Acţiune în constatare. Sentința nr. 9496/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9496/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 9496/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Sentința civilă nr. 9496
Ședința publică din data de 29 iunie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: V. I. F.
Grefier: M. N.
Pe rol s-a aflat pronunțarea în cauza civilă formulată de reclamanta P. M. E. în contradictoriu cu pârâta S.C B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la 15 iunie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 29 iunie 2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25 iunie 2014 sub nr. de dosar_, reclamanta P. M. E. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună următoarele:
- constatarea caracterului abuziv al clauzei 3.8 inserată în anexa de la contractul de credit nr._ încheiat la data de 20.08.2009 și nulitatea absolută a clauzei (comisionul de urmărire riscuri);
- constatarea caracterului abuziv al punctului 9 lit. d din actul adițional nr._A din data de 07.09.2009 și nulitatea absolută a acestuia (comision de urmărire riscuri în cuantum de 69,95 euro lunar);
- compensarea comisionului de 69,95 euro plătit din august 2009 până în prezent, cu ratele curente datorate băncii;
- obligarea pârâtei la plata ratei în euro la cursul din data de 20 august 2009, data contractării, raportat la principiul impreviziunii.
În motivare, reclamanta a arătat că a încercat, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, renegocierea contractului prin intermediul medierii, însă nu a primit niciun răspuns de la pârâtă.
Reclamanta a susținut că i-a învederat pârâtei că comisionul de risc, care a fost ulterior denumit comision de administrare, este abuziv și nul, solicitându-i restituirea comisionului plătit deja sau compensarea sa cu ratele curente.
În ceea ce privește capătul de cerere privind renegocierea contractului, reclamanta a arătat că la data de 20 august 2009, când a încheiat contractul, banca i-a spus că moneda europeană este stabilă și că nu va avea fluctuații, însă cursul monedei euro a crescut, de asemenea și situația personală a reclamantei s-a schimbat, contractul de credit devenind împovărător.
Reclamanta a invocat Directiva 93/13/ CEE și Hotărârea Curții Europene de Justiție din 30 aprilie 2014-C-26/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3, art. 4 alin. 2, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 36 din OUG nr. 50/2000, Directiva 93/13/ CEE, Hotărârea Curții Europene de Justiție din 30 aprilie 2014-C-26/13.
În dovedire, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri (filele 5-75, vol. I).
La data de 24 septembrie 2014 pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității absolute a cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea motivelor de fapt și de drept invocate și pentru valorii obiectului și a modalității de calcul, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. 3. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (filele 79-100, vol. I).
În motivare, pârâta a arătat că a încheiat cu reclamanta, la data de 20.08.2009, contractul de credit nr._ prin care i-a pus la dispoziția acesteia suma de 84.000 RON reprezentând credit pentru nevoi personale, pentru o perioadă de 120 luni, cu o dobândă curentă fixă de 16,5% pe an, compusă din dobânda de referință variabilă + 2.00 p.p. Ulterior, la solicitarea reclamantei, la data de 07.09.2009, între părți s-a încheiat Actul Adițional nr._A prin care creditul a fost convertit în Euro, respectiv B. i-a pus la dispoziție suma de 19.986 EUR, cu dobânda curentă de 8,642 % pe an și se calculează în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 7,5 p.p. marjă fixă pe an pentru tot restul perioadei de creditare.
Pârâta susține că intervenția instanței în sensul solicitat de reclamantă ar duce la o disproporție între contraprestațiile părților și ar lipsi contractul de credit de cauză juridică, comisioanele și clauzele contractuale referitoare la acestea, element negociat, ar deveni element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului și lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței CEDO, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței CEDO, cu noțiunea de bun.
A mai afirmat pârâta că clauzele contractuale care vizează componente de preț nu intră în domeniul de aplicare al legislației speciale incidente în materia protecției consumatorilor, acțiunea directă reglementată de art. 14 din Legea nr. 193/2000 fiind una cu o sferă de cuprindere clar delimitată, analiza specifică dreptului consumerist neputând viza oportunitatea/justețea prețului unui contract.
Prevederile contractuale pe care reclamanta le reclamă a fi abuzive vizează în mod direct și exclusiv elementele constitutive ale prețului contractului (comisioanele plătite/plătibile) și Legea 193/2000 interzice aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, dar și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, art. 4.6 din Legea 193/2000 oprind aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal. Totodată, raportat la dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6) și, în același timp, art. 4 al Directivei nr. 93/13 exclude prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
Pârâta a susținut că niciuna dintre clauzele contestate nu îndeplinește condițiile obligatorii prevăzute de art. 4 alin. (1) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pentru ca o prevedere contractuală să poată fi considerată abuzivă, respectiv:
• clauza trebuie să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului - or, clauzele criticate descriu obiectul principal al Contractului de credit, întrucât compun prețul creditului;
• clauza trebuie să nu fi fost negociată de către părțile contractante - or, clauzele contestate de către reclamant au fost negociate, în contextul în care oricare dintre prevederile cuprinse în Contractul de credit puteau fi negociate de către un consumator diligent;
Contractul încheiat este circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente, banca neavând nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutatul să convină la condiții contractuale cu care acesta nu este de acord. Actul Adițional nr. 1000A/31.05.2011 este dovada clară a posibilităților de negociere cu banca în mod neîngrădit, fiind negociate și modificate, de comun acord, o paletă largă de clauze contractuale. Toate costurile prevăzute de clauzele Contractelor de credit, inclusiv clauzele contestate, au fost prezentate și detaliate de către reprezentanții pârâtei, atât anterior, cât și concomitent încheierii convenției de credit, pârâta îndeplinindu-și cu bună-credință obligațiile prevăzute de legea comunitară și de cea națională cu privire la informarea consumatorului. În concluzie, pârâta a arătat că lipsa negocierii reprezintă o falsă problemă cu privire la care reclamanta nu a exprimat nicio rezervă nici la încheierea contractului și nici în cursul executării acestuia (timp de 5 ani de zile).
• clauza trebuie să fie contrară cerințelor bunei-credințe;
Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește o cauză ilicită, nu a întreprins nicio acțiune de convingere a reclamantei, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de calcul și cuantumul dobânzii și al comisioanelor percepute erau clar stipulate. Reclamanta a citit clauzele contractuale și a constatat încă de la început faptul că are obligația de a achita dobânda și comisioanele pentru creditul pus la dispoziție de către Bancă, alegând în mod liber și în cunoștință de cauză să accepte oferta făcută de bancă și să semneze Contractul.
• clauza trebuie să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Admiterea acțiunii reclamantei și eliminarea acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea pârâtei. Pârâta arată că și-a îndeplinit obligația contractuală din momentul predării sumei de bani și, în schimb, reclamanta are obligația de a plăti lunar sumele de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a banilor pentru bancă. Or, punând în balanță aceste două obligații, se constată că ele sunt echilibrate, având în vedere costurile activității de creditare și costul lipsei de folosință a sumei de bani împrumutate pentru o bancă.
Cu privire la comisionul de urmărire riscuri, a arătat că este un element al prețului pârâtei și că rațiunea economică care justifică solicitarea lui o reprezintă existența riscului de credit care este un element de care pârâta este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. De asemenea, prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind ”riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia”, fiecare bancă fiind obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului, pe tipul creditului. Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă. Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor este necesar, este spre folosul împrumutatului, este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piață și este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionul de administrare.
Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.
Pârâta a mai arătat că cererea de restituire a sumelor plătite de reclamantă cu titlu de comision de administrare este neîntemeiată având în vedere că reclamanta a solicitat, practic, modificarea prețului unui contract și restituirea tuturor sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale. Consecința caracterului abuziv al clauzelor contractuale este încetarea producerii efectelor pentru viitor a clauzei respective, iar contractul se va derula în continuare, în măsura în care este posibil și nulitatea nu produce efecte retroactive în cazul contractelor cu executare succesivă. Eventuala admitere a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamantă nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, având în vedere că, raportat la durata executării prestațiilor, contractul de credit este un contract cu executare succesivă, efectele rezilierii producându-se numai pentru viitor.
Pârâta a afirmat că cererea de obligare a băncii la perceperea ratei în valoarea euro de la data încheierii actului adițional este neîntemeiată, domeniul de aplicare al impreviziunii excluzând această situație. În apărare, pârâta arată că împrumutul a fost convertit în euro chiar la solicitarea acesteia. Mai mult, reclamanta nu solicită modificarea mecanismului de calcul al dobânzii ca efect al unei invalidări a celui reglementat contractual, ci modificarea cuantumului dobânzii (din punct de vedere al cursului de schimb valutar aplicabil) considerat la acest moment de către reclamantă ca fiind inechitabil.
De asemenea, condițiile impreviziunii nu sunt îndeplinite întrucât obligația reclamantei nu a devenit excesiv de oneroasă, fluctuația cursului valutar a fost avută în vedere de către reclamantă la momentul încheierii contractului, asumându-și riscul modificării cursului valutar.
În drept, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 296/2004 din_ privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm din Codul civil
În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri (filele 103-150, vol. I, 1-132, vol. II) și a probei cu interogatoriul reclamantei.
La data de 16.10.2014 reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (denumite precizări) prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate în întâmpinare (filele 136-139, vol. II).
Prin Încheierea de ședință din data de 15 decembrie 2014 instanța a respins excepțiile nulității absolute a cererii de chemare în judecată, a prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității capătului 3 de cerere, ca neîntemeiate (filele 18,19, vol. III).
Instanța a încuviințat și administrat în cauză proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosarul cauzei.
Deși s-a încuviințat proba cu interogatoriu, instanța constată că nu poate ține seama de răspunsurile la interogatoriu având în vedere forma în care acesta a fost prezentat și care nu respectă condițiile prevăzute de art. 356 alin. 2 din codul de procedură civilă (filele 69-73, vol. III).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/20.08.2009 (filele 8-10 vol. I), pârâta . SA a acordat reclamantei P. (fostă D.) M. E. un credit în valoare de 84.000 lei pe o perioadă de 120 luni, reclamanta asumându-și obligația de rambursare în 120 de rate lunare.
Prin art. 9 din Contractul de credit nr._/20.08.2009 a fost stipulată, între altele, următoarea clauză: „Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane e) comision de urmărire riscuri de 294,00 lei lunar reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.” (fila 44 vol. II) În Condițiile generale, anexă la contract, la art. 3.8 s-a prevăzut „Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună” (fila 52 vol. II).
La data de 07.09.2009 între aceleași părți s-a încheiat Act adițional nr._A/07.09.2009 (fila 32 vol. I) prin care părțile au convenit modificarea punctelor 1,4,6,9 din contractul de credit în sensul că banca acordă împrumutatului un credit în sumă de 19.986 euro care rezultă din transformarea creditului în lei având un sold de 84.000 lei. În ceea ce privește art. 9, prin actul adițional s-a prevăzut „Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: (…) d. comision de urmărire riscuri de 69,95 euro lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.”
Potrivit art. 8 din Legea 193/2000 controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor. Art. 12. din același act normativ prevede ca procesul-verbal se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul își are domiciliul sau, după caz, sediul iar potrivit art. 13 instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz iar in caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit.
Art. 14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De altfel aceste dispoziții sunt cuprinse în Cap III al legii intitulat “organele abilitate pentru constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor”
Din dispozițiile menționate rezultă că doar în situația sesizării de către reprezentanții Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului instanța poate aplica sancțiuni contravenționale și poate dispune modificarea clauzelor contractuale.
Aceasta dispoziție nu îngrădește însă dreptul consumatorului de a se adresa instanțelor în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și ale Codului de Procedură Civilă, spre exemplu pentru a solicita anularea unor clauze contractuale pe care le apreciază a fi abuzive.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile OUG 50/2010 astfel cum a fost modificată întrucât potrivit art. 95 din acest act normativ prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371 (refinanțarea contractelorde credit), ale art. 66-69 (eliminarea comisioanelor de rambursare anticipată) și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71 (descoperitul de cont si contractul încheiat pe o durata nedeterminată).
Cum contractul de credit se afla în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, dispozițiile acestei ordonanțe nu sunt aplicabile, cu excepția articolelor menționate mai sus și care nu sunt relevante în speță, față de obiectul cauzei.
Instanța va analiza în cele ce urmează cererea reclamantei potrivit dispozițiilor Codului Civil în vigoare la data încheierii contractului și a actului adițional, respectiv Codul civil de la 1864 (având în vedere dispozițiile art. 6 din Codul civil în vigoare din 01.10.2011), prin raportare și la dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive.
În temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de risc reclamantul a solicitat să se constate că sunt abuzive și, pe cale de consecință, să fie anulate.
Potrivit art. 969 cod civil 1864, căruia i se supune atât contractul de credit cât și actul adițional încheiate de părți, convențiile sunt legal făcute și au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din alte cauze prevăzute de lege.
Acest articol consacră principiul forței obligatorii a contractelor ca o necesitate a asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile.
Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. ( (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:
1.- clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;
2.- prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3.- dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Astfel, referitor la prima condiție, instanța reține că relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și Condițiile Speciale (Actul adițional modificând practic, doar moneda creditului și, a dobânzii și a comisioanelor percepute, în mod corespunzător). Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale, trimise spre aprobare la B. Națională a României. Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii - sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului.
Instanța apreciază că în momentul în care a fost încheiat acest contract, precum și actul adițional, reclamanta, consumator, a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. În mod similar se pune problema și în cazul actului adițional prin care se transformă moneda creditului și a debitelor accesorii, din lei în euro.
Conform art. 4 aliniatul ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi ca a negociat în mod direct aceasta clauza cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza. Împrejurarea că, în faza pre-contractuală, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare (negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta). Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legătură cu serviciile oferite, însă odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator (dar în condițiile în care banca stabilește ratingul clientului), acesta este lipsit de posibilitatea reala de a negocia condițiile/termenii/clauzele acelui contract de credit (pentru care a optat, în urma informării). Deși în actul adițional se prevede că părțile, de comun acord, au convenit modificările, dispozițiile legale menționate sunt pe deplin aplicabile, având în vedere că au fost prevăzute aceleași dobânzi și comisioane, în aceleași procente, numai că de data aceasta au fost calculate în euro, acordul comun vizând astfel, exclusiv transformarea creditului dintr-unul în lei în unul în euro.
Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea presupunând că partea - consumator să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.
În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanța constată că pârâta nu a răsturnat prezumția caracterului nenegociat al clauzelor standard.
Contrar susținerilor pârâtei nu consumatorul trebuia să-i solicite negocierea ci banca trebuia să-i explice ce conține în concret fiecare clauză și să fie dispusă la negociere. De asemenea, ea era ținută de obligația de a informa integral consumatorul cu privire la transformarea creditului din lei în euro.
Prin urmare, apărările pârâtei reclamantei, sub acest aspect, nu pot fi reținute.
Referitor la cea de-a doua condiție instanța reține că art. 9 lit. e din contract (art. 3.8 din Condiții generale) și art. 9.d din Actul adițional stabilesc în procent comisioane de urmărire de risc. Însă, în tot cuprinsul contractului ori a actului adițional aceste noțiuni nu sunt definite. În aceste condiții, instanța reține că reclamanta a încheiat contractul fără a avea cunoștință că i se vor aplica, în plus față de dobândă, comisioane de risc și nici nu a cunoscut că poate negocia aceste contracte. Se constată, de altfel și faptul că în toate cazurile, comisionul de risc este calculat la întreaga sumă, fără a preciza ce se întâmplă în situația în care reclamanta nu prezintă vreun risc; de asemenea, acesta este calculat în permanență la întreg creditul. Or, aceste împrejurări sunt de natură natura a prejudicia consumatorul, perceperea unor comisioane sporind costul creditului în mod artificial.
În privința celei de-a treia condiții instanța reține următoarele:
Comisioanele prevăzute de art. 9 lit. e din contract (art. 3.8 din Condiții generale) și art. 9.d din Actul adițional sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat.
Potrivit CJUE, Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993) este aplicabilă, în principiu, tuturor clauzelor contractuale care nu au fost negociate individual. Cu toate acestea, directiva prevede doua excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Astfel, această apreciere nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
În urma acestei interpretări, în speță trebuie analizat în primul rând dacă se pune în discuție definirea obiectului contractului - obiectului principal al contractului - sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației - calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, iar pe de altă parte dacă aceste aspecte fac obiectul cererii de față, dacă clauzele referitoare la aceste aspecte sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Prin art. 4 alin. 2 din Directivă se prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Curtea de Justiție a Comunității Europene a decis în cauza Kasler c Ungariei că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie să se înțeleagă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci și ca motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum și relația dintre aceasta și alte clauze ale contractului să fie clare și inteligibile pentru respectivul consumator.
Clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri nu poate fi apreciat ca având un caracter inteligibil în sensul art. 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 câtă vreme acestea cuprind doar cuantumul comisioanelor pe care împrumutatul are obligația de a le achita lunar fără a fi indicat și motivul pentru care comisioanele au fost percepute de către bancă sau serviciile prestate de bancă pe care aceste comisioane au scopul să le acopere. Simpla menționare a denumirii și a cuantumului comisionului nefiind în măsură să satisfacă această exigență. Chiar dacă reclamanta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului valoarea acestor comisioane, nu a avut nicio posibilitate de a le modifica sau de a le exclude din contractul de credit.
Prin raportare la prevederile Legii 193/2000, instanța apreciază că aceste clauze determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru următoarele motive:
În privința clauzei prevăzute în Contractul de credit la pct. 9 litera e (referitoare la comisionul de urmărire riscuri calculat la valoarea inițială a creditului) reluat în art. 3.8 din condițiile generale de 294 lei lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat, precum și pct. 9 lit. d din Actul adițional cu privire la același comision, care prevede perceperea unui comision de 69,95 euro reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului, instanța apreciază că aceste clauze contractuale prin care se stabilește un comision de urmărire riscuri determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece valoarea comisionului ce se achită lunar, pe toata durata creditului, se raportează la valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuielile de identificare a cauzelor care determină nerestituirea creditelor acordate și de asigurarea protecției celorlalți clienți ai băncii, riscul scăzând progresiv cu fiecare rată lunară achitată.
Potrivit susținerilor pârâtei, comisionul de urmărire riscuri este perceput pentru prestarea de către bancă a unui serviciu de administrare a riscurilor pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea creditului.
Or, astfel de riscuri pot fi înlăturate eficient prin impunerea aducerii de garanții reale sau personale de către împrumutat, identificarea cauzelor de insolvabilitatea nefiind un serviciu efectiv prestat de bancă pe parcursul derulării contractului, ci constituie o etapă în faza de negociere a contractului, etapă în care se analizează solvabilitatea potențialului client și garanțiile ce pot fi aduse în asigurarea restituirii creditului.
Imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii. Specificul activității unui profesionist (comerciant, conform vechii legislații) îl reprezintă organizarea pe riscul său, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă, neputând să aibă semnificația transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legată de activitatea de creditare.
Constatarea caracterului abuziv al acestei clauze nu este de natură să încalce libertatea contractuală câtă vreme aceasta nu poate fi exercitată decât în limitele fixate de legislația pentru protecția consumatorilor care are un caracter restrictiv tocmai în considerarea faptului că urmărește să asigure echilibrul contractual între părțile aflate în poziții de inegalitate.
Prin urmare, instanța apreciază că suportarea de către consumator a unui astfel de cost, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al acestor clauze.
Consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de urmărire risc constituie, în lumina art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000, atragerea nulității absolute a acestor clauze, care, în temeiul art. 6 din Legea nr.193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.
Față de cele reținute, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr._/20.08.2009 la art. 9 litera e, respectiv art. 3.8 din condițiile generale, referitoare la comisionul de urmărire riscuri, precum și al clauzei prevăzute în Actul adițional nr._A/07.09.2009 la art. 9 lit. d referitoare la comisionul de urmărire riscuri și în consecință va constata nule absolut clauzele privind perceperea comisionului de urmărire riscuri prevăzute atât în contract cât și în actul adițional.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind compensarea comisionului de 69,95 euro plătit din august 2009 până în prezent, cu ratele curente datorate băncii, instanța reține că, potrivit art. 1143 din Codul civil de la 1864, când două persoane sunt datoare una alteia, se operează între dânsele o compensație care stinge amândouă datoriile în felul și cazurile exprese prevăzute de art. 1144-1153 din Codul civil.
Art. 1144, 1145 din Codul civil de la 1864 reglementează compensația de drept, prevăzând stingerea datoriilor reciproce în momentul în care ele se găsesc deodată și până la concurența cotității lor respective. De asemenea, datoriile trebuie să albă ca obiect sume de bani ori bunuri fungibile de aceeași specie și care deopotrivă sunt lichide și exigibile.
Astfel, pentru a opera compensația trebuie ca atât reclamanta cât și pârâta să dețină una contra celeilalte creanțe certe, lichide și exigibile.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru compensație, la acest moment, în ceea ce privește creanța deținută de reclamantă, dat fiind că pârâta deține contra reclamantei o creanță certă, lichidă și exigibilă, dată de ratele datorate și neachitate.
Prin acțiunea de față reclamanta a solicitat doar constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor, nu și restituirea lor, ori instanța nu poate da mai mult decât s-a cerut, astfel că nu poate să se pronunțe și cu privire la restituirea comisionului de urmărire riscuri perceput de reclamantă. Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada cuantumului comisionului de risc achitat până la acest moment, respectiv dacă a achitat lunar acest comision și care este cuantumul acestuia până în prezent. Nu a solicitat și nu a administrat probe în acest sens. În aceste condiții, la data pronunțării prezentei hotărâri, reclamanta, deși deține o creanță certă, aceasta nu este lichidă (neexistând dovezi cu privire la cuantumul achitat de reclamantă cu titlu de comision până în prezent) și nu este exigibilă (nu a solicitat și instanța nu a putut pronunța restituirea de către bancă a sumelor încasate cu titlu de comision de risc). Așa fiind, reclamanta are posibilitatea să solicite pe cale separată restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de riscuri, să producă dovezi în acest sens și ulterior, după ce creanța devine lichidă și exigibilă, în acest mod, poate invoca și compensația.
Pentru motivele expuse instanța va respinge ca neîntemeiată cererea privind compensarea comisionului de 69,95 euro din august 2009 până în prezent cu ratele curente datorate băncii.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a băncii la plata ratei în euro la valoarea acestuia de la data contractării respective, 20.08.2009, raportat la principiul previziunii consacrat de art. 1271 din noul Cod civil, instanța reține că art. 1271 din Codul civil în vigoare din 01.10.2011 nu este aplicabil în speță întrucât ar însemna aplicarea retroactivă a legii civile; retroactivitatea legii civile fiind neconstituțională. De altfel, cum s-a reținut anterior, în speță sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv a actului adițional, conform art. 6 din Codul civil în vigoare din 01.10.2011.
Pe de altă parte instanța reține că teoria impreviziunii, construcție a practicii existente anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, exprimată prin principiul pacta sunt servanda dacă rebus sic standibus, nu este aplicabilă în cauză având în vedere că, în toate cazurile, la contractarea unui credit în altă monedă decât cea națională, riscul valutar este asumat de toate părțile contractante, fără ca acesta să depindă de vreuna dintre acestea. Majorarea ratei de schimb este suportată de împrumutat iar micșorarea acesteia este suportată de împrumutător.
În cauza se constată că, prin actul adițional, banca a acordat cu titlu de împrumut reclamantei suma de_ euro (rezultată din transformarea sumei de 84.000 lei la acel moment). Astfel, la data actului adițional, banca a operat modificările aferente, prin schimbul valutar, iar din acel moment reclamanta datorează aceeași sumă,_ euro, pe care o restituie în rate lunare. De altfel, condițiile avute în vedere la data încheierii actului adițional au rămas aceleași: s-a dat cu titlu de împrumut o sumă de bani exprimată în euro, aceeași sumă trebuie restituită.
În aceste condiții banca, în calitate de împrumutător, nu poate fi obligată să suporte majorarea ratei de schimb valutar, natura unui astfel de contract (într-o altă monedă decât cea națională) este de contract aleatoriu și nu comutativ; astfel cum s-a reținut, fiecare dintre părți asumându-și riscul cursului valutar.
Față de cele reținute instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a băncii la plata ratei în euro la cursul din 20.08.2009.
În ceea ce privește capătul V din cererea precizată (fila 148 vol. II) instanța constată că reclamanta nu a solicitat să se constate caracterul abuziv al dobânzii percepute astfel că aceasta se percepe în virtutea contractul de credit astfel cum a fost modificat prin actul adițional, art. 969 din Codul civil de la 1864 fiind deplin aplicabil. Suma lunară ce se achită este compusă din capital, dobândă și comisioane; prin hotărârea de față urmează să se constate caracterul abuziv cu consecința anulării doar a clauzei ce privește comisionul de urmărire riscuri, fără a avea efect asupra dobânzii. Or, din suma lunară datorată, reclamanta poate pretinde doar restituirea comisionului de urmărire riscuri constatat nul și nu celelalte debite accesorii, printre care și dobânda. Astfel, cererea de obligare a băncii la recalcularea dobânzii datorate pentru creditul aprobat va fi respinsă ca neîntemeiată.
Pentru toate motivele expuse, instanța va admite în parte acțiunea precizată, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr._/20.08.2009 la art. 9 litera e, respectiv art. 3.8 din condițiile generale, referitoare la comisionul de urmărire riscuri, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute în Actul adițional nr._A/07.09.2009 la art. 9 lit. d referitoare la comisionul de urmărire riscuri; va constata că aceste clauze sunt nule absolut cu consecința eliminării lor din contractul de credit și din actul adițional și va respinge celelalte capete ale cererii precizate ca neîntemeiate.
În temeiul art. 451-453 din Codul de procedură civilă va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 4000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform dovezilor existente la dosar (fila 51 vol. III).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea precizată, având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanta P. M. E., CNP_, cu domiciliul în Iași, ., ., . cu pârâta B. C. R. SA, J_, CUI_, cu sediul ales în vederea comunicării actelor de procedură în sector 1, București, .. 1A, Business Park, . și în consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr._/20.08.2009 la art. 9 litera e, respectiv art. 3.8 din condițiile generale, referitoare la comisionul de urmărire riscuri.
Constată nulă absolut și dispune eliminarea clauzei referitoare la comisionul de urmărire riscuri prevăzută la art. 9 litera e, respectiv art. 3.8 din condițiile generale la contract.
Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute în Actul adițional nr._A/07.09.2009 la art. 9 lit. d referitoare la comisionul de urmărire riscuri.
Constată nulă absolut și dispune eliminarea clauzei referitoare la comisionul de urmărire riscuri prevăzut la art. 9 litera d.
Respinge celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiate.
Obligă pârâta către reclamantă la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie 2015.
Președinte, Grefier,
V.-I. F. M. N.
Red./Tehnored. jud. F.V.I.
4 ex/01.07.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9398/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 9428/2015. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
