Acţiune în constatare. Sentința nr. 2186/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2186/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 2186/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI

Secția Civilă

SENTINȚĂ CIVILĂ NR. 2186

Ședința publică din 19.02.2015

Instanța constituită din:

Președinte: D. A.

Grefier: C. N.

Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanta S. (F. M.) D. M. în contradictoriu cu pârâta . ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 05.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, parte integranta din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 19.02.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 21.03.2014 sub nr._, reclamanta S. (fostă M.) D.-M. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu pârâta .>

- să se constate ca fiind abuzive și, pe cale de consecință nule absolut, clauzele înscrise la art. 4 de la 4.1 la 4.7 din Contractul de credit ipotecar ./ 02.08.2007, respectiv:

- să se constate rata dobânzii aplicabilă Contractului de credit ipotecar ./02.08.2007 ca fiind de 5,35% pe an potrivit art.4.2. din contract, de la data încheierii contractului de credit (02.08.2007) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere aceleași dispoziții legale iterate la capătul 1 de cerere.

- să se dispună restituirea diferențelor de dobândă rezultate în urma nerespectării dispozițiilor contractuale referitoare la cuantumul ratei dobânzii înscrise la art.4.2. din Contractul de credit ipotecar ./ 02.08.2007, precum și la plata dobânzii legale asupra acestor sume percepute cu încălcarea dispozițiilor contractuale, de la data încasării acestor sume până la plata lor.

- să se constate ca fiind abuzive și, pe cale de consecință nule absolut, clauzele înscrise la art. 4.11 lit. b și art.5.5. din Contractul de credit ipotecar ./ 02.08.2007, în ceea ce privește încasarea comisionului de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, și să se dispună restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor.

- să se constate ca fiind abuzivă clauza și, pe cale de consecință nulă absolut, înscrisă la art.4.11 lit.c din Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007 și să se dispună restituirea comisionului de evaluare a garanției în cuantum de 360 lei, precum și plata dobânzii legale asupra acestor sume de la data încasării acestor sume și până la data plății lor, având în vedere dispoz. art. 75-81 din Legea 296/2004 codul consumului.

- să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.11.lit.d din Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată a creditului de 2,50% calculat la suma plătită anticipat care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare, având în vedere dispozițiile art. 10 lit.c și f din Legea 21/1992 privind protecția consumatorilor.

- să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 4.11.lit.e din Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007, în ceea ce privește obligația sa de a plăti alte comisioane stabilite de către bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client, având în vedere dispoz. art. 10 lit.c și f din Anexa Legii 193/2000.

- să se constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art. 7.1. din Contractul de credit în ceea ce privește obligarea sa, la încheierea poliței de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă și suma asigurată, având în vedere dispoz. 18 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

În motivare, reclamanta a susținut că, în anul 2007 a încheiat cu pârâta Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007 prin care i s-a acordat un împrumut bancar în valoare de 46.500 franci elvețieni (CHF), cu obligația de rambursare împreună cu dobânda aferentă în termen de 420 de luni. A încheiat acest contract de credit din nevoia de resurse financiare necesare acoperirii unor nevoi primare, respectiv nevoia de locuință, aflându-se în poziția consumatorului ce nu i se permitea să negocieze contractul încheiat. Contractul de credit ipotecar ._/28.08.2007 l-a semnat fără a i se permite negocierea clauzelor contractuale, acesta fiindu-i prezentat de către pârâtă ca un contract-cadru, preformulat, fără posibilitatea de a modifica clauzele acestuia. De aceea, în interpretarea clauzelor contractuale și în aplicarea legii trebuie avut în vedere calitățile celor două părți contractante: consumator și profesionist, banca pârâtă. Mai mult, lipsa cunoștințelor juridice și economice, precum și gradul său de instruire, având studii medii, nu i-au permis înțelegerea corectă a anumitor clauze contractuale, într-o atare situație obligația profesionalismului fiind de a informa corect și complet consumatorul prin explicații suplimentare, în scris, raportat la gradul acestuia de instruire și înțelegere.

Astfel, reclamanta consideră că sunt abuzive prevederile art.4 din contractul de credit, având în vedere dispozițiile legale arătate, astfel: raportarea ratei dobânzii curente la indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF, fără a arăta care sunt factorii și condițiile care determină scăderea ori creșterea ratei dobânzii; dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente pe parcursul derulării contractului fără a preciza în mod concret, clar și neechivoc, periodicitatea și/sau condițiile în care poate surveni modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și cel al reducerii acesteia. Totodată, aducerea la cunoștință și aplicarea automată a ratei dobânzii la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia contravine flagrant dispoz. art. 93 lit. h, i din Legea 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Reclamanta mai învederează faptul că nu a acceptat și nu a fost vreodată înștiințată de o majorare a ratei dobânzii în Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007, astfel că, consideră că rata dobânzii aplicabilă acestuia este de 5,35% pe an potrivit dispozițiilor contractuale acceptate de către părți.

Comisionul de administrare este perceput în mod nelegal și abuziv, fiind calculat la valoarea soldului coditului, contrar Legii 21/1992 privind protecția consumatorilor art. 93, situație cu totul inechitabilă, întrucât comisionul de administrare trebuie perceput în mod legal pentru administrarea contului curent, respectiv pentru sumele depuse ce sunt administrate, gestionate de către bancă și nu pentru administrarea creditului, întrucât nu există un serviciu prin care să se administreze creditul în sine. Totodată, banca nu a definit în cuprinsul contractului semnat în mod clar pentru ce serviciu prestat de către bancă împrumutatului este încasat acest comision, pentru a fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la semnificația acestui cost suplimentar pe care trebuie să îl suporte și cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision.

Comisionul de evaluare a garanției a fost perceput în mod nelegal și abuziv de către bancă, fiind obligată să achite acest comision, fără a exista o prestație din partea pârâtei care să justifice încasarea acestuia. Totodată, banca nu a definit în cuprinsul contractului semnat în mod clar pentru ce serviciu prestat de către bancă împrumutatului este încasat acest comision, pentru a fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la semnificația acestui cost suplimentar pe care trebuie să îl suporte și cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Mai mult, înainte de încheierea contractului, a achitat un onorariu pentru a se evalua imobilul adus în garanție.

Din interpretarea prevederilor art. 95 din OUG nr. 50/2010 rezultă că dispozițiile art. 371 și cele ale art. 66-69 din prezenta ordonanță de urgență se inclusiv contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței. Prin urmare, la data intrării în vigoare a OUG nr. 95/2010, contractul de credit se afla în curs de derulare, având în vedere că acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 420 de luni.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art.4 din contractul de credit, dobânda este variabilă. Pe cale de consecință, în acest caz devin aplicabile dispozițiile art.68/c din OUG nr.50/2010.

Reclamanta arată că obligația impusă în sarcina sa prin art.7.1. din contract, de a încheia o poliță de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurare agreată de bancă, în care suma asigurată va fi cel puțin egală cu valoarea creditului, este abuzivă și nelegală. Este abuzivă și nelegală impunerea încheierii unui contract cu o anumită societate de asigurare, având în vedere că societățile de asigurare sunt supuse unui regim special de înființare și autorizare față de societățile comerciale obișnuite, iar atâta timp cât împrumutații încheie polița de asigurare cu o societate autorizată consideră că aceasta este perfect valabilă, tară a se încălca obligația contractuală asumată. Pe de altă parte, valoarea sumei asigurate nu trebuie să se raporteze la valoarea inițială a creditului, ci la .valoarea soldului „creditului din momentul încheierii asigurării, pentru că ceea ce se garantează cu respectiva poliță este creditul rămas de achitat. Astfel, prin această obligație impusă în sarcina sa de către pârâtă, în situația unei eventuale despăgubiri banca va încasa valoarea poliței, care va fi mai mare decât valoarea creditului, îmbogățindu-se fără justă cauză.

În drept, a fost invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, Legea nr. 296/2004 privind codul consumului, Legea nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În susținerea acțiunii s-a solicitat administrarea probei prin înscrisuri, expertiză, precum și orice alte probe se vor dovedi pertinente, concludente și utile cauzei.

La data de 24.04.2014, reclamanta S. D.-M. a depus la dosar cerere (f.19) prin care a susținut că capetele 1, 2, 6, 7 și 8 sunt capete de cerere în constatare, nu au o valoare intrinsecă, estimabilă în bani, ci acestea, în măsura admiterii lor de către instanță, dau dreptul la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor abuzive, nule absolut, în virtutea principiului restitutio in integrum, precum și în baza art. 10 lit.d din Legea 21/1992. Pentru stabilirea competenței materiale a instanței consideră că trebuie avută în vedere raportat la aceste capete de cerere, valoarea contractului de credit ./02.08.2007, respectiv 46.500 franci elvețieni (167.400 lei).

Valoarea capătului 3 de cerere este de 3.000 franci elvețieni (aproximativ 10.800 lei), reprezentând diferență de dobândă dintre dobânda precizată și scadențarul aferent contractului de credit ./02.08.2007, și dobânda achitată în fapt calculată de la data de 15.01.2008 până la data de 14.04.2014 astfel: 75 luni x 40 franci elvețieni (diferența de dobândă) = 3.000 franci elvețieni.

Valoarea capătului 4 de cerere este de 3.100 franci elvețieni (aproximativ 11.160 lei), reprezentând totalul comisioanelor de administrare achitate de la data de 15.09.2007 până la data de 15.04.2014, astfel cum acestea sunt precizate în scadențarul aferent contractului de credit ._/02.08.2007.

Pârâta B. SA a formulat întâmpinare (filele 46-51) prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a cerere restituirea sumelor, având în vedere faptul că, contractul de credit a fost încheiat la data de 02.08.2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21.03.2014, deci după expirarea termenului de 3 ani, astfel apreciază că se impune constatarea de către instanța a faptului ca prezenta acțiune este prescrisă.

În ceea ce privește fondul cauzei, solicită respingerea tuturor capetelor de cerere din cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiate pentru următoarele motive:

Din portofoliul de soluții de creditare oferite de banca clienților săi la vremea respectivă, doamna S. a ales un produs de creditare cu dobândă variabilă acordat în moneda CHF. Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul confirmă că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

De la data acordării creditului și până la data intrării în vigoare a prevederilor OUG50/2010, costurile creditului au fost influențate de mai mulți factori, în special de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele garantate cu ipotecă de pe piața bancară din România.

Pârâta a susținut că, evoluția dobânzii pe parcursul derulării creditului garantat cu ipotecă a fost următoarea:

- 5.35% începând cu data de 07.08.2007 până în data de 06.08.2008 (perioada de dobândă fixă);

- 6.85% din data de 06.08.2008 până în data de 19.09.2010 data implementării prevederilor OUG 50/2010, marja fixă de 6.74% + Libor la 3 luni 0.11%);

- 6.85% din data de 19.09.2010 până în data de 15.01.201;

- 6.91% din data de 15.01.2011 până în data de 15.04.2011;

- 6.925% din data de 15.04.2011 până în data de 15.07.2011;

- 6.915% din data de 15.07.2011 până în data de 19.09.2011 (data implementării Actului Adițional nr. 1);

- 5.925% din data de 19.09.2011 până în data de 15.10.2011;

- 5.785% din data de 15.10.2011 până în data de 15.01.2012;

- 5._% din data de 15.01.2012 până în data de 15.04.2012;

- 5._% din data de 15.04.2012 până în data de 15.07.2012;

- 5.825% din data de 15.07.2012 până în data de 15.10.2012;

- 5.787% din data de 15.10.2012 până în data de 15.01.2013;

- 5.766% din data de 15.01.2013 până în data de 15.04.2013;

- 5,77% din data de 15.04.2013 până în data de 15.07.2013;

- 5.769% din data de 15.07.2013 până în data de 15.01.2014;

- 5.773% din data de 15.01.2014 până în data de 15.04.2014;

- 5.766% din data de 15.04.2014 până în prezent.

Astfel, prin . prevederilor OUG nr. 50/2010, aprobată prin Legea nr. 288/28.12.2010, dobânda se calculează în funcție de un indicator internațional transparent Libor CHF la 3 luni la care s-a adăugat o marjă fixă. Marja fixă s-a determinat ca diferență între valoarea totală a dobânzii valabilă la dată de 21.06.2010 și valoarea Libor CHF la 3 luni valabilă la data de 21.06.2010. Respectând cele precizate anterior, marja fixă a avut valoarea de 6.74% (6.85% valoarea dobânzii valabilă la data de 21.06.2010 minus 0,11% valoarea indicelui Libor CHF la 3 luni valabilă la data de 21.06.2010.

Pârâta mai menționează că, în luna septembrie 2010 B. SA a trimis la adresa de corespondență comunicată băncii, o notificare cu privire la . Ordonanței de Urgență nr. 50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ, iar cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adițional la contractul credit în unitatea B. care a acordat creditul. Astfel, începând cu scadența celei de-a patra rate (trei luni de la prima scadență de după data implementării prevederilor actului normativ mai sus menționat), rata dobânzii a fost supusă unei revizuiri trimestriale în funcție de noua valoare a Libor CHF la 3 luni comunicat cu 2 zile lucrătoare înainte de revizuire.

În data de 19.09.2011, a fost semnat actul adițional nr. 1 la contractul de credit garantat cu ipotecă nr. HL12203/02.08.2007 prin care prin care marja fixa a fost redusă de la 6.74% la valoarea de 5.75%, iar comisionul de administrare lunară a creditului a fost diminuat de la valoarea de 0.10% la valoarea de 0.06%.

Referitor la comisioanele percepute, reclamanta precizează că, comisionul de administrare a creditului reprezintă costul pentru întreținerea și administrarea creditului și va fi plătit de către împrumutat lunar, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare. Mai precizează că de la data acordării creditului până la data implementării primului act adițional, valoarea comisionului lunar de administrare a creditului de 0.10% a rămas nemodificată. Începând cu data de 19.09.2011 valoarea comisionului lunar de administrare a creditului este 0.06%.

Acesta se percepe în deplina conformitate cu art. 36 din OUG 50/2010, care prevede că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul ramburs anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Conform clauzelor contractuale, odată cu . OUG 50/2010, comisionul de rambursare anticipată a creditului a fost eliminat.

Pentru creditul acordat banca nu a perceput comision de acordare sau comision de risc.

În continuare pârâta învederează că dispoziția contractuală referitoare la dobândă nu este o clauză „impusă" consumatorilor. Astfel:

a) la momentul încheierii contractului de credit exista o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată ;

b) prin completarea cererii de creditare persoana interesata a optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor proprii; "

c) condițiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele fiecărui tip de dobândă și totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutat;

d) condițiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt menționate în contractul semnat de acesta și particularizate în funcție de opțiunile personale.

Așadar, clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislația în vigoare și reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară.

În continuare pârâta învederează că, dobânda variabilă are, pe de-o parte, avantajul de a oferi pe întreg parcursul creditării cea mai bună dobândă în funcție de condițiile pieței, permițând consumatorilor să beneficieze de scăderi de dobândă și, pe de altă parte, de a preîntâmpina pierderile inerente unei modificări intempestive a costurilor de finanțare; o dobândă fixă prezintă în mod cert avantajul plății unei rate fixe pe toată durata contractului, dar are dezavantajul de a nu putea fi modificată în funcție de evoluția viitoare a condițiilor de piață. Așadar, în sine, dobânda variabilă nu poate fi considerată ca fiind o clauză abuzivă.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta .poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor Băncii, precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative, care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru-totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor B.. În acest ultim caz, în care sunt luați în calcul mai mulți factori, pe lângă indicele monetar Euribor, Libor sau, după caz, Robor, în practica bancară anterioară OUG nr. 50/2010 dobânda variabilă se stabilea în funcție de indicele de referință al băncii (sau dobânda de referință a băncii) și marja.

Pârâta precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată și permisă în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori.

Aprecierile reclamantului referitoare la faptul că prevederile referitoare la comisionul de administrare și de acordare ar fi o clauză abuzivă sunt neîntemeiate. Astfel, pârâta arată că acest comision reprezintă un cost legat de analiză întocmită la acordarea creditului, care înglobează toate cheltuielile asociate acestui proces și nu cele de administrarea creditului deja acordat. Comisionul de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului și nu o garanție reținută de către bancă. Acesta a fost reținut o singura dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.

În ceea ce privește comisionul de administrare a creditului este 0% pe lună și se aplică la valoarea creditului.

Astfel că banca nu a perceput niciodată comision de administrare lunară a creditului, ci doar un comision de administrare a contului curent prin care se face plata ratelor. Comisionul de administrare cont curent reprezintă costul cu întreținerea și administrarea contului dedicat operațiunilor de plată și tragere a sumelor din credit, precum și a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, dacă este cazul. Valoarea acestuia este în prezent de 2.5 ron (echivalentul în CHF)/lună.

Pe de o parte, reclamantul a avut cunoștință de existența clauzei privind comisionul de acordare a creditului și aceasta nu creează nici un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pârâta a mai susținut că situația financiară la nivel național și internațional determină banca să își adapteze produsele pentru a asigura stabilitate pe termen lung, adică tocmai posibilitatea băncii de a continua creditarea. Astfel, orice client al băncii ar înțelege că poate să încheie un contract în care să se oblige să plătească un anumit comision și dobândă iar apoi, să solicite instanței să constate ca abuzive aceste clauze, ceea ce ar putea pune în pericol întreg sistemul de creditare.

În concluzie, a apreciat că admiterea cererii reclamantului ar lăsa contractul de credit lipsit de obiect determinând pierderi foarte mari pentru Bancă ceea ce impune ca instanța să dispună și rezilierea contractului și să oblige pe reclamant să restituie integral creditul acordat.

În drept, a invocat prevederile art. 205 C.pr.civ. și orice alte dispoziții legale incidente în cauză.

La data de 24.07.2014, reclamanta a depus la dosarrăspuns la întâmpinare (filele 54-56), prin care arată că sancțiunea acestor clauze este nulitatea absolută, acțiunea în constatarea nulității clauzelor abuzive este imprescriptibilă, iar termenul de prescripție privind dreptul la acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestor clauze începe să curgă de la data constatării nulității absolute și, prin urmare, acest termen nu a început să curgă.

În ceea ce privește dobânda variabilă, reclamanta a învederat că nu a afirmat că este abuzivă stabilirea unei dobânzi variabile, ci faptul că dobânda variabilă trebuia stabilită în conformitate cu cerințele legale - art. 14 Legea 190/1999, art. 93, art. 10 Legea 21/1992 și, totodată, că modificarea acesteia peste nivelul de 5,35 % pe an stabilit în contractul de credit este abuzivă.

Pârâta recunoaște modificarea ratei dobânzii în sensul creșterii acesteia, însă nu i-a adus la cunoștință acest aspect până la momentul formulării întâmpinării, motiv pentru care aceste modificări nu sunt opozabile. Mai mult, nici măcar prin întâmpinare nu a fundamentat și motivat această creștere a ratei dobânzii, prin raportare la criterii obiective și indici verificabili, menționate în contract.

În ceea ce privește aplicarea OUG nr. 50/2010, arată că afirmațiile pârâtei în sensul că aceasta și-a îndeplinit obligațiile legale ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât notificarea despre care pârâta face vorbire în întâmpinare nu i-a fost adusă la cunoștință. Susținerile pârâtei în legătură cu modificarea formulei de calcul a ratei dobânzii după . OUG nr. 50/2010 sunt neîntemeiate, pe de o parte pentru că nu i s-au comunicat aceste schimbări reflectate într-un act adițional, iar, pe de altă parte, o astfel de modalitate de calcul nu are nicio fundamentare economică, întrucât OUG nr. 50/2010 a stabilit obligația determinării dobânzii variabile ca sumă dintre marja fixă a băncii și indicatorul internațional pentru moneda în care s-a acordat creditul. În speța de față, creditul a fost acordat în franci elvețieni, indicatorul pentru această monedă fiind LIBOR. Determinarea unei marje fixe a băncii în funcție de o rată a dobânzii de 6,74 % este incorectă și abuzivă, întrucât rata dobânzii aplicabilă contractului în luna iunie 2010 era 5,35%, astfel cum se prevede în contractul de credit. O determinare legală și corectă a marjei fixe a băncii în luna iunie 2010 trebuia făcută astfel: rata dobânzii 5,35% minus indicele LIBOR de 3 ori la 6 luni.

Prin încheierea de ședință din data de 06.11.2014, instanța a respins excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor ca neîntemeiată pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii (f. 62).

La data de 08.12.2014, reclamanta S. D.-M. a depus la dosar cerere (f. 197) prin care a precizat că înțelege a se judeca cu SC B. SA, .. 6A și că, prin cererea de chemare în judecată – capătul 7 de cerere – a solicitat instanței să constate ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut, clauza înscrisă la art.4.11.1it.e) din Contractul de credit ipotecar ./02.08.2007, în ceea ce privește obligația sa de a plăti alte comisioane stabilite de către bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client. A arătat că consideră că această clauză este abuzivă întrucât dă dreptul profesionistului de a introduce comisioane noi, ce nu au fost prevăzute în contract ori potrivit art. 93 din Legea 21/1992 privind protecția consumatorilor.

La data de 10.12.2014, reclamanta S. D.-M. a depus la dosar Cerere Completatoare (f. 199) prin care a solicitat instanței să se constate mecanismul de calcul al ratei dobânzii se face prin raportare la o marjă fixă și un indice general acceptat, respectiv indicele LIBOR la 3 luni sau la 6 luni, având în vedere dispozițiile art. 14 din Legea 190/1999 și art. 1 și 4 din Legea 193/2000, art. 9 indice 3 din Legea 21/1992, pct. 2 lit. g, motive pentru care solicită instanței să constate aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate contractului de credit HL_ din 06.11.2007, și pe cale de consecință, că rata dobânzii este egală cu o marjă fixă plus indicele de referință LIBOR la 6 luni, marja fixă urmând a fi determinată de către

instanță prin scăderea valorii indicelui de referință LIBOR la 6 luni de la data încheierii contractului din rata dobânzii de la data încheierii contractului.

În măsura admiterii acestui capăt de cerere, reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în plus peste cuantumul dobânzii stabilite pe baza solicitării anterioare, respectiv marja fixă a băncii plus indicele de referință LIBOR la 6 luni valoarea acestora fiind de 6.000 franci elvețieni.

În cazul în care instanța va respinge solicitarea privind stabilirea ratei dobânzii în funcție de marja fixă și indicele LIBOR la 6 luni, să constate ca fiind aplicabilă contractului de credit rata dobânzii de 5,35% pe an specificată în contract și restituirea sumelor achitate peste acest cuantum în sumă de 3000 franci, elvețieni.

La termenul de judecată din 05.02.2014, instanța a admis excepția tardivității cererii completatoaredepuse de reclamantă la al doilea termen de judecată, motiv pentru care, în lipsa acordului expres al pârâtei, nu a luat act de această cerere, continuând judecata în limitele formulării inițiale (f.209).

Instanța a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri. La solicitarea instanței, pârâta a depus dosarul de creditare.

Analizând cererea, prin prisma probelor administrate, instanța reține:

În fapt, în data de 02.08.2007, reclamanta S. (fostă M.) D.-M. a încheiat cu pârâta S.C. B. Post S.A., Contractul de credit ipotecar ./ 02.08.2007 (f. 21-30) având ca obiect acordarea unui credit ipotecar de către Bancă în cuantum de 46.500 CHF, pentru o perioadă de 420 de luni calculată de la data primei trageri de credit.

În drept, instanța reține în primul rând că acest contract este supus dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, așa cum rezultă din obiectul contractului (fiind acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă sau cu altă destinație decât cea locativă si garantat cu o ipotecă asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se acordă creditul) și din clauzele exprese inserate în contract pe acest aspect (art. 10.2 – f. 136). Acest contract, deși încheiat cu o persoană fizică, este supus în continuare dispozițiilor Legii 190/1999 art. 1, 2 lit.a-g, art. 3-5, 10-12, art. 13 alin. 2, art. 16-25, 27-28, 33 și 34 și după modificările aduse Legii 190/1990 conform art. 91 din OUG 50/2010.

Conform art. 34 din Legea 190/1999, dispozițiile Legii 190/1999 se completează însă cu prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, lege care prevede că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.(…) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” și definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; iar profesionistul ca orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

În speță, reclamanta este persoană fizică, care a încheiat un contract de credit ipotecar în vederea achiziționării uni imobil, pârâta are calitatea de profesionist (fost comerciant), persoană juridică autorizată să desfășoare activitate financiar-bancară, inclusiv sub forma încheierii contractelor de credit cu persoane fizice, astfel că contractul care face obiectul prezentei cauze intră sub incidența Legii 193/2000 și, pe cale de consecință, pârâtei îi incumba obligația de a nu fi inserat clauze abuzive în contractul încheiat cu reclamanta

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o anumită clauză contractuală, trebuie îndeplinite trei condiții cumulative:

- clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul;

- prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- prin inserarea acestei clauze s-au încălcat cerințele bunei-credințe.

Conform art. 4 alin. 6, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil

Analizând cu prioritate dispozițiile art. 4 alin. 6 care reglementează excepția de la posibilitatea analizării caracterului pretins abuziv al clauzelor care țin de prețul contractului, instanța reține că obiectul și prețul contractului nu sunt excluse oricărei analize și cenzuri a instanței, ci doar definirea obiectului contractului, respectiv caracterul adecvat al prețului și doar în ipoteza în care acele clauze care se referă la obiect sau preț sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În acest sens este și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Curtea subliniind de mai multe ori că instanța națională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului.

În cauza C-472/10 Invitel, CJUE a stabilit că excluderea nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.

Este de competența instanței naționale să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau un furnizor, care prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare, în cadrul acestei aprecieri urmând a verifica „în special dacă, ținând seama de toate clauzele care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii din care face parte clauza în litigiu, precum și de legislația națională care prevede drepturile și obligațiile care s-ar putea adăuga celor prevăzute de condițiile generale în cauză, sunt specificate într-un limbaj clar și inteligibil metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă consumatorii au dreptul să pună capăt contractului.”

În cauza C-26/13 A. Kasler, H. c. OTP Jelzalogbank Zrt, CJUE a arătat că excepția prevăzută de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii este de strictă interpretare, excluderea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora; excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control; excluderea menționată nu se aplică, de exemplu, în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.

Analizând condiția lipsei unei negocieri pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, instanța reține că art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura acesteia, precum contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Profesionistului îi revine obligația să facă dovada caracterului negociat al unei clauze, iar în prezenta cauză, pârâta a făctut această dovadă.

Clauzele generale sunt clauze standard, preformulate și integrate în fiecare contract individual, constituind corpul comun care dau specificitate produsului bancar. Dar chiar Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele acordate peroanelor fizice prevede că „Împrumutătorii desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de Banca Națională a României - Direcția supraveghere. Orice modificare ulterioară a reglementărilor proprii se notifică Băncii Naționale a României și devine aplicabilă numai după validarea acesteia de către Direcția supraveghere”, iar B. Post SA este o societate comerciala ce funcționează în scopul obținerii unui profit și este supusă autorizării activității de către Banca Naționala a României.

Totodată, în cauză, cererea de credit a reclamantei data din 10.05.2007 (f. 190). După depunerea diferitelor acte din documentație (f. 76) și verificarea actelor depuse (f. 74), pârâta a prezentat reclamantei „Scrisoarea de ofertă” și i-a predat-o în data de 02.08.2007 sub semnătură (semnătură necontestată de reclamantă și, implicit, cu dovada probatorie deplină – f. 161) în care i-a fost prezentată oferta de contract și cu mențiunea expresă că oferta este valabilă 60 de zile de la data emiterii (ultimul paragraf – f. 163). Cu toate acestea, reclamanta personal a semnat în aceeași zi înscrisul fără titulatură (f. 119) în care a recunoscut primirea ofertei pârâtei și a acceptat-o pur și simplu (f. 119).

Mai mult, în Scrisoarea de ofertă s-au inserat dispoziții care vizau tocmai costul total al contractului și care ulterior s-au regăsit și în contractul de credit, dar mai schematice ceea ce permitea o mai ușoară citire și urmărire a lor de un consumator neavizat cu pregătire medie și chiar sub medie și obliga la citire și pe reclamanta consumator.

Reclamantei i-a fost predat sub semnătură (semnătură, de asemenea, necontestată de reclamantă) și înscrisul intitulat „Confirmare”, din nou, cu dispoziții care s-au regăsit ulterior și în contractul de credit, și, de asemenea, mai schematice, sintetizate ușor de urmărit de un consumator neavizat cu pregătire medie și chiar sub medie (f. 160).

Reclamanta nu numai că nu a făcut dovada, dar nici nu a invocat că ar fi făcut cel puțin o contraofertă la oferta primită. Dreptul consumatorului la negocierea clauzelor presupune și obligația acestuia de a negocia clauzele, ceea ce presupune nu numai să formuleze o cerere, ci și să inițieze o negociere sau să continue o negociere după primirea unei oferte, prin depunerea unei contraoferte, să profite de termenul de valabilitate a ofertei de 60 de zile acordat de bancă. Renunțarea la acest termen și nemanifestarea intenției de continuare a negocierilor nu poate fi imputată pârâtei, negocierea presupunând prin definiție discuții din ambele părți.

Astfel, instanța apreciază că nu se poate reține lipsa caracterului negociat al contractului.

Celelalte două condiții prevăzute de art. 4 1 din Legea 193/2000 vor fi analizate raportat la fiecare clauză pretins a fi nulă absolut având în vedere specificitatea acestora.

1.) Dispozițiile din art. 4 din contract care vizează dreptul băncii la modificarea dobânzii

În drept, conform art. 6 din Legea 190/1999, „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă (…) variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.” Dispoziții asemănătoare sunt și în art. 9/3 lit. g) din OG 21/1992 indicat de reclamantă

În cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat trunchiat prevederile art. 4.1 (f. 3), respectiv doar faptul că „Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de Indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF”, în timp ce în contract se menționează în plus expres că „Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii” (f. 22). Mai mult, s-a stabilit expres prin clauza menționată chiar de reclamantă că ”Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale”. Or, este evident că „0 (zero) puncte procentuale” înseamnă că dobânda variabilă este egală numai cu indicele de referință al băncii așa cum a fost definit mai sus.

Iar acest indice de referință, contrar susținerilor reclamantei, respectă întocmai prevederile legale – este un indice menționat în contract și este un indice independent de voința creditorului, depinzând de întreaga piață bancară din România care presupune numeroase alte bănci, nu doar B., este un indice verificabil. Costul resurselor de finanțare are la bază mai multe elemente respectiv: indicele de referință libor care este influențat de situația lichidității pe piață, costul cu rezervă minimă obligatorie care reprezintă o parte din pasivele băncii, blocată în conturi deschise la BNR unde rata de dobândă remunerată este foarte mică, de cele mai multe ori sub nivelul ratelor de piață și costurile de lichiditate care acoperă riscul de lichiditate pe care banca și-l asumă și este menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Mai mult, în ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzei, instanța reține că trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul precum și toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Astfel, trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela al creării unei disproporții a prestațiilor greu suportabilă de către consumator, iar din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința bunei credințe.

Cu privire la buna credință, instanța are în vedere că potrivit preambulului Directivei nr. 93/13/CEE „….la aprecierea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”.

Astfel, trebuie să existe și un nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de această calitate și nici nu poate invoca „gradul de instruire medie” pentru a obține beneficii în cuantum de 46.500 CHF. Obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie văzută ca o obligație de educare a consumatorului cu privire la contractele ce urmau a fi încheiate, iar banca nu trebuie să se transforme în consilierul sau avocatul acestuia.

Dată fiind și durata mare a creditului acordat (420 de luni/20 de ani) și modificările care interveni în mod obișnuit pe piața financiar-bancară, cu atât mai mult pe o perioadă atât de lungă de timp, băncii îi este permis să se asigure că va primi o dobândă care să acopere costurile creditului și să îi ofere profitul convenit la încheierea contractului de credit.

Instanța reține de asemenea că, potrivit punctului 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

In prezenta cauză, dimpotrivă, în Contract a fost precizat expres dreptul băncii de a modifica dobânda după primul an, a fost precizat expres și motivul și în plus s-a stabilit exact și modul de calcul tocmai prin raportare la acest motiv și, contrar susținerilor reclamantei, tocmai acest mod de calcul face dovada că banca nu avea dreptul doar să majoreze dobânda, ci chiar și dreptul să o micșoreze sau să o păstreze la nivelul primului an.

În aceste condiții, atâta timp cât clauza în sine privind dobânda variabilă și dreptul băncii la modificarea dobânzii nu este abuzivă și nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu se justifică anularea ei.

Faptul că, în concret, banca ar proceda la o majorare a dobânzii, modul în care ar proceda la această majorare, neaducerea la cunoștința consumatorilor a acestei modificări sunt chestiuni care țin, evident, de executarea clauzelor, nu de legalitatea lor, existența sau inexistența caracterului abuziv, caracterul legal sau nul al unei clauze stabilindu-se numai prin raportare la momentul încheierii contractului de credit și numai la conținutul clauzelor, nu la elemente ulterioare, nu la aplicarea lor. Iar, în prezenta cauză, aceste chestiuni vor fi analizate ulterior, prin raportare și la capetele 2 și 3 de cerere având ca obiect stabilirea dobânzii aplicabile contractului și după analiza art. 4.4 din contract.

Astfel, în ceea ce privește art. 4.4. din Contract care prevede că „Orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate”, instanța constată că această clauză era abuzivă încă de la data încheierii contractului, atâta timp cât încălca prevederile Legii 190/1999 art. 14 lit. c) forma în vigoare chiar și la data încheierii acestui contract potrivit cărora că „modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate, cu excepția situației reglementate la lit. a)”, adică exact situația analizată la punctul anterior din considerente - atunci când variația ratei dobânzii era independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impuneau acest lucru.

Abrogarea în totalitate a art. 14 lit.c din Legea 190/1999 în anul 2008 face cu atât mai mult dovada caracterului abuziv a art. 4.4 din Contract.

Lit. c din art. 14 a fost abrogată prin OUG. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, în preambulul căreia s-a reținut necesitatea modificării și abrogării unor prevederi care fac referire la garanții din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor,cu invocarea armonizării legislației naționale cu normele comunitare și, astfel, s-a procedat și la abrogarea lit. c art. 14 din lg. 190/1999 și la inserarea prin art. 9/3 lit. i) și j) din OG 21/1992 privind protecția consumatorului, a dispozițiilor conform cărora „orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare a costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de ..”

Prin urmare, însuși legiuitorul a recunoscut că dreptului consumatorul la o corectă informare cu privire la modificarea obligațiilor care îi revin nu este respectat în cazul în care informarea este realizată în chiar ziua modificării chiar și în situația de excepție prevăzută în forma inițială a art. 14 lit.c) din Legea 190/1999.

Pe cale de consecință, cu atât mai mult clauza din contractul care face obiectul cauzei care permitea din start dreptul băncii ca orice modificare a ratei dobânzii, în orice condiții să fie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate este abuzivă și contrară cerințelor bunei credințe.

Pentru aceste motive, instanța va admite în parte cererea și va constata nulitatea art. 4.4 din Contractul de credit ipotecar HL_/ 02.08.2007.

2. ) Celelalte dispoziții de la art. 4 altele decât cele care vizează modificarea dobânzii, dobânda variabilă.

Deși reclamanta a inserat în cerere toate subpunctele de la art. 4.1 la 4.7 și a invocat nulitatea tuturor acestor subpuncte, întreaga motivare și din cerere și din precizări și din răspunsul la întâmpinare vizează caracterul abuziv numai al clauzelor care țin de modificarea dobânzii, de dobânda variabilă, marja băncii la modificare, comunicarea modificării dobânzii etc. analizate mai sus.

Pretinsa „obligare” la restituirea împrumutului cu dobândă (f. 9) nu determină nulitatea art. 4 care reglementează dobânda. O eventuală violență psihică în exprimarea consimțământului nu poate fi analizată în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii 193/2000, invocată expres ca și temei de drept al propriei cereri de reclamanta însăși, ci ar putea deschide cel mult calea unei acțiuni în declararea nulității relative a contractului pentru pretinsa viciere a consimțământului, acțiune cu care instanța nu a fost însă sesizată și pe care, implicit, față de prev.art. 10 NCPC privind principiul disponibilității în materie civilă, evident nu se va pronunța.

Totodată, instanța constată că nici nu se poate reține, din oficiu, un caracter abuziv al acestei clauze, nefiind creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și nefiind încălcate cerințele bunei-credințe, atâta timp cât orice contract de credit presupune prin definiție acordarea unei sume de bani cu obligația celui împrumutat de a plăti băncii o dobândă. Instituțiile de credit sunt profesioniști, iar unul din elementele care caracterizează activitatea profesionistului este obținerea de profit, profit care se obține în cazul instituțiilor de credit din dobânzile percepute la creditele pe care le acordă clienților. Dobânda de 5,35 % era fixă, era cunoscută la data încheierii contractului și, mai mult, însăși reclamanta a solicitat să se constate că rata dobânzii aplicabile contractului este chiar și după primul an de creditare de 5,35% (cum vom arăta mai jos) prin urmare a acceptat și acceptă în continuare această dobândă.

Totodată, este și favorabil consumatorului ca modificarea nivelului dobânzii să producă efecte numai de la data modificării cum prevede pct. 4.5 și numai pentru soldul existent la data modificării, astfel că nu putem vorbi despre un caracter abuziv al acestei clauze. Eventualul mod incorect de aplicare a acestei clauze de către bancă (de exemplu, eventuala aplicarea a noii rate de dobândă și pentru rate anterioare sau și pentru trecut) nici nu a fost invocat de reclamantă și nici nu ar fi putut determina nulitatea clauzei, neputând fi făcută confuzie între legalitatea unui act și executarea unui act așa cum am arătat și mai sus.

Nici calcularea și încasarea dobânzii lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit (principal), direct din contul curent al împrumutatului nu creează vreun dezechilibru între interesele părților, fiind dimpotrivă un mod eficient de executare a obligațiilor și de către consumator.

Pentru aceste motive, instanța va reține nulitatea art. 4 numai în ceea ce privește pct. 4 conform celor de la punctul 1) din considerente.

3.) Capătul 2 din cererea reclamantei privind constatarea ratei dobânzii aplicabile contractului.

Așa cum am arătat mai sus, clauzele din contract care dădeau dreptul pârâtei la modificarea contractului nu sunt abuzive, nu sunt nule absolut. Dar, pârâta avea obligația să își exercite acest drept contractual la modificarea dobânzii cu respectarea dispozițiilor legale și, cel puțin, cu respectarea dispozițiilor contractuale.

Or, în cauză, clauza de la art. 4.4 din contract este nulă absolut (cum am arătat mai sus). Implicit, nu produce efecte nici pentru trecut și, față de principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului anterior cu care se află în relație de interdependență, o eventuală modificare realizată prin aplicarea acestei clauze abuzive nule ar fi fost la rândul ei nulă.

Însă, în plus în prezenta cauză, pârâta nici nu a comunicat reclamantei niciodată vreo modificare a dobânzii. Pârâta nu a atașat niciun înscris la întâmpinarea depusă, prin urmare, nici actul din care ar rezulta că ar fi procedat la această comunicare, deși art. 205 rp.la art. 194 NCPC prevăd expres această obligativitate. De abia la solicitarea expresă a instanței (f. 62, 63, 162), pârâta a depus dosarul de creditare, dosar în care însă nu se află nici un înscris din care să rezulte că ar fi comunicat consumatorului modificarea dobânzii.

Mai mult, pârâta nici nu a făcut dovada că ar fi emis vreun act prin care să decidă modificarea dobânzii după primul an de creditare. Nici în propria întâmpinare nu a indicat care a fost acel act prin care ar fi procedat la modificarea dobânzii, dacă a fost o notă internă, un act adițional, o circulară, dispoziție, hotărâre etc. a Băncii. Pârâta s-a limitat să insereze un tabel și să arate care a fost evoluția dobânzii aplicate reclamantei (și, implicit, recunoscând că a modificat totuși dobânda aplicabilă reclamantei), dar fără nicio explicație cu privire la condițiile în care s-a ajuns la aceste rate ale dobânzii, modul lor de stabilire, de calcul (f. 47 față verso).

Prin art. 4.3 din Contract, Banca însăși a stabilit că „pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de bancă.” (f. 22). Prin urmare, pârâta însăși a stabilit că această modificare a nivelului dobânzii este doar posibilă, nu și obligatorie și, pe cale de consecință, că modificarea dobânzii nu opera de drept, în lipsa unei manifestări de voință din partea sa în aceste sens.

Susținerile pârâtei conform cărora, la data de 19.09.2011, s-ar fi semnat Act adițional nr. 1 la contract prin care marja fixă ar fi fost chiar redusă (f. 48) sunt lipsite de orice suport probatoriu – pârâta nu a depus pretinsul Act adițional, deși i-a fost comunicat și răspunsul reclamantei la întâmpinare în care se invoca acest aspect (f. 59,60). Nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a invocat că ar fi comunicat reclamantei acest pretins Act adițional și l-ar fi considerat semnat prin netransmiterea unei obiecțiuni a reclamantei în condițiile OUG 50/2010. În plus, eventuala netransmitere a unor obiecțiuni sau a unui refuz al reclamantei la semnarea actului adițional nu ar fi putut fi considerată acceptare pentru că, prin chiar Contractul de credit ipotecar încheiat în 2007, pârâta a prevăzut expres că modificarea, completarea contractului se face numai cu acordul ambelor părți prin acte adiționale (art. 14.3 – f. 30).

Pentru aceste motive, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că ar fi fost încheiat un act adițional prin care să se fi procedat la modificarea dobânzii după primul an de creditare conform art. 14.3, că nu s-a făcut dovada că pârâta ar fi întocmit, cel puțin în plan intern, un act din care să rezulte că și-a exercitat dreptul la modificarea dobânzii conform art. 4.3 din contract și modul în care a înțeles efectiv să își exercite acest drept și modul de calcul al unei noi dobânzi, având în vedere că orice drept presupune și renunțarea la acest drept, având în vedere și faptul că, în lipsa dovezii de comunicare către consumator a pretinselor modificări anterior aplicării lor în fapt, această pretinsă modificare nici nu a putut opera, instanța va constata că rata dobânzii aplicabilă Contractului de credit ipotecar, de la data încheierii contractului pana la data introducerii acțiunii, este cea inițială din contract, de 5,35% pe an.

Prin această soluție instanța nu intervine în acordul de voință al părților, nu procedează la o modificare a clauzelor contractuale sau la o adaptare a contractului, ci doar constată o situație juridică deja existentă în cauză, constată tocmai aplicarea dispozițiilor contractuale convenite de părți în 2007: a fost încheiat un contract de credit cu dobândă de 5,35%; contractul dădea dreptul Băncii să procedeze la modificarea dobânzii după primul an de creditare; modificarea trebuia realizată conform dispozițiilor legale existente la momentul stabiliri raporturilor dintre cele două părți și cu respectarea principiilor bunei credințe; Banca nu și-a exercitat acest drept la modificare dobânzii în condițiile contractuale și legale; pe cale de consecință, nu a operat nicio modificare a dobânzii inițiale și, implicit, aceasta a rămas la cota de 5,35%. Astfel, așa cum s-a statuat și în jurisprudența CJUE (Banco Espanol de Credito SA cu trimitere la Directiva 87/102 aplicabilă contractelor încheiate anterior anului 2008 când a fost adoptată Directiva 2008/48) contractul continuă să existe, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive privind modul în care Banca trebuie să comunice intenția de modificare a dobânzii, iar conform dreptului intern, o astfel de menținere este perfect posibilă din punct de vedere juridic, și Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul care face obiectul cauzei, prevăzând că contractul este legea părților.

Instanța va constata acest procent al dobânzii până la data introducerii acțiunii aceasta fiind solicitarea reclamantei de care instanța este legată în temeiul principiului disponibilității care guvernează procesul civil conform art. 10 NCPC. Pe de altă parte, o instanță nu poate constata decât o situație de drept incidentă la momentul pronunțării. Situația juridică dintre părți se poate modifica în viitor, pârâta având dreptul să procedeze la modificarea dobânzii pe viitor (clauza privind dreptul acesteia de a proceda la modificarea dobânzii fiind legală cum am arătat mai sus) cu condiția respectării dispozițiilor contractuale în forma rezultată după rămânerea definitivă a prezentei sentințe, a dispozițiilor legale incidente și a principiilor bunei-credințe în raporturile cu reclamanta în calitatea sa de consumator.

Dată fiind această situație juridică dintre părți, instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.000 CHF la cursul valutar al BNR de la data plății, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări pana la plata integrală a debitului, sumă reprezentând dobânda încasată peste limita de 5.35% pe an în perioada 15.01.2008 – 15.04.2014, pârâta necontestând plata pretinsă de reclamantă cu acest titlu și nici valoarea indicată de reclamantă ce i-a fost comunicată odată cu cererea (f. 19, 2, 44, 45).

4.) Art. 4.11 lit. b și art. 5.5 - comisionul de administrare lunară a creditului în procent de 0,10 % din valoarea creditului contractat.

Analizând aceste clauze prin raportare la prevederile Legii 193/2000, instanța constată, că acestea determină un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, deoarece valoarea comisionului ce se achită lunar, pe toata durata creditului, se raportează la valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată și se ascunde adevărata natură a acestui comision de dobândă mascată, suplimentară.

Imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile. Rațiunea de a exista a unui profesionist este de a organiza o activitate periodică în urma căreia să obțină profit dobândit în urma prețurilor practicate, cum am reținut și mai sus. Dar, activitatea unui profesionist (comerciant, conform vechii legislații) presupune și organizarea pe riscul său. Însă, prin introducerea acestui comision, se transferă practic asupra consumatorilor toate costurile băncii legate de activitatea de creditare.

Termenul folosit – „comision de administrare” - nu este definit în cuprinsul contractului, astfel încât un consumator să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Din contract lipsesc elemente precise și individualizate cu privire la comisionul de administrare astfel că orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă. Argumentele pârâtei din întâmpinare (f. 48) prin care s-a încercat să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision nu pot fi reținute atâta timp cât aceste elemente nu au fost evidențiate în Convenția de credit în 2007.

Totodată, susținerile pârâtei din întâmpinare privind comisionul de administrare au fost și contradictorii: la f. 48 din dosar, in propria întâmpinare, a menționat faptul că a perceput comision de administrare, că acest comision ar fi fost de 0,10%, apoi prin Actul adițional, de 0,06%, pentru ca la f. 50 verso să susțină că nu a perceput comision de administrare credit, ci doar comision de administrare cont curent care în prezent ar avea o valoare fixă de 2,5 RON/lună. Susținerile pârâtei privind valoarea comisionului de administrare de 0,06 % nu pot fi reținute și date fiind aceste contradicții și dat fiind faptul că, așa cum am arătat la punctul 3.) din considerente, pârâta nu a făcut dovada încheierii pretinsului Act adițional la contractul de credit.

Și în primul rând, motivul de nelegalitate evidentă al acestei clauze este acela că venea în contradicție cu dispozițiile Legii 190/1999 încă de la data încheierii contractului, art. 15 din Lege interzicând, și la acel moment, punerea în sarcina împrumutatului a oricăror cheltuieli în afara cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, iar comisionul de administrare, nefiind definit în contract, nu se poate reține că s-ar încadra în această excepție.

Pentru aceste motive, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nulitatea art. 4.11 lit. b și art. 5.5 din contract în ceea ce privește comisionul de administrare lunară a creditului și, pe cale de consecință, va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 CHF la cursul valutar al BNR de la data plății, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări pana la plata integrală a debitului, comision de administrare achitat de reclamantă de la data de 15.09.2007 până la 15.04.2014, nici aceste plăți și calcule nefiind contestate de pârâtă.

5.) Art. 4.11 lit. c din contract – comision de evaluare a garanției.

Contrar susținerilor reclamantei, obiectul acestui comision rezultă din însăși denumirea lui; serviciul pentru care a fost stabilit și perceput rezultă din însăși denumirea lui – evaluarea garanției aduse de reclamantă pentru a beneficia de credit, banca având obligația să facă toate verificările necesare pentru a nu ajunge în situația de a acorda credite neperformante care ar putea afecta activitatea sa pe piață și, implicit, pe alți parteneri contractuali, consumatori sau profesioniști și obligația de a nu acorda credite, cu atât mai puțin un credit de aproximativ 45.000 CHF, doar pe baza susținerilor unui consumator.

De asemenea contrar susținerilor reclamantei, pârâta a făcut clar dovada serviciului prestat pentru care a încasat acest comision – pârâta a întocmit raport nr. 684-13 în 24.07.2007 de estimare a valorii de piață a proprietății imobiliare cu comentarii privind buletinul informativ, piața imobiliară, imobile comparabile, criterii de evaluare (f. 68), a completat două formulare cu „elementele necesare evaluării” (f. 69-70, 71-73), în 25.07.2007 a întocmit „Opinie juridică privind garanțiile propuse” în care a analizat detaliat situația imobilului oferit ca și garanție, raportată la creditul solicitat (f. 74-76), iar la data de 01.08.2007 a procedat la completarea lui (f. 76), a întocmit „Fișă de evaluare credit” (f. 103), aviz de garanție (f. 104).

Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi achitat un onorariu pentru evaluarea imobilului anterior încheierii contractului (f. 11), nu a depus dovada pretinsului onorariu, ci numai ordine prin care a făcut dovada achitării unor rate de credit (f. 42, 43), nici nu a precizat cui a achitat acest onorariu și nici în ce cuantum ar fi fost acest onorariu și când „anterior” ar fi achitat acest onorariu.

Pentru aceste motive, nu se poate reține nicio neclaritate cu privire la obiectul și temeiul acestui comision, nici pretinsul dezechilibru între comisionul de 360 de lei perceput și activitatea prestată de pârâtă contul acestui comision și, pe cale de consecință, nici pretinsul caracter abuziv al acestei clauze invocat de reclamantă.

6.) Art. 4.11 lit d – comision de rambursare anticipată de 2,50% calculat la suma plătită anticipat.

Instanța reține că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei în condițiile în care aceasta este obligată să suporte un cost suplimentar în situația în care dorește să ramburseze anticipat creditul cu toate că în acest caz banca nu mai suportă riscul neexecutării contractului. Procentul comisionului este ridicat având în vedere că se aplică indiferent de perioada de timp scursă până la momentul rambursării. Prin perceperea unui astfel de comision de către bancă, reclamanta este descurajată să mai opteze pentru rambursarea anticipată.

Caracterul abuziv al comisionului rezultă și din prevederile art. 66 OUG 50/2010, aplicabile și contractelor în curs de executare la . acestui act normativ (conform art. 95) care stabilesc că consumatorul are dreptul în orice moment să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. In acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda si costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate si data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiționat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate.

Art. 67 alin.1 stabilește că în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabila si justificata in mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipata să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. Mai mult, art. 68 stabilește în mod expres că nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată atunci când rambursarea anticipata intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixa.

Atâta timp cât clauza așa cum era menționată în contract la data încheierii lui în 2007 nu făcea aceste distincții, ci se aplica indiferent de perioada in care ar fi intervenit rambursare anticipată și de dobânda aplicabilă și cât nulitatea unei clauze se analizează în funcție de conținutul său la data încheierii acestei clauze, nu în funcție de elemente ulterioare, reținând și dispozițiile CJUE în sensul că, odată constatat caracterul abuziv al unei clauze, Directiva 93/13 se opune ca instanța să completeze sau să modifice conținutul acestei clauze, prezenta instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea art. 4.11 lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată, pârâta nefăcând dovada că ar fi procedat la o eliminare a acestui comision odată cu . OUG 50/2010 cum a invocat în întâmpinare (f. 48).

7.) Art. 4.11 lit. e – alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.

Față de lipsa oricărei explicații în contract cu privire la natura acestor comisioane, cuantum/procent de calcul, dată de curgere, condiții de stabilire de către Bancă, față de caracterul de generalitate maximă („alte comisioane”, „orice modificare” a oricărei condiții de creditare solicitată de client), creând astfel un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe, din moment ce aplicarea acestei clauze se face într-un mod total discreționar de către bancă, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea art. 4.11.lit. e din contract.

8) Art. 7.1. - obligarea la încheierea poliței de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă și suma asigurată,

Instanța reține că această clauză nu are caracter abuziv fiind, dimpotrivă, o măsură de prevedere, rezonabilă și justificată în condițiile în care prin instituirea acestei obligații nu se creează un dezechilibru în detrimentul consumatorului raportat la, pe de o parte, perioada pentru care este acordat creditul (420 de luni, adică 20 de ani), valoarea acestuia (aproximativ 45.000 CHF), obligația de a garanta recuperarea creditului ca obligație esențială a debitorului, subsecventă obligației principale de restituire a creditului; pe de altă parte, la faptul că banca trebuia să se asigure că, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate, societate de asigurare va avea resursele necesare pentru a acoperi costurile derivate din contractul de credit.

Consumatorului nu i-a fost impus un asigurător anume pentru a reține încălcarea Legii 190/1999, ci acesta a avut un drept de opțiune dintre toate societățile agreate de Bancă.

Mai mult, având în vedere că polița de asigurare trebuia cesionată în favoarea băncii pentru acoperirea sumei împrumutate în cazul producerii riscului asigurat, banca este îndreptățită să analizeze și să stabilească o listă a asiguratorilor agreați pentru evitarea unui refuz de plată a indemnizației de asigurare. Contrar solicitărilor reclamantei cu privire la suma de asigurat, stabilirea unei sume de asigurare mai mici decât valoarea creditului ar fi lipsită de orice logică și ar lipsi această clauză de eficiență.

Pentru aceste motive, nu se poate reține nulitatea acestei clauze.

9.) Susținerile pârâtei din întâmpinare cu privire la comisionul de acordare, comisionul de risc nu vor fi analizate în condițiile în care nu au nicio legătură cu cererea formulată de reclamanta.

10.) Analizând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451-453 NCPC, instanța reține că, în condițiile în care reclamanta a făcut cheltuieli de 1.000 de lei onorariu de avocat și a formulat 8 capete de cerere, rezultă cheltuieli de judecată de câte 125 de lei pe fiecare capăt de cerere. În privința primului capăt de cerere, reclamanta a indicat 7 subpuncte din articolul contractual pretins a fi fost nule, dar instanța va reține numai nulitatea unui subpunct (cum am arătat mai sus), motiv pentru care pentru acest capăt de cerere, reclamanta are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 17,857 de lei (125:7). Raportat la faptul că alte cinci capete de cerere vor fi admise, rezultă că reclamanta are dreptul la recuperarea cu titlul de cheltuieli de judecată a sumei de 642,857 de lei (125 *5 +17,857), pentru restul cheltuielilor fiind în culpă procesuală și, implicit, aceste cheltuieli nu pot fi imputate pârâtei.

Pentru aceste motive, instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 642,857 de lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea formulată de reclamanta S. (F. M.) D. M. (CNP_) cu domiciliul ales în București, .. 7, ., parter, ., în contradictoriu cu pârâta B. SA (J_, CUI_) cu sediul în București, . nr. 13-14, sector 3.

Constată nulitatea art. 4.4 din Contractul de credit ipotecar HL_/ 02.08.2007.

Constată că rata dobânzii aplicabilă Contractului este de 5,35% pe an de la data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.000 CHF la cursul valutar al BNR de la data plății, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări până la plata integrală a debitului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea art. 4.11 lit. b și art. 5.5 din contractul de credit ipotecar HL_/ 02.08.2007 în ceea ce privește comisionul de administrare lunară a creditului.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.100 CHF la cursul valutar al BNR de la data plății, cu dobândă legală de la data fiecărei încasări până la plata integrală a debitului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea art. 4.11 lit. d și 4.11 lit. e din contractul de credit ipotecar HL_/ 02.08.2007.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 642,857 de lei, cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria sector 3 București.

Pronunțată în ședință publică azi, 19.02.2015.

Președinte, Grefier,

D. A. C. N.

DA/DA/4ex/22.05.2015

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2263/2015. Judecătoria...  Pretenţii. Sentința nr. 2951/2015. Judecătoria SECTORUL 3... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 2186/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI