Contestaţie la executare. Sentința nr. 6130/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6130/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 6130/2015
Dosar nr._
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ 6130
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 05.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
P. – P. A.
GREFIER – V. A. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR și pe intimații A. E. și O. A., având ca obiect „contestație la executare”.
Dezbaterile au avut loc în ședința din publica din data de 21.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 28.04.2015, când, în aceeași compunere și pentru aceleași motive, instanța a amânat pronunțarea la data de 05.05.2015, în aceeași compunere dispunând următoarele:
INSTANTA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.11.2014 sub numărul_, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimații A. E. și O. A., ca prin hotărârea ca o va pronunța să dispună anularea executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 184/2014 aflat pe rolul B.E.J. H. F. G., suspendarea executării silite pana la soluționarea contestației la executare, precum și întoarcerea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat, în esență, că la data de 23.06.2011 Instituția Prefectului Județului Suceava - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii 290/2003 a emis Hotărârea nr. 73/2011, prin care s-au stabilit compensații bănești în valoare totală de 43.770 lei.
De asemenea, contestatoarea arată că prin înștiințarea privind măsura popririi din data de 13.11.2014, B.E.J. H. F. G. a înștiințat A. despre înființarea popririi asupra conturilor pe care le deține subscrisa la terțul poprit Trezoreria Municipiului București până la concurența sumei de 51.465,48 lei, reprezentând debit și cheltuieli de executare, titlul executoriu invocat fiind Hotărârea nr. 73/2011 a Comisiei Județului Suceava pentru aplicarea prevederilor Legii 290/2003.
A mai arătat că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii 290/2003 este prevăzută de art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006, iar ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Contestatoarea a arătat, de asemenea, că la data de 12.03.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României OUG 10/2014 prin care s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni plata voluntară a despăgubirilor. A mai arătat că somația a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor OG 22/2002 întrucât nu a fost respectat termenul de 6 luni în care putea să execute.
Totodată, contestatoarea a arătat că onorariul avocațial în cuantum de 2000 lei, în cadrul fazei de executare silită, este nejustificat de mare, față de activitatea prestată în concret de avocat.
În drept, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 711 și următoarele Cod proc. civ, Legea 290/2003 și H.G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. 57/2008.
În dovedirea susținerilor au fost depuse înscrisuri în copie la filele 8-15 din dosar.
Contestatoarea ca instituție publică este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul OUG 80/2013.
Deși au fost legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.
La data de 07.04.2015, executorul judecătoresc a comunicat instanței în copie conformă cu originalul dosarul de executare silită nr. 184/2014 la filele 28-56 din dosar.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele si lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Dosarul de executare silită 184/2014 aflat pe rolul B.E.J. H. F. G. s-a format la cererea creditorilor A. E. și O. A. în urma formulării cererii de executare silită din data de 20.06.2014 (f. 28) pentru executarea silita a creanței in valoare de 43.770 lei, reprezentând despăgubiri acordate prin Hotărârea nr. 73/2011 a Comisiei Județului Suceava pentru aplicarea prevederilor Legii 290/2003 (f. 32).
Prin decizia pronunțată la data de 14.10.2014 în dosarul nr._/301/2014 de Tribunalul București (f. 39) a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite.
Executarea silită s-a efectuat prin poprire, iar prin încheierea din data de 13.11.2014 executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în cuantum de 7695,48 lei (f. 40-41).
În esență, contestatoarea invocă următoarele motive de contestație la executare:
- Executarea silită s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006.
- Au fost încălcate dispozițiile OUG 10/2014
- Au fost încălcate dispozițiile OG 22/2002
- Onorariul de avocat în faza executării silite este nejustificat de mare
1. In ce privește primul motiv de nelegalitate al executării silite, invocat de contestatoare, instanța constata ca în temeiul art. 18 alin. 5 și 6 din HG nr. 1120/2006 compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
In cauza, titlul executoriu este reprezentat de Hotărârea nr. 73/2011 a Comisiei Județului Suceava pentru aplicarea prevederilor Legii 290/2003, iar prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006 și la cuantumul creanței solicitată de către creditor, respectiv suma de 43.770 lei, întreaga sumă reprezentând compensații bănești trebuia achitată de către debitoare până la sfârșitul anului 2011, conform art. 18 alin. 5 lit. a din HG 1120/2006.
Așadar, realizarea creanței în cuantum de 43.770 lei, reprezentând compensațiile bănești acordate creditorilor, ar fi trebui sa aibă loc, daca s-ar fi respectat calendarul de plăți stabilit potrivit HG nr. 1120/2006, cel mai târziu la 31.12.2011.
Or, in cauza, pana in prezent, creditorilor nu le-a fost plătita nici măcar parțial creanța, în mod voluntar, suma de 51.465,48 lei, reprezentând debit și cheltuieli de executare, fiind consemnată la dispoziția executorului judecătoresc în data de 18.12.2014, în urma popririi înființate asupra conturilor contestatoarei. În aceste condiții a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, creditorii deținând un bun în sensul convenție încă din anul 2011 de care nu a beneficiar până la sfârșitul anului 2014, timp de 3 ani de zile.
In anul 2014, si fără a dovedi situații obiective de natura a justifica neachitarea despăgubirilor cuvenite intimaților-creditori, potrivit HG nr. 1120/2006, debitorul invoca, in favoarea sa, dispozițiile aceluiași act normativ ce o obligau la respectarea termenelor de plată prevăzute în acesta.
Instanța apreciază ca aceasta durata de 3 ani de la emiterea titlului și executarea silită a creanței este excesiva, neputând fi câtuși de puțin considerata rezonabila, oricare ar fi circumstanțele concrete care au condus debitoarea la această situație de neexecutare.
De asemenea, instanța reține că statul nu se poate prevala de faptul ca resursele sale bugetare sunt prea mici pentru a despăgubi toate persoanele îndreptățite chiar in temeiul normei edictate de către autoritatea legiuitoare, trebuind sa estimeze la momentul adoptării Legii 290/2003 resursele materiale necesare plății despăgubirilor respective.
În concluzie, instanța constată că motivul de nelegalitate invocat de către debitoare în sensul aplicării HG 1120/2006 este neîntemeiat, pe de o parte întrucât debitoarea însăși nu a respectat dispozițiile actului normativ invocat, iar pe de altă parte o interpretare a acestor dispoziții în continuare în favoarea debitoarei nu ar conduce decât la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO care prevalează în temeiul art. 20 din Constituția României oricărui act intern contrar acestuia.
- În ceea ce privește aplicare dispozițiilor OUG 10/2014, instanța reține că aceasta a intrat în vigoare în 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv la data de 14.03.2014.
Conform art. 2 din OUG 10/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea 112/2014, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Instanța constată că cererea de executare silită a fost formulată la data de 20.06.2014, ulterior intrării în vigoare a OUG 10/2014, iar acest act normativ suspenda pentru 6 luni plata voluntară a creanțelor, nefăcând referire la executările silite. Astfel, plata voluntară a creanței și demararea executării silite sunt noțiuni distincte, ce nu se confundă.
- Referitor la nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. De asemenea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanța mai retine că prin Deciziile nr. 529/11.10.2005, nr. 161/22.04.2003, Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozițiile OG 22/2002 sunt constituționale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Prin Decizia nr. 127/2008, instanța de contencios constituțional a constatat că procedura de executare a obligațiilor de plată aparținând instituțiilor publice se desfășoară într-un termen rezonabil, iar prin Decizia nr.188/2010 si nr. 190/2010, Curtea Constituțională a României a statuat, cu privire la acte normative similare, edictate în materia executării creanțelor față de stat și instituțiile publice, că eșalonarea plății creanțelor este impusă de rațiuni economice.
Însă, aceste dispoziții trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constituționale, ci si la cele ale Convenției europene, având in vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Pe de altă parte, instanța reține că și interpretarea dată de contestatoare art. 1 și art. 2 din OG nr. 22/2002 este greșită întrucât acest termen de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”. În speță, contestatoarea nu a comunicat și nici nu a dovedit executorului în dosarul de executare menționat aspectele învederate. Totodată, de la data la care s-a născut obligația de plată în sarcina contestatoarei au trecut mai multe de 6 luni, ori contestatoarea nu și-a îndeplinit voluntar obligațiile.
- În ceea ce privește contestarea cheltuielilor de executare, instanța constată că onorariul de avocat de 2000 lei, a fost legal perceput în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995, fiind în mod corect inclus de executorul judecătoresc în cuantumul cheltuielilor de executare silită, creditorii făcând dovada achitării respectivului onorariu prin chitanța de la f. 30 din dosar. Instanța apreciază că în raport de munca depusă de avocat în faza executării silite, onorariul perceput nu apare ca fiind nejustificat de mare, fiind proporțional cu complexitatea cauzei și cu munca prestată de apărătorul creditorilor.
In concluzie, constatând că petenta A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR nu a făcut dovada unor situații obiective de natura a justifica neachitarea plaților cuvenite intimaților, ca aceștia dețin un „bun” in sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, iar imposibilitatea de a obține executarea unui creanțe recunoscute încă din anul 2011, timp de 3 ani, constituie o ingerința in dreptul creditorilor la respectarea bunurilor, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare.
Fiind respinsă contestația la executare silită formulată, urmează a fi respinsă în consecință și cererea de întoarcere a executării silite, actele de executare fiind menținute.
In ce privește cererea de suspendare a executării pana la soluționarea contestației, aceasta va fi respinsa ca rămasa fără obiect având în vedere că a fost soluționată și contestația la executare silită.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, CUI_, sector 1, București, CALEA FLOREASCA, nr. 202, în contradictoriu cu intimații A. E., SUCEAVA, A. IPATESCU, nr. 2, ., .>O. A. SUCEAVA, ZORILOR, nr. 3, ., ..
Respinge cererea privind suspendarea executării silite ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea de întoarcere a executării silite ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.05.2015.
Președinte, Grefier,
P. A. V. A. C.
Red./Dact.: A.P./A.C.V./ 5 ex. / 13.08.2015
Comunicări:
Grefier
| ← Validare poprire. Sentința nr. 6127/2015. Judecătoria SECTORUL... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6209/2015. Judecătoria... → |
|---|
