia, prin achitarea acestui comision de risc, isi acoperă in realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alti clienți, transferând, astfel, consecințele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clienților bun-platnici.

Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atat de mari incat sa compenseze cu valoarea totala a comisioanelor de risc.

Pentru a conchide trebuie reținut ca pentru neperformanta Băncii nu suferă si nu pierde banca, ci suferă si pierd clienții băncii bun-platnici, in speța subsemnații.

Cu privire la caracterul abuziv al comisionului de risc s-au pronunțat in repetate rânduri instanțele de judecata, constatându-se cu putere de lucru judecat caracterul abuziv si implicit nulitatea absoluta a clauzelor care permit perceperea acestuia.

F. de cele precizate, solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri, urmând a dispune restituirea tuturor sumelor incasate cu acest titlu de către parata.

9. Clauzele care reglementează plata unui comision de acordare credit de 1,95% flat sunt abuzive. Pct. 9 Ut. d) din Contractul de credit:

Potrivit art. 36 din OUG nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipata, costuri aferente asigurărilor, penalități, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.

Acest text legal NU lasa loc de interpretări, fiind determinate in mod clar si restrictiv clauzele ce pot fi percepute de catre B., toate celelalte fiind abuzive. Or, intrucat comisionul de acordare credit nu se incadreaza in textul de lege mai sus indicat, apreciază reclamanții ca se impune constatarea nulității absolute a acestuia si restituirea sumelor incasate in temeiul acestui comision.

Învederează că noțiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva 93/13/CEE, respectiv prin clauză abuzivă se înțelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000, sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Deci, se disting două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi abuzivă:

1. să nu fie negociată individual;
2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în X detrimentul consumatorului.

1. Clauza să nu fie negociată individual

Legea română de transpunere are în vedere contractele de adeziune, adică acele contracte preredactate, la care consumatorul acceptă ansamblul clauzelor, fără a avea posibilitatea de a negocia fiecare dispoziție în parte. In continuare, se stabilește când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Mai mult, în Directiva 93/13/CEE se precizează că, și în ipoteza în care o parte

din clauzele din contract au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă de principiu posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive.

Aceasta se explică prin faptul că, în general, părțile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la obiectul contractului, data și locul livrării.

în aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situația în care comerciantul susține că o anumită clauză a făcut obiectul unei negocieri la momentul încheierii contractului, sarcina probei aparține acestuia.

Anterior aderării României la Uniunea Europeană, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât părțile au semnat contractul fără obiecțiuni, nu pot fi analizate clauzele pretins abuzive și, în plus, pentru că nu s-a formulat o cerere reconvențională, prin care să se solicite nulitatea acestor clauze.

2. Clauza să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului:

În ceea ce privește această a doua condiție, aprecierea îndeplinirii ei se face în concret de către judecătorul învestit cu soluționarea cazului, având în vedere o . criterii enumerate în Directiva 93/13/CEE și preluate de legea națională.

O clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul. De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. In plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului. În practica judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința de bună-credintă.

În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 194 si urm., art. 453 Cod de procedura civila, Legea 193/2000, OUG 50/2010.

In dovedire, solicită încuviințarea probei cu inscrisuri, precum si de orice alta proba a cărei necesitate de administrare ar reieși din cercetarea judecătoreasca, iar in măsura in care solicitarea va fi respinsa, solicita incuviintarea unei expertize contabile care sa stabilească care este contravaloarea comisioanelor reclamate ca abuzive.

Prin serviciul Registratură, la data de 08.10.2015, pârâta S.C. B. C. Română S.A. a depus la dosarul cauzei ÎNTÂMPINARE prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii formulate, ca efect al admiterii excepțiilor:

1. nulității capătului de cerere nr. 5, prin care reclamanții solicită restituirea sumelor încasate de la semnarea convenției de credit până în prezent, pentru neprecizarea sumelor solicitate și a modalității lor de calcul;
2. inadmisibilității capătului de cerere nr. 5, care tinde la restituirea prestațiilor și respingerea da ca fiind inadmisibil, întrucât sancțiunea sui generis din domeniul protecției consumatorilor operează ex nunc și nu permite restabilirea situației anterioare;
3. prescripției și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, ca urmare a îndeplinirii termenului de 3 ani pentru invocarea nulității pretinselor clauze abuzive.
4. invocarea nulității pretinselor clauze abuzive.

Pe fond, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Solicită obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia ca oportună adaptarea dispozițiilor contractuale din perspectiva mecanismului de calcul al comisioanelor, formulează, în temeiul art. 209 C. proc. civ. și cerere reconvențională prin care solicită ca instanța de judecată să adapteze contractul de credit dedus judecății în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a comisioanelor contractuale propus de pârâtă, respectiv menținerea valorilor procentuale ale comisioanelor de administrare (0.05%) si de risc (0.28%) cu aplicarea acestora la soldul creditului.

În prealabil, arată că, față de modul în care cererea introductivă a fost formulată, apreciază că pentru o corectă identificare a cadrului procesual și a limitelor în care instanța a fost investită, anumite precizări se impun a fi aduse respectiv să precizeze reclamanții dacă înțeleg să învestească instanța în mod exclusiv cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele ori dacă înțeleg să solicite și modificare acestora pentru viitor; să individualizeze concret fiecare dintre sumele pretins plătite nedatorat, avute în vedere de petitul 5 și 6, inclusiv să detalieze modului efectiv de calcul al acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 194, alin. (1), lit. c) NCPC.

EXCEPȚII PROCESUALE

Cu privire la excepția nulității capătului de cerere nr. 5, prin care reclamanții solicită restituirea sumelor încasate de la semnarea convenției de credit până în prezent, susține pârâta că Noul Cod de procedură civilă instituie obligativitatea unor elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată, în absența cărora cererea este sancționată cu nulitatea absolută a acesteia, în temeiul art. 196 C. pr. civ., aspect confirmat de doctrina recentă în materie.

Conform art. 194 lit. c) din C. pr. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă: "obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare". Capătul de cerere nr. 4, prin care reclamanții solicită restituirea sumelor încasate de la semnarea convenției de credit până în prezent, nu conține valoarea sumelor solicitate de reclamanți și nici modalitatea lor de calcul, motiv pentru care este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 196 C. pr. civ.

Excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. 5, care tinde la restituirea prestațiilor și respingerea sa ca inadmisibil

Menționează pârâta că, prin capătul de cerere nr. 5, reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale cu titlul de costuri aferente creditului acordat de pârâtă, respectiv comisioanele percepute în conformitate cu clauzele 9 pct. a, 9 pct. b, 9 pct. c și 9 pct. f din contract, iar, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea/încetarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut.

Mai mult, consideră că prevederile menționate sunt întărite de reglementările speciale din dreptul consumului, care prevăd o sancțiune specifică, distinctă de nulitate, care nu operează cu efect retroactiv și care, prin urmare, nu permite restabilirea situației anterioare.

Astfel, în situația pur ipotetică în care instanța ar reține caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, comisionul de urmărire riscuri și dobânda contractuală, sancțiunea aplicabilă în virtutea normelor legale europene și naționale din dreptul consumului este una sui generis, ce nu permite restituirea prestațiilor deja executate.

Referitor la această excepție, mai susține pârâta că, în temeiul dispozițiilor de forță juridică superioară ale Directivei 93/13/CEE, art. 6 alin. 1 și art. 7 alin. 2, interpretate în lumina considerentelor 20 și 23 din același act comunitar de drept derivat și în lumina art. 4 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului, care consacră logica de după . Tratatului de la Lisabona, sancțiunea ce poate interveni în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul nulității, deci, în acest context, cererea reclamanților de restituire a sumelor de bani plătite cu titlu de comisioane este inadmisibilă.

Excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale

Astfel cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale, și care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărui client.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen care este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanța dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de 3 ani de zile să fie sancționată prin aplicarea prescripției.

În raport de cele mai sus arătate, solicită a se observa că normele Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc un interes general, ci unul particular, al consumatorului aflat în situația în care (în mod cumulativ): nu a putut negocia clauzele contractului încheiat cu profesionistul; contractul astfel încheiat a fost afectat de un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților; profesionistul a acționat cu vădită rea-credință la momentul încheierii contractului, condiții care se evaluează exclusiv prin raportare la un consumator dat, iar nu la consumatorul general și abstract, fiind evident că interesul ocrotit este unul privat.

Este evident că nicio altă persoană nu ar putea să invoce nulitatea clauzelor contractuale prin efectul dispozițiilor Legii 193/2000, ci numai consumatorul care se află în situația descrisă de lege și care reclamă un prejudiciu, acesta fiind singura „persoană interesată".

Învederează că acest raționament nu face decât să reconfirme ideea centrală a legislației speciale a protecției consumatorilor, respectiv aceea de a se consolida status quo-ul contractual în forma uzanțelor din timpul executării obligațiilor asumate la semnare. Dacă un consumator acceptă / stă în pasivitate un număr de ani după ce a semnat un contract, înseamnă că el nu consideră că prestațiile reciproce sunt dezechilibrate. Or inițierea procesului de analiză a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, cu cercetarea condiției dezechilibrului semnificativ trebuie să pornească de la primul interesat, de la consumatorul cocontractant. Dacă acesta acceptă modul în care sunt executate obligațiile contractuale, reiese că în aprecierea sa suverană, nu există vreun dezechilibru care să atingă intensitatea cerută de lege pentru a se pune problema caracterului abuziv al unor clauze. Urmând un raționament juridic contrar s-ar ajunge la situația în care un terț ar avea posibilitatea de a se substitui unei părți la contract în aprecierea echilibrului și utilității contractului. Or, această concluzie nu poate fi juridic primită.

Consideră că dispozițiile Legii 193/2000 sunt unele de ordine privată care ocrotesc un interes privat, iar sancțiunea care intervine pentru nesocotirea lor la încheierea unei convenții nu poate fi decât nulitatea relativă.

Având în vedere data încheierii contractului de credit bancar nr._/ 11.04.2008, solicită a se observa faptul că data limită pentru invocarea nulității unor clauze din acest contract este 11.04.2011.

Apreciază că, în aceste condiții, dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, cererea de chemare în judecată formulată de aceștia impunându-se a fi respinsă în consecință.

Pe fondul cauzei, arată că analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale care vizează componente de preț nu este permisă de legislația specială incidență în materia protecției consumatorilor

Acțiunea directă reglementată de art. 14 din Legea nr. 193/2000 este una cu o sferă de cuprindere clar delimitată (distinctă de o acțiune în nulitate de drept comun), analiza specifică dreptului consumerist neputând viza oportunitatea/justețea prețului unui contract. O astfel de acțiune nu vine să cenzureze un eventual "preț lezionar", în accepțiunea civilă clasică. Prețul contractual este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Consideră că, fiind în prezența unui contract de credit, instanța va reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, prețul în cazul acestuia (costul total al creditului) este reprezentat de Dobânda anuală efectivă („D.") formată din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor..".

Arată că disp. art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 (aplicabilă contractului de credit) menționează „costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli"

Raportat la datele concrete ale prezentei cauze, instanța va reține că prevederile contractuale pe care reclamanții le reclamă a fi abuzive vizează în mod direct și exclusiv elementele constitutive ale prețului contractului (toate comisioanele plătite/plătibile).

Or, nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului, respectiv legea 193/2000 interzice aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, dar și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, art. 4.6 din Legea 193/2000 oprind aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Preluându-se dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." Totodată, art. 4 al Directivei nr. 93/13 exclude prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alineatul al doilea, după cum urmează: Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil", dispoziție prin care se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

O interpretare directă a noțiunii de „obiect" și „preț" în cazul contractelor specifice serviciilor bancare a fost efectuată la nivelul Uniunii Europene, în diverse jurisdicții. Astfel, Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading (Pârâți) v Abbey N. pic & Others (Reclamant) s-a pronunțat în acest sens reținând că noțiunea de „preț" cuprinde orice sumă, orice remunerație care este datorată conform contractului. Mai mult, instanța supremă a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit si, prin urmare, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Curtea Suprema a Marii Britanii considera că așa cum serviciile prestate de către bancă pot fi considerate ca un pachet, în același mod poate fi privită și considerația băncii."

Din practica instanțelor din alte state, subliniază pârâta și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația aplicabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane (în speță era vorba despre comisionul de retragere de la bancomat) și al clauzei prin care B. își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al Contractului și, mai mult, din prețul contractului.

Astfel, în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă – comisioanele ca preț al serviciilor prestate de bancă, fac parte din noțiunea de „preț", astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dat și ea putere de lucru judecat tezei juridice mai sus evocate reținând într-o decizie de speță relevantă faptul că: Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

În măsura în care instanța va aprecia că poate păși la analiza pretinsului caracter

abuziv al clauzelor defăimate, considerăm că respingerea acțiunii se impune și ca

urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru ca o

clauză să fie considerată abuzivă în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Condițiile cumulative consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru ca prezumția relativă de valabilitate și liceitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată și pentru a putea fi constatat caracterul său abuziv sunt următoarele:

>să nu consacre componente ale prețului creditului / să nu facă parte din obiectul principal al contractului - să nu se asocieze „nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil" - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000,

>să nu fi fost negociate direct cu consumatorul,

>să fi fost introduse în contract, contrar cerințelor bunei-credințe, și să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Luate împreună, aceste condiții sunt necesare și suficiente. Întrunite, fiecare în parte, ele sunt doar condiții necesare pentru ca anumite clauze contractuale să poată fi calificate abuzive.

În acest sens, arătă că respectivele condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ. Îndeplinirea doar a uneia / unora dintre condiții interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar și inteligibil să consacre o componentă a prețului creditului și să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiții, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerință a bunei credințe, și fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Raportând fiecare dintre clauzele defăimate ca abuzive la condițiile mai sus amintite instanța va observa că: Clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent. Totodată B. a asigurat premisele respectării dreptului reclamanților la o corectă și completă informare a acesteia cu privire la conținutul contractului.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, deopotrivă importante sunt analizarea atitudinii subiective a consumatorului și a disponibilității acestuia de a negocia.

Menționează că doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel: „Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc.),,

Faptul că, în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Menționează că instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul.

Contractul încheiat este circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile

împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente.

Precizează că interesul intimatei nu este de a forța împrumutatul să convină la condiții contractuale cu care acesta nu este de acord, cu atât mai mult cu cât clientul poate oricând compara oferta intimatei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspunde cel mai bine cerințelor sale.

Învederează că elementul de comparație între ofertele a două bănci distincte îl constituie dobânda anuală efectivă („D."). Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor." Formula de calcul al D. este prevăzută în Anexa la Legea 289/2004 și este în mod obligatoriu aceeași pentru toți prestatorii de servicii financiare. Prin simpla comparare a valorilor D. la care se poate împrumuta de la două bănci diferite, reclamanții având posibilitatea să aleagă dintre doi ofertanți pe acela care oferea un preț mai mic, pe durata și în condițiile agreate de acesta.

Fără a fi supuși vreunei presiuni din partea băncii, reclamanții au optat pentru semnarea convenției de creditare cu banca pârâtă, declarând că au înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime, astfel cum reiese din ultimul paragraf al contractului încheiat.

Precizează că a făcut o ofertă, iar prin consimțământul concordant al reclamanților, între părți s-a încheiat un contract, context în care, în mod rezonabil, nu se poate invoca o lipsă a negocierii.

Acest mecanism de încheiere a contractelor comerciale nu numai că nu este interzis, dar este chiar recomandat. în acest sens, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii emis de Comitetul Economic și Social European prezintă argumente în favoarea sistemului de Condiții generale, standardizate, care permit publicului un acces ușor la informații și care pot fi oricând supuse unei analize de către orice persoană sau organism interesat. Consumatorul este primul avantajat de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibiliate. Realitatea economică actuală, în care numărul de raporturi economice este unul covârșitor, în care piața este populată de numeroși agenți cu oferte multiple și în care societățile acționează pe piețe extrem de extinse, contractele preformulate au devenit o regulă, nu o excepție. Tocmai de aceea acest tip de contracte sunt chiar încurajate la nivelul Uniunii Europene, considerându-se că permit o cunoaștere mai bună și mai ușoară a condițiilor de contractare. În acest context, consumatorul are întotdeauna posibilitatea de a verifica condițiile în care poate contracta cu un anumit agent economic și de a decide în deplină cunoștință de cauză. El are la îndemână toate informațiile de care are nevoie, și beneficiază de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de un anumit agent economic, cât și pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Arată că, prin urmare, nu se poate vorbi de contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ, cu atât mai mult cu cât nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând dispus la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Oricând clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente. Totodată trebuie observat că, deși obligat să ofere protecție consumatorilor, comerciantul nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.

În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului. Chiar dacă s-ar presupune, prin absurd, că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina. Lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă băncii intimate, ci chiar reclamanților. Or, nimeni nu-și poate invoca propria turpitudine.

Mai mult decât atât, mecanismul de formare a contractului de credit (perioada precontractuală și perioada contractuală) este menit să asigure informarea și accesul împrumutatului la toate clauzele ce vor fi incluse în contractul de credit, pentru studierea și înțelegerea acestora.

Or, perioada scursă de la data cererii de credit până la semnarea contractului de credit a oferit reclamanților răgazul necesar pentru a analiza condițiile de creditare oferite de bancă. La data formulării cererii de credit, banca i-a pus la dispoziție reclamanților și un grafic de rambursare pentru a avea reprezentarea exactă a costului creditului și a decide cu privire la încheierea contractului în acele condiții.

Clauzele nu sunt contrare bunei-credințe

Pornind de la prevederile Codului Civil, buna-credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriului bunei-credințe conduita băncii intimate prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.16

În mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica dobânda.

Or, B. nu a întreprins nicio acțiune de convingere, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de calcul și cuantumul dobânzii și al comisioanelor percepute erau clar stipulate. Reclamanții au citit clauzele contractuale și a constatat încă de la început faptul că are obligația de a achita dobânda și comisioanele pentru creditul pus la dispoziție de către Bancă, alegând în mod liber și în cunoștință de cauză să accepte oferta făcută de bancă și să semneze Contractul. Or, acesta este un mod uzual de încheiere a oricărui contract, pe baza voinței concordante și liber exprimate a părților implicate.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce practic la acordarea unui credit și prestarea unor servicii conexe creditării cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit.

Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală".

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Așa cum s-a statuat în jurisprudența franceză: "Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică"". Or, în speță, reclamanții nu susțin lipsa utilității contractului sau existența unui dezechilibru juridic în sensul Legii 193/2000. În fapt, reclamanții vorbesc despre dezechilibru contractual, numai în mod generic, pierzând din vedere conținutul obligațiilor asumate, care, din punct de vedere juridic, sunt echilibrate față de natura contractului și de faptul că obligația caracteristică împrumutătorului este una uno ictu, în timp ce obligația împrumutatului este una eșalonată în timp. B. și-a îndeplinit obligația contractuală din momentul predării sumei de bani, în schimb, împrumutatul are obligația de a plăti lunar sumele de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a banilor pentru bancă. Or, punând în balanță aceste două obligații, instanța va constata că ele sunt echilibrate, având în vedere costurile activității de creditare și costul lipsei de folosință a sumei de bani împrumutate pentru o bancă.

Comisioanele defăimate ca abuzive cunosc o reglementare legală și vin să acopere costurile operațiunilor conexe creditării, fiind percepute în coordonate similare de către toți prestatorii de servicii financiar-bancare, condiții în care, instanța va observa faptul că reclamanții invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a unei modificări a prețului contractual.

Ca un corolar al celor mai sus evocate, în lipsa unui dezechilibru contractual real indicat și probat de către reclamanți, ne vom rezuma la a solicita instanței să observe faptul că atât comisionul de rambursare anticipată cât și comisionul de acordare credit, comisionul de administrare sau cel de urmărire riscuri au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

În realitate, clauzele contractuale sunt echilibrate, respectând dreptul de denunțare unilaterală al ambelor părți. Clauzele stipulate la art. 7.4. din Condițiile Generale ale Contractului de Credit nr._/11.04.2008. prevăd dreptul Băncii, ca în cazul neexecutării de către împrumutați a obligațiilor de plată asumate, să declare scadent anticipat întreg creditul și să-și recupereze creanțele sale pe calea executării silite. Aceste clauze nu sunt în niciun fel clauze abuzive, fiind în fapt o clauză de reziliere, în caz de neexecutare culpabilă de către debitor a obligațiilor esențiale prevăzute în contract.

Părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, ca urmare a pierderii de către împrumutat a bonității de care se bucura la momentul acordării creditului.

Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-1 asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării.

Astfel, declararea creditului scadent anticipat nu instituie un dezechilibru între părți, întrucât nu modifică obligațiile caracteristice care rezultă din contractul de credit, ci, pornind de la aceste obligații, oferă elementele necesare determinării în concret/particularizării noțiunii de neexecutare substanțială. în plus, o astfel de operațiune juridică este general recunoscută în baza dreptului comun.

În același sens este și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat: „Dreptul de rambursare anticipată integrală, stipulat prin clauzele generale ale contractelor de credit este menit să mențină echilibrul contractual, fiind prevăzut atât în favoarea clientului, cât și a băncii, astfel încât nu poate fi vorba în cauză de o clauză abuzivă în sensul celor definite în Anexa Legii nr. 193/2000." (Decizia civilă nr. 1423/31.03.2011 pronunțată de Î.C.C.J., S.. art. 95 din OUG nr. 50/2010, astfel cum acesta a fost modificat de Legea nr. 288/2010, "Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37", ale art. 66-6g și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (i)și (2), precum și ale art. 66-71."

Clauzele care reglementează perceperea unui comision de administrare nu sunt abuzive.

Prin Contractul de credit încheiat de BCR cu reclamanții s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului - „prețul contractului". Aceste comisioane se plăteau lunar, într-un anumit cuantum clar determinat în contract. Ca și alte comisioane, și comisionul de administrare este un element al prețului Băncii. B. este obligată, de-a lungul derulării contractului de credit, să realizeze toate operațiunile necesare administrării contului de credit. Nici la data încheierii contractului de credit și nici în prezent nu există nicio reglementare care să interzică perceperea de către bancă a unui comision de administrare. Chiar OUG nr. 50/2010 prevede expres comisionul de administrare în lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă. Prin semnarea contractului de credit, reclamanții și-au asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului în cuantumul prevăzut în contract. De altfel, chiar definiția comisionului de administrare din art. 36 alin. 3 al OUG 50/2010, leagă acest comision de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului. Prin urmare, comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. În aceste condiții, solicită ca instanța să rețină faptul că acest comision reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, fiind pe deplin justificat, din punct de vedere economic, ca acesta să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă. Diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp) sunt constante și presupun aceleași operațiuni. În concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația care stă la baza comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau pur și simplu, mai puțin, atunci când administrează evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat. Așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată. Contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Clauzele care reglementează perceperea unui comision de urmărire risc nu sunt abuzive.

Susține pârâta că acest comision este de asemenea un element al prețului Băncii, iar rațiunea economică care justifică solicitarea lui o reprezintă existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere.

Precizează că, prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale

Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind

„riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia". Fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă. Împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia. Aceste operațiuni impun analiza evoluției creditului într-un context mult mai larg, al activității băncii și al evoluțiilor de pe piața interbancară, vizând acele riscuri venite dinspre piață spre relația contractuală dintre bancă și împrumutat. Oricât de mare ar fi împrumutul luat, și oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piața interbancară va evolua în ritmul și după regulile ei. Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului. Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor: este necesar, este spre folosul împrumutatului, care, nefiind profesionist, nu ar ști cum să se pună la adăpost, este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piață și este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionul de administrare. La cea mai simplă analiză, consumatorul cu înțelegere medie, nemaivorbind de cel avizat, putea înțelege că toate aceste componente de cost țin de riscuri legate de persoana sa, în timp ce piața bancară are și ea riscurile ei. O deducție simplisimă, poate reliefa că pe întreaga perioadă de rambursare pot apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă și anume evoluția cursului leu / euro, leu / dolar. Acest risc trebuie urmărit atent, cu cea mai mare implicare și promptitudine posibile. Dintre părțile la contract, îi revine profesionistului să analizeze evoluția pieței interbancare. El prestează, astfel, o activitate, ce îi profită și împrumutatului, pentru că este și în interesul său să știe că își rambursează creditul într-o situație controlată pe cât posibil, și nu lăsată la voia întâmplării și a surprizelor neplăcute.

Subliniază faptul că, comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

Clauzele care reglementează perceperea unui comision de acordare a creditului nu sunt abuzive

Comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului, la fel ca și comisionul de administrare. Legalitatea perceperii comisionului de acordare a fost menționată și de OUG nr. 50/2010, acesta fiind denumit comision de analiză dosar, denumirea sa justificând practic perceperea acestui comision. El se achită o singură dată, pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui număr semnificativ de documente. Constestatorii au fost informați anterior încheierii contractului despre perceperea comisionului de acordare a creditului și cuantumul acestuia, și a consimțit cu privire la el, motiv pentru care, solicitările sale, la mai mult de 7 ani, de la plata voluntară a acestui comision sunt neîntemeiate, comision care are la bază diferite elemente/aspecte care sunt părți componente ale întregului consum de resurse al băncii pentru acordarea sumei de bani împrumutate pentru întreaga perioadă de executare a contractului. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale. Fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia. Apreciază că toate aceste eforturi pe care banca le depune în vederea acordării creditului trebuie să aibă o contraprestație pecuniară din partea debitorilor, iar această contraprestație este reprezentată de comisionul de acordare.

Clauza contractuală privind comisionul de rambursare anticipată nu este abuzivă, fiind lipsită de efecte juridice ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.

La data încheierii contractului de credit între Bancă și reclamanți nu era nicio

reglementare care să interzică perceperea de către bancă a unui comision de

rambursare anticipată, sau care să stabilească limitele acestuia.

Consideră că este lipsită de interes critica reclamanților privind caracterul abuziv al acestei clauze având în vedere . OUG nr. 50/2010 care a reglementat dreptul creditorului de a percepe un comision de rambursare anticipată, ca o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. Totodată, legiuitorul a reglementat limita maximă a comisionului de rambursare anticipată, în funcție de perioada în care intervine rambursarea. Potrivit ordonanței nu poate fi perceput comision de rambursare anticipată dacă rambursarea intervine într-o perioadă în care rata dobânzii este variabilă.

Prevederile OUG nr. 50/2010 privind comisionul de rambursare anticipată sunt aplicabile inclusiv contractelor de credit în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, prin urmare sunt aplicabile de drept și contractului de credit încheiat cu reclamanții. Astfel, valorile comisionului de rambursare anticipată sunt înlocuite cu cele menționate de OUG nr. 50/2010 dacă rambursarea intervine într-o perioadă când rata dobânzii este fixă, iar dacă intervine într-o perioadă în care rata dobânzii este variabilă nu se percepe nici un comision de rambursare anticipată. Astfel, susținerile reclamanților privind caracterul abuziv al clauzei 9 a) sunt neîntemeiate.

Învederează că, în măsura în care oricare dintre împrumutații Băncii ar opta pentru o rambursare anticipată a creditului, B. va face aplicarea prevederilor art. 67 și art. 68 din OUG nr. 50/2010, iar cazul de față nu face excepție.

CAPETELE DE CERERE AVÂND CA OBIECT RESTITUIREA SUMELOR PLĂTITE DE RECLAMANȚI CU TITLU DE COMISIOANE SUNT NEÎNTEMEIATE

Prin cererea de chemare în judecată, Reclamanții au solicitat, practic, modificarea prețului unui contract și restituirea tuturor sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale, însă, potrivit art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului.

Legiuitorul român nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute a clauzelor abuzive, această sancțiune nefiind prevăzută nici de Directiva nr. 93/13, care a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000. Astfel, consecința caracterului abuziv al clauzelor contractuale este încetarea producerii efectelor pentru viitor a clauzei respective, iar contractul se va derula în continuare, în măsura în care este posibil. Dacă nu este posibilă continuarea contractului după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, se poate dispune rezilierea contractului. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera că sancțiunea caracterului abuziv este nulitatea absolută, nulitatea nu produce efecte retroactive în cazul contractelor cu executare succesivă. Eventuala admitere a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamanți nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, iar NU a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție. În situația în care numai B. ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a Clienților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Față de acest principiu al neretroactivității efectelor nulității în materia contractelor cu executare succesivă, consideră că solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor deja achitate în baza prevederilor contractuale este neîntemeiată.

Asupra CERERII RECONVENȚIONALE, apreciază că, în contextul în care instanța urmează a considera că poate interveni/adapta clauzele convenției în funcție de criteriile de transparență avute în vedere de legiuitorul recent, aceasta va trebui să mențină echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractului. Echilibrul nu poate fi păstrat decât prin reglementarea algoritmului propus de banca pârâtă și refuzat în mod nejustificat de reclamanți, și nicidecum prin eliminarea în întregime a comisioanelor defăimate ca abuzive. Limitele ingerințelor instanței de judecată sunt circumscrise analizei ordinii juridice a contractului. Analiza sistemică a acestuia va dezvălui instanței temeinicia/oportunitatea cererii noastre reconvenționale. Dacă ar fi fost aplicabilă OUG nr. 50/2010, încă trebuia să se observe că prevederile acesteia se rezumă la a reglementa/stabili un mecanism transparent de determinare a comisioanelor fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului acestora. Astfel, eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al comisioanelor nu poate afecta întinderea drepturilor și obligațiilor părților convenite prin contract la data semnării acestuia. O reglementare contractuală nouă trebuie în mod obligatoriu să producă aceleași efecte juridice și în consecință pecuniare. De aceea, instanța, în cazul unei reașezări contractuale urmează a lua în considerare aspectele de ordin economic mai sus descrise, și astfel, urmează a valida formula de calcul propusă de pârâtă.

În drept, pârâta s-a prevalat de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 2^6/2004 din_ privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm C.civ.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probei cu interogatoriu precum și orice alte mijloace de probă a căror utilitate va reieși din dezbateri.

Prin serviciul Registratură, la data de 14.11.2014, reclamanții au depus la dosarul cauzei RĂSPUNSUL LA ÎNTÂMPINAREA formulată de pârâta B. C. R. S.A., solicitând respingerea apărărilor si susținerilor acesteia ca netemeinice si nelegale.

Apreciază că, in fapt, pârâta invocă nulitatea pentru neprecizarea valorii obiectului cererii, însă nulitatea astfel invocata de parata nu este prevăzuta in mod expres de către codul de procedura civila, in speța noastră nefiind incidente prevederile art. 196 C.. Prin urmare, neprecizarea valorii obiectului cererii nu poate fi încadrata în rândul elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată, neimpunându-se anularea cererii de chemare in judecata pentru neprecizarea valorii.

Totodată, solicită a se observa că obiectul cererii de chemare in judecata formulate îndeplinește in mod cumulativ condițiile esențiale stabilite de către doctrina (care au fost indicate si de către parata, prin întâmpinare), fiind licit - nu contravine legii, posibil - prestația poate fi realizata in mod obiectiv si determinabil - poate fi ușor cuantificat cu ajutorul graficului de rambursare, aspect recunoscut de altfel si de către societatea parata.

Consideră că, în situația în care instanța ar fi apreciat că se impune completarea cererii de chemare în judecată, aceasta ar fi făcut demersuri în acest sens în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 200 C., lucru care însă nu s-a întâmplat în speța dedusă judecății. Pe cale de consecința, solicită respingerea excepției nulității cererii pentru neindicarea valorii obiectului acesteia, ca neîntemeiata.

În ceea ce privește precizările solicitate de către parata, susțin reclamanții că au indicat in mod expres clauzele a căror nulitate o solicită, in cuprinsul cererii de chemare in judecata, însa din rațiuni ce țin de tehnoredactare, pentru a nu încărca in mod excesiv petitele acțiunii nu le-au indicat și in cuprinsul acestora. Însa, pentru a da curs pretențiilor paratei, înțeleg reclamanții sa precizeze, din nou, clauzele abuzive cuprinse in contractul de credit, a căror nulitate absoluta o solicitam pentru a putea lua la cunoștința si parata despre acestea, respectiv:

- Comisionul de rambursare anticipata (pct. 9 lit. a) din Contractul de credit bancar);

- Comisionul de acordare credit (pct. 9 Ut b) din Contractul de credit bancar);

- Comisionul de administrare, calculat la valoarea inițiala a creditului (pct. 9 lit c) din Contract);

- Comision de urmărire riscuri, calculat la valoarea inițiala a creditului (pct. 9 lit. f) din Contract).

Apreciază că suma totală a comisioanelor percepute abuziv pana la data de 31.07.2014 este de 27.540,17 lei, deci valoarea obiectului cererii este de 27.540,17 lei, acestea fiind sumele plătite nedatorat de către noi si care se impun a fi restituite de către parata.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, apreciază că aceasta nu are incidența in speța de față, sumele de bani încasate in baza unor clauze abuzive putând fi cu ușurința restituite, in baza principiului restitutio in integrum, sens in care va solicită respingerea excepției ca neîntemeiate.

Solicită a se observa ca situația la care face referire pârâta cu privire la imposibilitate de restituire a folosinței nu are incidența in speța noastră, intrucat sumele de bani incasate in mod nedatorat de către B. se pot restitui cu ușurința, in speța nefiind vorba de nicio imbogatire fara justa cauza a reclamanților, ci îmbogățirea fara justa cauza operează in favoarea Băncii, cea care in mod abuziv percepe sume importante cu titlu de comisioane (de administrare, de risc) de la imprumutati, aceasta in disprețul faptului ca respectivele comisioane sunt interzise atat de normele legale in materie, cat si de normele europene existente.

Totodată, solicită a se observa ca, prin admiterea cererii principale si prin restituirea sumelor percepute in mod abuziv de către parata nu se face altceva decât sa se restabilească echilibrul contractual specific oricărui contract civil, de esența dreptului civil fiind poziția de egalitate juridica a pârtilor cocontractante si proporționalitatea drepturilor si obligațiilor ce izvorăsc in sarcina ambelor părți.

Apreciază că a fost încheiat contractul de credit cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publica. In acest sens, au arătat ca au fost nesocotite prevederile legale in materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publica. De altfel, aceste norme sunt menite a proteja si morala si bunele moravuri, întrucât scopul acestora este de a preîntâmpina sau a corecta abuzurile ori neglijenta comercianților. Consumatorii sunt parteneri contractuali ai comercianților care nu dispun nici de cunoștințele, nici de forța economica a comercianților pentru a trata contractele lor de pe poziții egale cu comercianții.

Un argument in plus in susținerea faptului ca legislația protecției consumatorilor ocrotește ordinea publica reiese din prevederile Legii nr. 193/2000 care, la capitolul privitor la sancțiuni, reglementează răspunderea contravenționala a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecția consumatorilor (art. 16).

Menționează că retroactivitatea înseamnă înlăturarea efectului clauzelor a căror nulitate s-a constatat intre momentul incheierii contractului si acela al anularii efective a acestor clauze, ca si cum contractul s-ar fi incheiat fara respectivele clauze, considerate ca fiind abuzive, operand pe deplin drept principiul restitutio in integrum.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractuale, precizează că nu au solicitat niciodată anularea unor clauze ale contractului de credit, ci doar constatarea caracterului abuziv al acestora, cu consecința juridica a constatării nulității ABSOLUTE a acestora. Apreciază că, prin intermediul întâmpinării formulate, pârâta nu incearca altceva decât sa eludeze o . norme legale imperative existente, aceasta apreciind in mod total neîntemeiat ca sancțiunea care intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea relativa, iar nu cea absoluta. Se mai susține de către aceasta ca Legea 193/2000 protejează un interes particular - al consumatorului, in relația acestuia cu profesionistul, iar nu un interes obștesc (o ordine publica).

Apreciază că aceste susțineri si apărări formulate de parata nu au nicio incidența in speța de față. Dispozițiile Legii nr. 193/2000 referitoare la cauza juridica pe care se intemeiaza pretenția concreta dedusa judecații cuprind norme legala prin care se urmărește ocrotirea unui interes general - cel al consumatorului (privit in ansamblu, in mod abstract), iar nu un interes privat, fapt ce rezida din sancțiunile prevăzute de lege pentru incalcarea obligației de conformare fata de normele legale indicate. Or, sancțiunea prevăzuta de legiutor pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absoluta, instanța de judecata urmând a înlătură acea clauză din Contract, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată.

Arată că în același sens s-a pronunțat si înalta Curte de Casație si Justiție, cea care prin Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013, a hotărât că, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectiv ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. în acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică.

Pe cale de consecința, in speța de față fiind vorba de o nulitate absoluta, aceasta poate fi invocata oricând, neavând nicio relevanță dacă Contractul de credit este sau nu in derulare, Legea 193/2000 protejând un interes general, public. Pentru aceste motive, solicită respingerea excepției invocate, ca neîntemeiata.

Conform prevederilor art. 5 Cod civil, apreciază că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publica si bunele moravuri. Or, contractul de credit a fost incheiat cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publica. In acest sens, a arătat ca au fost nesocotite prevederile legale in materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publica. De altfel, aceste norme sunt menite a proteja si morala si bunele moravuri întrucât scopul acestora este de a preîntâmpina sau a corecta abuzurile ori neglijenta comercianților. Consumatorii sunt parteneri contractuali ai comercianților care nu dispun nici de cunoștințele, nici de forța economica a comercianților pentru a trata contractele lor de pe poziții egale cu comercianții. Mai arată că, un argument in plus in susținerea faptului ca legislația protecției consumatorilor ocrotește ordinea publica reiese din prevederile Legii nr. 193/2000 care, la capitolul privitor la sancțiuni, reglementează răspunderea contravenționala a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecția consumatorilor (art. 16).

Totodată, arată că retroactivitatea efectelor nulității este principiul fundamental al acesteia, nulitatea producând efecte ex tune, respectiv pana la momentul încheierii actului juridic civil. Așadar, retroactivitatea înseamnă înlăturarea efectului clauzelor a căror nulitate s-a constatat intre momentul încheierii contractului si acela al anularii efective a acestor clauze, ca si cum contractul s-ar fi încheiat fără respectivele clauze, considerate ca fiind abuzive, operand pe deplin drept principiul restitutio in integrum.

In ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor contractuale, susțin că s-au prezentat personal la ghișeele băncii de nenumărate ori, incercand o negociere si o soluționare amiabila cu banca cu privire la eliminarea clauzelor abuzive si alinierea Convenției de credit incheiata in 2008 la noile prevederi ale OUG 50/2010, insa fara niciun rezultat, însa, in permanenta li s-a spus același lucru si anume ca atâta timp cat Contractul de credit nu a fost negociat niciodată, politica băncilor neprevazand aceasta posibilitate, aceștia nu au nici posibilitatea legala de negociere a acestor acte adiționale, banca emițând numai unilateral modificările pe care le considera de cuviința.

Or, Contractele de credit nu sunt negociate direct si nici negociabile, forma de prezentare si semnare a acestora fiind impusa de către banca, orice negociere nefiind posibila.

Contractele de credit au fost prestabilite unilateral de către banca, neexistand absolut nicio negociere cu privire la vreo clauza contractuala, acest lucru fiind interzis de către rigorile băncii, toate contractele incheiate cu clienții având condiții standard preformulate, neputand fi nici măcar discutate, darmite negociate in vreun fel. În acest sens, solicită a se observa dispozițiile din Condițiile generale de creditare care prevăd drepturile si obligațiile Băncii, unde practic se pun in sarcina reclamanților orice posibile costuri ce ar putea interveni vreodată in desfășurarea contractului si care ar supune banca la plata unor eventuale impozite, costuri suplimentare etc.

Mai mult decât atât, reclamanții arată că nu inteleg modalitatea in care banca a adaptat dispozițiile contractului la necesitățile acestora, intrucat doar din simpla lecturare a acestuia si compararea lui cu alte contracte incheiate in aceeași perioada, este lesne a observa ca TOATE aceste contracte au același conținut, aceleași clauze si aceleași comisioane, neexistand posibilitatea negocierii acestora.

Totodată si susținerile intimatei conform cărora reclamanții nu au formulat nici un fel de obiectiuni, ci chiar au fost mulțumiți de contractul de credit timp de aproape 8 ani, sunt profund neadevarate, dovada fiind chiar notificările remise acesteia, prin care i-au învederat in mod expres ca sunt nemulțumiți de condițiile de creditare existente.

In ceea ce privește buna-credinta a Băncii, susțin că, într-adevar, prin punerea la dispoziție a sumelor de bani către împrumutați, banca nu urmărește o cauza ilicita, insa clauzele inserate in contractele bancare sunt foarte impovaratoare pentru clienți, încălcându-se astfel echilibrul contractual specific raporturilor civila si comerciale, clientul si banca nefiind pe poziție de egalitate juridica. Apreciază că toate aceste aspecte sunt cunoscute in mod evident de către societatea pârâtă, presupusa buna-credinta a acesteia fiind sub semnul intrebarii din moment ce chiar aceasta recunoaște, in cuprinsul intampinarii formulate, ca toate obligațiile derivând din contract sunt doar in sarcina contestatoarei - in calitate de imprumutat, B. neavand nici un fel de obligații, fapt prin care aceasta incalca, cu buna-stiinta egalitatea juridica dintre parti.

Aceasta inegalitate economica, tehnica si juridica intre cei doi cocontractanti este situația premisa care explica spiritul intregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit dupa momentul incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic in sens contrar. Efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertății de voința sunt corectate sau atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproporționat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o voința alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Or, banca isi impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, deci prevederile art. 969 cod civil nu isi găsesc aplicarea in toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil, conform căruia, prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri.

Consideră reclamanții că aceste doua noțiuni limitează libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spațiu si timp, in funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, in cursul executării lor. Prin efectul sau, legea restabilește echilibrul in contract, suprimând sau atenuând voința contractuala a profesionistului. Aceeași competenta de re-echilibrare a prestațiilor pârtilor o au si instanțele judecătorești, adaptând contractele sau suplinind in contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract).

In ceea ce privește inexistenta dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, arată că,potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, o clauză este abuzivă, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul.

De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. În plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.

Menționează că, în practica judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința de bună-credință.

In ceea ce privește analiza fiecărui comision reclamat de către reclamanți ca fiind abuziv, precizează că, așa cum au arătatși pe larg prin cererea introductiva de instanță motivele pentru care respectivele comisioane au un caracter abuziv, înțeleg să solicite respingerea apărărilor si susținerilor pe care societatea pârâtă le-a formulat cu privire la acestea, practica judiciara in materie fiind cat se poate de concludenta, existând numeroase hotărâri pronunțate in acest sens, prin care s-a constatat caracterul abuziv al comisioanelor de acordare credit, de administrare (calculat la valoare inițiala a creditului) si de rambursare anticipata.

Cu privire la comisionul de acordare credit, raportat si la susținerile formulate de către parata prin intampinare, precizează că acesta, perceput in cuantum de 0,95% flat din valoarea creditului, nu poate fi justificat de către parata, in condițiile in care elementele enumerate prin intampinare, care determina in opinia sa perceperea acestuia, nu sunt in măsura sa conducă la achitarea acestuia in acest cuantum. Cu atat mai mult poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, in condițiile in care parata nu a fost in măsura sa indice măcar un singur criteriu de individualizare a acestuia, in vederea verificării de către instanță a modului de calcul al respectivului comision. Or, daca justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explica de ce cuantumul acesteia este invariabil de 0,95% - indiferent de tipul de contract, dintre cele oferite de către B. la acea vreme, si nici de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate si nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales ca aceste contracte sunt preformulate, pentru oricare tip de credit.

În ceea ce privește cererea de probatorii formulata de parata, reclamanții se opun probei cu interogatoriul, intrucat, vazand si teza probatorie indicata de către aceasta, nu exista niciun fel de fapte personale ale noastre ce ar avea relevanta in prezenta cauza, împrejurările in care a fost încheiat contractul de credit neavand nicio înrâurire in prezenta cauza.

Pentru aceste considerente, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții solicită respingerea apărărilor si susținerilor formulate de pârâta B. C. R. si sa admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulata.

În drept, au invocat disp. art. 201 alin 2, art. 351 Cod procedura civila.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de 11.04.2008, B. C. R. SA, in calitate de « banca » si B. D., in calitate de imprumutat, si B. E. D. in calitate de coplatitor/coimpurmutat, s-a incheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ , avand ca obiect acordarea catre imprumutat a sumei de 15.000 euro reprezentand credit de trezorerie nenominalizat-contravaloare nevoi personale, pe o perioada de 120 de luni.La data incheierii contzractului dobanda curenta este de 11,9% pe an si este variabila.Dobanda curenta este formata din dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile BCR la care se adauga 3,00 puncte procentuale.

In cauză, reclamantul nu a susținut ca nu ar fi negociat clauzele contractului și nu ar fi fost informat, iar prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referință variabilă a B.GR. – 11,8% pe an

In drept, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociați, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale iar la alin. 2 este definit comerciantul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.

În cauză pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor acționează în cadrul activității sale comerciale. Reclamanții sunt consumatori în sensul aceleiași legi, întrucât în contractele încheiate cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.Pe acest aspect instanta a constatat cu privire la exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in sens procesual ca prin protectia drepturilor consumatorului de catre legiuitor se urmareste un interes general in abstract si nu unul individual astfel că, actiunea in constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale di9n contracte de credit incheiate intre consumatori si profesionisti este imprescriptibila sub aspect extinctiv.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform alin. 2 al art. 4 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului activ. La alin. 3 al art. 4 se prevede ca faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

A.. 4 art. 4 ofera, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive iar la alin. 5 se prevede ca fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului ; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Prin urmare, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuia să verifice următoarele condiții:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Iarnatura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului ;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța constată că, acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din Lege, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Clauzele privitoare la dobânzi si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si impreuna cu marja de profit formeaza pretul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, conform legislatiei nationale si comunitare (în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE), nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, in raport cu serviciul furnizat, cu conditia ca aceste clauze sa fie clar exprimate.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de urmarire riscuri prin faptul ca prevederea din contract referitoare la acest comision nu a fost negociata fiind preformulata si este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ fiind prestabilita prin clauze de tip standard specifice contractelor de adeziune pârâta dimpotriva, sustine că acest comision de urmarire riscuri este de asemenea un element al prețului Băncii, iar rațiunea economică care justifică solicitarea lui o reprezintă existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere.

Instanta retine că, prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind„riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia". Fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă. Împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia. Aceste operațiuni impun analiza evoluției creditului într-un context mult mai larg, al activității băncii și al evoluțiilor de pe piața interbancară, vizând acele riscuri venite dinspre piață spre relația contractuală dintre bancă și împrumutat. Oricât de mare ar fi împrumutul luat, și oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piața interbancară va evolua în ritmul și după regulile ei. Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului. Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor: este necesar, este spre folosul împrumutatului, care, nefiind profesionist, nu ar ști cum să se pună la adăpost, este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piață și este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionul de administrare. La cea mai simplă analiză, consumatorul cu înțelegere medie, nemaivorbind de cel avizat, putea înțelege că toate aceste componente de cost țin de riscuri legate de persoana sa, în timp ce piața bancară are și ea riscurile ei. Sustine că pe întreaga perioadă de rambursare pot apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă și anume evoluția cursului leu / euro, leu / dolar. Acest risc trebuie urmărit atent, cu cea mai mare implicare și promptitudine posibile. Dintre părțile la contract, îi revine profesionistului să analizeze evoluția pieței interbancare. El prestează, astfel, o activitate, ce îi profită și împrumutatului, pentru că este și în interesul său să știe că își rambursează creditul într-o situație controlată pe cât posibil, și nu lăsată la voia întâmplării și a surprizelor neplăcute.Mai mult, banca si-a asumat doar conditia de creditor chirografar nefiind garantata executarea obligatiei principale prin constituirea unor garantii reale imobiliare sau mobiliare.

In acest sens instata retine ca fiind vorba de contracte de imprumut de bani incheiate intre consumatori si institutii financiar bancare comisioanele si spezele contractului de acet tip sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

In speta, consumatorii parati au fost informati cu privire la conditiile generale de creditare, contractul fiind incheiat la sediul bancii si nu in alt loc fiind astfel indeplinita obligatia bancii in calitate de profesionist in limitele obligatiei impuse de art,4 alin3 teza finala din Legea 193/2000cu modif si completari cat timp contractul de credit a fost semnat in aceste conditii .In acest sens sunt si disp.art,5 din acelasi act normativ potrivit cu care, in cazul contractelor standard, preformulate, profesionistul are obligatia de a remite, la cerere, oricarei persoane interesate, un exemplar din contractul pe care il propune.In speta, aceste obligatii au fost indeplinite iar conditiile din contractul de credit au fost acceptate, in situatia in care, acest contract acceptat prin semnarea lui de catre partile contractante s-a derulat pe parcursul a cel putin 6 ani de la data incheierii si remiterii materiale a sumei de bani imprumutate precum si a executarii comisionului de acordare perceput o singura data la tragerea creditului, astfel că, este greu de acceptat că reclamantii nu au constatat existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatile partilor survenit in defavoarea lor pe parcusul executarii contractului si . .

Cu privire la comisionul de administrare calculat la valoarea initiala a creditului, instanta retine ca acest comision este in cuantum fix de 7,5 euro lunar, reprezentand un procent de 0,05% din valoarea creditului aspect cunoscut de reclamanti de la data incheierii contractului, astfel incat nu se poate sustine ca nu au cunoscut costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștința la data semnarii conventiei de toate elementele care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor acestora.

Aceleasi considerente sunt aplicabile si clauzei referitoare la comisionul de urmarire, riscuri,, a comisionului da acordare credit si de rambursare anticipata.Or, nu se poate retine existenta acestui dezechilibru, prin invocarea clauzei ca fiind abuziva, fara nicio proba in acest sens.

Cu privire la motivul referitor la caracterul preformulat al contractului, statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii în cazul convenției de credit încheiată între părți, instanța constată că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, prin raportare la modalitatea de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanța nu poate considera că actele juridice încheiate între părți reprezintă contracte negociate, din moment ce în cazul contractului negociat părțile discută și negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

De altfel, împrejurarea că reclamanților li s-au înmânat, în faza precontractuală, atât condițiile generale, cât și cele speciale ale convenției de credit, și că tipul de credit, suma de bani împrumutată și perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părți, iar clauzele contractului cu privire la comisioane au fost redactate . nu conduce la concluzia că este vorba despre un contract negociat între părți, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b din anexa Legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți, nu echivalează cu negocierea lor, aceștia având numai dreptul de a le accepta prin semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate constituie în fapt cererea consumatorilor de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a le acorda reclamanților posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului și de derulare a raporturilor juridice dintre părți.

Fată de soluția dată cererii reclamanților, instanta va respinge cererea reconvenționala a paratei ca neinteiemata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea formulată de reclamanții B. D. – CNP_, și B. E. D. – CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat R. C. din București, Sfanta Vineri, nr. 21A, ., ., sector 3, în contradictoriu cu pârâta B. C. R. – CUI_, J_, cu sediul în București, .. 5, sector 3, ca neîntemeiată.

Cu apel.

Pronunțată în ședință publică azi, 06.04.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

L. M. V. F. C. Ș.

Red.Jud.L.M.V.

Tehn.F.C.Ș..18.04.2015

3com.

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4543/2015. Judecătoria...		Pretenţii. Sentința nr. 4654/2015. Judecătoria SECTORUL 3... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5596/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 4885/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 4815/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4543/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 4654/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6537/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6552/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI Partaj judiciar. Sentința nr. 6341/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI