Anulare act. Sentința nr. 1134/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 1134/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 1134/2015

ROMÂNIA

DOSAR NR._

JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 1134

Ședința publică din data de 28.01.2015

Instanța constituită din:

Președinte – M. C.

Grefier - veronica burcin

Pe rol pronunțarea asupra cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții S. R., S. R. și S. G. R. în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A., S.C. V. R. S.A. – SUCURSALA PREMIUM PLAZA și R. C. SOLUTIONS R., având ca obiect anulare act, pretenții și obligație de a face.

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din 21.01.2015, încheierea de ședință de la acea dată, făcând parte integrantă din prezenta hotărâre când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru azi, 28.01.2015.

INSTANȚA

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti sub nr._, la data de 06.11.2013, reclamanții S. R., S. R. și S. G. R. au chemat in judecata pe pârâta . si V. R. SA-Sucursala Premium PLaza, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa se dispuna

-anularea din cadrul convenției de credit nr._/25.04.2008 a clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d, 5 lit.a, din Condițiile speciale ale convenției de credit precum si a art. 3.5., 8.1. lit. a liniuta a doua si a treia, 8.1. lit. b și Secțiunea 10 din Condițiile generale ale convenției de credit, avand in vedere caracterul abuziv al acestora;

-anularea din cadrul Actului adițional nr. 1/03.12.2010 la convenția de credit nr._/25.04.2008 a clauzelor prevăzute la art. 1 punctul 3 lit. a, a indice 1, d, e si f, art.3 punctul 5.1, lit.b, art.7 punctul 11-3 avand in vedere caracterul abuziv al acestora;

-anularea din cadrul Actului adițional nr. 2/03.12.2010 la convenția de credit nr._/25.04.2008 a clauzelor prevăzute la art. 1 punctul 3 lit. a, d, e si f, art.2 punctul 5.1, lit.b, avand in vedere caracterul abuziv al acestora;

-anularea din cadrul Actului adițional nr. 3/06.06.2012 la convenția de credit nr._/25.04.2008 a clauzelor prevăzute la art. 2 punctul 3, art.2 referitor la comisionul de risc și administrare, art.6 punctul 11 liniuța a 3-a și a 9-a, având în vedere caracterul abuziv al acestora

-obligarea paratelor la modificarea scadentarului de plata, in sensul eliminării sumelor aferente clauzelor anulate;

-obligarea paratelor la restituirea comisionului de risc/administrare achitat de la data primei anuitati pana la data de 06.06.2012, care este cuantificat in suma de 40.529,85 CHF, suma care urmează a fi actualizată în funcție de indicele de inflație de la data restituirii;

-obligarea paratelor la plata dobânzii legale aferente debitului calculată începând cu data introducerii acțiunii si pana la data plății efective;

-împărțirea în mod egal a riscului determinat de cursul valutar al monedei în care s-a acordat creditul în modul următor: în situația în care cursul VBR din ziua plății pentru 1 CHF este mai mare sau egal cu 3 lei, atunci să se aplice cursul de 3 lei pentru i CHF, iar dacă acest curs este mai mic de 3 lei, să se aplice cursul zilei;

-obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

In motivare, reclamanții arata ca la data de 25.04.2008 au încheiat cu V. R. SA convetia de credit nr._/25.04.2008, prin care au contractat un credit cu garantie reala imobiliara in suma de 484.000 CHF cu o perioada de rambursare de 30 luni. Ulterior au fost semante actul adițional nr. 1 si nr.2 din 03.12.2010 prin care au fost diminuate valoarea dobânzii și a comisionului de risc, iar la data de 06.06.2012 pentru a se acorda o perioadă de grație de 12 luni s-a solicitat de Bacă semnarea actului adițional nr.3/06.08.2012.

Considera reclamanta că, constatarea caracterului abuziv, sanctionata cu nulitatea absoluta a clauzelor pune avand in vedere urmatoarele dispoziții legale: art.l alin. 3 și art.4 din Legea 193/2000, art.2 pct.16 din OUG nr.21/1992, art.7 din Legea nr.363/2007.

Clauza de la art. 3-lit.d din condițiile speciale ale convenției de credit, care stipuleaza ca „Banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente in cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetara comunicând mutatului noua rata a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificata se va aplica data comunicării” este abuziva raportat la prevederile art. 4 si ale pct. 1 lit. a lin lista anexa la Legea 193/2000, deoarece nu a fost negociata direct cu ei facand parte dintr-un contract standard preformulat si utilizat la majoritatea clienților.

Caracterul abuziv al clauzei subzista si pentru motivul ca aceasta permite sa modifice unilateral dobanda, fara a avea un motiv intemeiat si specificat in mod clar in continutul convenției.

De asemenea, aceasta clauza da dreptul băncii in mod unilateral, sa interpreteze clauzele contractuale privind majorarea ratei dobanzii, fara negociere si fara a se fi stipulat in contract un nivel maxim al dobanzii, care sa-i dea posibilitatea celeilalte parti contractante sa prevada la momentul incheierii convenției, care ar putea fi obligațiile majorate la maxim si care i s-ar putea impune in sarcina sa. Astfel cum a fost formulata clauza cuprinsa la art. 3 lit. d din convenție, da paratelor dreptul exclusiv si discreționar de a modifica dobanda si exclude posibilitatea verificării indeplinirii conditiilor pe care le cuprinde.

Consideră că, subsumat acestor argumente se impune si anularea clauzelor cuprinse in adițional referitoare la dobanda practicata de către banca (art. 1 punctul 3 lit. a, a indice 1, d, e si f din actul adițional nr. 1/03.12.2010, art.1 puncrul 3 lit.a, de, e și f din actul adițional nr.2/03.12.2010 și art.2 punctul 3 din actul adițional nr. 3/30.06.2012), modalitate prin banca a dispus modificarea atat a cuantumului cat si a structurii dobânzii din dobanda fixa in cuantum de 3,99% (conform convenției de credit inițiala) in dobanda fixă de 3,49% și 4.21% pe o perioadă de 84 de luni și apoi variabilă LIBOR+3,39% si LIBOR+4,11%.

Mai arată reclamaníi că art.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției a fost stabilit de către Bancă un comision de risc de „0,22% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit ” iar la 3.5. din condițiile generale ale convenției s-a prevăzut ca "Pentru punerea dispozitie a creditului, împrumutatul datoreaza Băncii un comision de risc la soldul creditului, care se plătește lunar pe toata perioada creditului modul de calcul si scadentele plații acestuia se stabilesc in condițiile speciale”.

Consideră că comisionul de risc a fost stabilit si impus in mod unilateral de către Banca conventia de credit, fara sa fi fost negociat si fara sa fi fost stipulat in mod expres ce reprezintă acest comision de risc, nefiind identificat pentru ivirea căror riscuri este datorat, scopul acestuia.

Considera ca plata acestui comision excede obligațiilor impuse de către banca, respectiv de a plați cuantumul sumei datorate către parate, suma care cuprinde imprumutul acordat si dobanda stabilita, cu atât mai mult cu cât executarea contractului a fost garantata cu garanție reala imobiliara.

Creditul a fost contractat si obtinut in franci elvețieni (CHF) astfel nu se justifica riscul pentru banca in ceea ce privește deprecierea intempestiva a acestei monede in defavoarea ei, pentru a se justifica incasarea comisionului de risc.

In ceea ce privește art.3 punctul 5.1 lit.b din actul adițional nr.1/03.12.2010, art.2 punctul 5.1 lit.b din actul adițional nr.2/03.12.2010 și art.2 din actul adițional nr.3/06.06.2012 privitor la comisionul de administrare, si acesta se impune a fi anulat de către instanta de judecata, deoarece acesta conține comisionul de risc redenumit in comision de administrare credit, in urma intrării in vigoare la OUG 50/2010.

Considera contractul exclus de la aplicarea OUG 50/2010 deoarece prevederile acesteia nu se aplică contractelor în derulare, contractul încheiat

la data de 16.02.2007, fiind in curs de derulare la data intrării in vigoare a respectivului act normativ si este incheiat pe o durata determinata. Chiar daca OUG 50/2010 s-ar aplica in speța, includerea comisionului de administrare credit reprezintă o clauza abuziva, lovita de nulitate absoluta, pe considerentele pe care le expus la punctele anterioare.

Mai mult, ca urmare a constatarii nulitatii absolute a clauzei referitoare perceperea comisionului de risc si implicit a anularii acesteia, pe cale de consecinta, urmeaza a fi inlaturate si modificările intervenite asupra acestei clauze prin actele adiționale ulterioare.

Clauzele cuprinse la art. 8.1. lit. a si b din condițiile generale ale convenției sunt abuzive deoarece:

In cazul stipulațiilor prevăzute la art. 8.1. lit.a se observa ca exigibilitatea creditului este raportata la indeplinirea de către împrumutat a obligației de plată a oricăror costuri datorate în baza convenției de credit, deci și a comisionului de risc/administrare.

Or, in condițiile in care comisionul de risc nu este legal perceput, nu poate considera legala nici prerogativa rezervata băncii de a declara scadenta anticipată a soldului creditului pentru neachitarea ratelor de credit ce include acest comision.

Sub aspectul prevederilor contractuale de la art.8.1 lit.b din condițiile generale ale convenției, aceasta clauza oferă băncii o larga, de a declara soldul creditului ca fiind scadent. Aprecierea care s-ar face de către banca este una discreționara, nu este legata de criterii sau situatii definite și stabilite în prealabil de către părțile contractante.

Clauzele cuprinse în secțiunea 10 din condițiile generale ale convenției, referitoare la “Costuri suplimentare”, modificate prin actele adiționale ulterioare, permit băncii impunerea în sarcina imprumutatului costuri ce pot aparea pentru banca, ca urmare a unor “modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementari aplicabile”

Aceasta clauza creeaza în detrimentul consumatorului și în beneficiul băncii, contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părtilor,.

In ceea ce privește impartirea în mod egal a riscului determinat de cursul valutar al monedei în care s-a acordat creditul, motivul acestei solicitări se fundanenteaza pe faptul ca, la data la care a încheiat cu parata convenția de credit, cursul unui franc elvețian era de 1 CHF =2,2 lei în prezent cursul valutar este de 1 CHF = 3,7 lei. Prin urmare, fara a lua în modificarea unilateral a costurilor prin aplicarea costurilor standard și a zii variabile, costurile creditelor contractate în anul 2008 aproape s-au dublat in prezent.

In acest context de la momentul semnării și in prezent s-a creat un dezechilibru major între contraprestatiile pârtilor din contractul de credit.

Prin urmare, temeiul acestei solicitări il constituie institutia impreviziunii în contracte, care consta în paguba pe care o suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestatiile sale și contraprestatiile celeilalte parti în cursul executării contractului, determinat de fluctuațiile monetare. Aceasta paguba se impune a fi evitata pentru a nu determina ruina economică a unei părți cu consecința îmbunătățirii fără justă cauză a celeilalte. Modalitatea în care se poate realiza acest lucru este tocmai impartirea a cresterilor sau căderilor de curs valutar ale monedei în care s-a acordat creditul.

O astfel de revizuire este imperativa în contextul în care orice obligație pe o parte si-o asuma trebuie sa fie previzibila, contractual de împrumut fiind de esență un contract comutativ prin excelenta, părțile cunoscând de la momentul încheierii lui întinderea drepturilor si obligațiilor ce le revin, si nicidecum un act aleatoriu în care contraprestatiile depind de hazard.

De asemenea, principiul de drept potrivit caruia toate convențiile trebuie respectate cu buna credința si în conformitate cu echitatea, nu este respectat în acest caz.

In prezenta situatie, este obligat sa execute o prestatie lunara a devenit exagerat de oneroasa, generând un dezechilibru semnificativ între aprestatii si determinind imbogatirea fara justa cauza băncii.

Convenția de credit nr._/25.04.2008 este un contract cu clauze standard preformulate de către comerciant, respectiv de către banca.

Mai arată că banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat ale cărui clauze erau preformulate, subsemnații neavând posibilitatea negocierii lor. Aceste clauze sunt abuzive, având în vedere ca acestea nu au negociate de către părțile contractante, la final, acestea avand caracterul unor acte de adeziune, creandu-se in detrimentul lor si in favoarea băncii un dezichilibru vădit intre prestatii, fapt ce contravine si principiilor bunei credințe.

In drept au fost invocate prevederile Legii 193/2000, OG 9/2000, OG 21/1992, Legea nr.363/2007, OUG nr.50/2010.

Reclamanta a depus înscrisuri în susținerea cererii-f.9-73.

La data de 18.07.2014, prin Serviciul Registratură, pârâta V. R. SA a depus întîmpinare. Prin întîmpinare, parata prin care a invocate excepția inadmisibilității capătului 8 din cerere privind aplicarea cursului valutar CHF/RON solicitat de reclamanți.

În motivare, a arătat că solicitarea nu are niciun temei în drept, reclamanții solicitand ca instanța să intervină în Contractul încheiat între părți. Potrivit art.969 cod civil Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.O convenție legală nu poate fi mofificată, revocată, decat prin acordul părților, instanța neputandu-se substitui voinței părților.

Pe de altă parte, într-o procedură contencioasă, o parte se adresează cu o cerere față de o altă parte și nu față de instanța de judecată. În speță se încearcă obținerea unor pretenții prin cereri adresate direct instanței de judecată și nu părții potrivnice. În acest sens parata face referire la cauza C-18 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino

Arată parata că art.6 alin.1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale atunci cand constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vanzator sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificand conținutul acestei clauze.

Formularea unei cereri prin care se solicită instanței de judecată modificarea și completarea și unui contract, conform voinței subiective a uneia dintre părțile în litigiu, este inadmisibilă nu numai în raport de legislația internă, ci și în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cauza C-26/13 A. Kasler Contra OTP, Curtea stabilește cu totul altceva în ceea ce privește posibilitatea completării și/sau modificării conținutului unui contract:

Înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractual între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să că egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive."

Arată că instanța de judecată nu poate interveni și să se substituie voinței părților, și/sau completând conținutul unui contract, având doar posibilitatea, în măsura în care legislația îi permite, de a înlocui, completa, modifica o clauză abuzivă cu o normă supletivă care să restabilească echilibrul între drepturile și obligațiile părților.

Mai arată că clauzele contestate din Convenția de credit nu au caracter abuziv

Existența unei clause abuzive presupune ca clauza să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al constractului.

Clauzele cuprinse în Convenția de credit la art. 3 lit. d), art. 4 lit.a art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 8.1 lit. a) și b), art. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale nu indeplinesc niciuna dintre cele trei condiții cumulative.

Astfel, parata arată că clauzele reglementate în Condițiile speciale ale Convenției de credit au fost negociate. La încheierea fiecărei Convenții de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se dicută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora.

Reclamanții au semnat Convenția de credit astfel încat nu se poate considera că clauzele nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.

Numai condițiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu și condițiile speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte.

Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul. Aceste considerente sunt preluate și de către legiuitorul român, respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. /2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori

Parata face referire la doctrina europeană în sensul că numai condițiile generale de bancă ridică, din perspectiva dreptului consumului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora și, practic, legată de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale,.

În ceea ce privește solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) ndițiile speciale ale Convenției de credit, parata arată faptul că, reclamanții au semnat Convenția de credit, iar părțile, prin semnarea acestora, au declarat în mod că sunt de acord cu costurile contractului și cunosc și acceptă drepturile și obligațiile conform clauzelor contractuale.

Consideră parata că clauza reglementată la art. 3 lit d) din Convenția de C. nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, însuși scopul inserării în Convențiile de credit a posibilității le a revizui rata dobânzii a fost tocmai acela de a nu se ajunge la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, având în vedere perioada îndelungată de timp pentru care s-a încheiat Contractul. Având în vedere perioada foarte îndelungată în care un Contract de credit își produce efectele precum evoluția continuă a costurilor pe care o banca le poate avea, rezultă că este mai mult decât vital pentru bancă revederea în contract a unei dispoziții care să îi confere acesteia posibilitatea de a revizui rata dobânzii.

O astfel de posibilitate este prevăzută inclusiv de legislația în vigoare, respectiv de Anexa Legii 193/2000. Prevederile pct. 1 litera a), al doilea paragraf, din Anexa Legii 193/2000 nu mai impun ca ..motivație întemeiată" să fie prevăzută în Contract, ci doar ca aceasta să existe la daat modificării ratei dobânzii, cu obligația furnizorului de servicii financiare de a informa în sens consumatorul.

Motivul pentru care rata dobanzii poate fi modificată unilateral este verificabil. La art.3 lit.d din Condițiile speciale s-a prevăzut perioada limită pană la care este aplicabil procentul inițial. Rata fixă stabilită este supusă unui termen, eveniment viitor și sigur ca realizare, dar a cărei dată nu este cunoscută. Reclamanții au cunoscut că dobanda poate fi modificată.

În ceea ce privește modul general în care clauza contractuală a fost formulată, și anume lipsa unor criterii care se apreciază situația excepțională care duce la aplicarea acesteia, consideră că este absolut firesc față caracterul imprevizibil al unei astfel de situații. Clauza intervine în situații excepționale.

Art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției, confera Băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor situații semnificative pe piața monetară sub nicio formă nu poate fi considerat ab inittio o clauză abuzivă întrucât este esențial pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariției unor imprevizibile.

Consideră parata că dispozițiile Convenției de credit nu îngrădesc posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea contractului.

Parata arată că, clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al Convenției de credit, aratand faptul ca art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției de credit face parte din chiar miezul obiectului Contractelor incheiate. Prinaceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consuumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atanci când încheie un contract.

Parata arată că clauzele contractuale ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc, nu sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000

Dispozițiile contractuale, care reglementează comisionul de risc nu intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000,

Comisionul de risc a fost cunoscut de către părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din Convenția de credit - cât și suma pe care împrumutații urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidențiat distinct și clar în graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnat de către clienți la momentul contractării creditului.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a Convenției de credit, rezultă fără echivoc faptul că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a prețului creditului alături de dobândă, prestație cuvenită paratei în schimbul acordării creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul contractării creditului.

Nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar elor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci situațiareprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă prețul contractului propus de către vanzator.

Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților Reclamanții pretind existența naturii abuzive a clauzei prevazute la art. 5. lit. a), care ar fi dată de faptul că în Convenția de credit nu este descris il perceperii comisionului de risc, iar prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, întrucât deși în Contract nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe rmează să îl acopere comisionul de risc, aceasta împrejurare, privită și din perspectiva faptului că simpla acordare a unui credit presupune o . riscuri inerente acestei activități ciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.

Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în Convenția de credit nu era necesară explicarea detaliată.

Definirea riscului de credit, este cel puțin determinabilă având în vedere dispozițiile art. 2 lit. q) din Norma BNR nr. 17 decembrie 2Q03 și care definesc riscul de credit.

Art. 5. lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de voința unilaterală a paratei deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii Convenției de și nu sunt prevăzute în Contracte clauze de modificare unilaterală a acestui ion.

Nu se poate susține că între cuantumul comisionului de risc și prestația tată de către parată s-a creat un dezechilibru, având în vedere riscul ridicat re banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.

Nu se poate susține nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestație paratei atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului.

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților.

Atat Directiva 93/13/CEE, cât și Legea 193/2000 au exclus din spațiul lor de incidență clauzele care privesc adecvarea între preț și remunerație, pe de o parte și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică au exclus leziunea. În viziunea acestora, absența înței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual. Potrivit acestor acte normative sancțiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul unui contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.

În speță nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credință, de către parată și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al actului juridic și, implicit, că ar compromite echilibrul acestuia.

Reclamanții nu au răsturnat prezumția legală instituită de art.967 Cod civil în condițiile în care au beneficiat de credit și au cunoscut de la încheierea Contractului cuantumul acestui comision.

Nu există nicio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de situația creditelor acordate fără garanție. Prin urmare riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate încă din momentul acordării creditului și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia.

Perceperea comisionului de risc este justificată având în vedere costurile pe care inregistrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc înființarea și organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri

Potrivit legislației în vigoare, debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte două componente principale ale acestuia, respectiv dobânda, și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.

In acest sens, învederează dispozițiile art. 2, pct. 24 din O.G. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Legiuitorul român a reglementat la rândul sau excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru jrețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar, pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

Clauza contractuală privind dreptul paratei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

Nu se poate reține nici faptul că, în prezenta cauză, consimțământul reclamanților ar fi fost viciat la momentul încheierii Contractului, având în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la fie aplicabile au fost clar exprimate în cuprinsul Contractului, în ceea ce privește cuantumul acestora, obligația consumatorului de a plăti contravaloarea lor corelativă dreptului paratei de a le percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de către ambele părți.

Convenția de credit încheiată între părți nu are un caracter aleatoriu pentru niciuna dintre acestea, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de act de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, ambele părți cunosc de la data încheierii enției întinderea obligațiilor lor.

Prevederile perceperii comisioanelor de risc sunt redactate fără echivoc și au fost însușite de consumatori, ca urmare a semnării Convenției de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C.civ., și comisionul de risc a fost avut în vedere de parată la data acordării creditului, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil conform căruia "convențiile legai făcute au putere de lege între părțile contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul cât și solvabilitatea acesteia.

Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordarii creditului în calculul dobânzii ie efective („D.").În cazul în care s-ar dispune eliminarea comisionului de risc din Convenția de credit, s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea societății parate, consecința fiind diminuarea semnificativă a D., cu care împrumutații au fost de acord la momentul semnării contractului. Clauzele referitoare la declararea creditului scadent anticipat în cazul apariției unei situații neprevăzute nu sunt abuzive.

Secțiunea a 8-a din Condițiile generale nu se încadrează in ipoteza din Anexa 1 lit.g din Legea nr. 193/2000. Clauzele nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac imposibilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului.

Rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere situațiile în care împrumutații, din cauza unor situații de fapt evidente se află într-o situație în care rambursarea creditului devine imposibilă. Împrumutații trebuie să fie solvabili nu numai la data acordării creditului ci în orice moment, pe toată durata Contractului, sens în care banca are dreptul de a, verifica și a se asigura că, în orice moment, în cadrul acestei perioade, împrumutații au a de a rambursa creditul precum și că garanțiile aduse de împrumutați sunt în orice moment suficiente pentru a asigura îndestularea băncii și recuperarea în întregime a creditului acordat și, pe cale de dacă sunt îndeplinite condițiile de insolvabilitate să declare în final creditul scadent anticipat.

Dispozițiile din art. 8.1 lit. a) liniuțele a doua și a treia nu pot fi analizate din perspectiva legislației protecției consumatorului, ținând cont că scadența anticipată urmează a fi declarată doar în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor părții împrumutate din alte Convenții încheiate cu V. sau cu alte societăți financiare/de credit.

Simpla existență a clauzelor cuprinse în Secțiunea a 8-a din Condițiile generale prin semnarea Convenției de credit nu poate conduce la reținerea ca abuzivă a acestora, ci, eventual, aceastea ar putea fi analizate pe parcursul executării a clauzelor menționate, dată la care se poate analiza prin raportare la toate circumstanțele faptice și juridice aplicabile, în ipoteza în care conduita societății bancare în interpretarea clauzelor a fost una abuzivă, cu atat mai mult cu cât buna - credință în executarea contractelor se prezumă.

Consideră că în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, contractul de credit ale cărui clauze sunt declarate abuzive se va derula în continuare, eliminându-se doar clauzele sau părțile din acestea constate ca fiind abuzive.

Clauza referitoare la costurile suplimentare (art. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale) nu este abuzivă.

Cu privire la această clauză parata apreciază că nu se încadrează în ipoteza descrisă Anexa 1 lit. g din Legea nr. 193/2000. Potrivit art. 10.2. coroborat cu art. 10.1 din Condițiile generale costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual împrumutaților numai în ipoteza în care apar modificări (inclusiv de interpretare) ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri mai mari, costuri care sunt în legătură/privesc însă Convenția de credit încheiată între reclamanți și parată.

În condițiile în care aceste contracte își produc efectele pentru perioade cuprinse, în principiu, între 25 -30 ani, este pe deplin justificat ca părțile să aibă în vedere, la momentul încheierii acestora, modificările legislative și de interpretare care ar putea sa afecteze costurile suplimentare în legătura cu aceste contracte. Din stipularea clauzelor prevăzute la art. 10.1. si 10.2. părțile contractului de credit vizează tocmai asigurarea echilibrului contractual, debitorul fiind cel care suportă aceste costuri suplimentare intervenite în perioada de creditare, tocmai pentru că acesta este beneficiarul sumei de bani împrumutate în toată această perioadă.

Simpla menționare în Convenția de credit a clauzei prevăzute la art. 10.2. din Condițiile nu poate conduce la calificarea acesteia ca fiind abuzivă având în vedere faptul că la art. 10.1. se prevăd expres criteriile ce ar putea determina activarea clauzei prevăzuta la art. 10.2., criterii ce sunt obiective.

Chiar OUG nr.50/2010 permite modificarea clauzelor ce reglementează costul contractual ca urmare a unor modificări determinate de legislație.

Mai arată că actele adiționale contestate sunt legale, fiind în acord cu prevederile OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Cele 3 Acte adiționale, semnate și contestate prin prezenta acțiune de reclamanți, respectă toate condițiile impuse de OUG nr. 50/2010 privind contractele de întru consumatori, precum și cele Impuse de legiuitor în materia protecției consumatorului.

Prin actele adiționale nu s-au introdus costuri noi neagreate de părți, ci au adus unele clarificări cu privire la rațiunea/motivele perceperii costurilor prevăzute inițial în Convenția de credit, iar gradul de transparență contractuală a fost maximizat, în acord cu Directivele europene în materie.

Consideră că susținerile reclamanților nu reprezintă decât simple afirmații subiective, fără relevanță juridică. Reclamanții au beneficiat de o importantă reducere a costurilor contractuale: prin Actul adițional nr.1/03.12.2010 au avut D. - 6,31% și un comision de administrare de 0,22%, iar prin Actul adițional nr.2/03.12.2010 au beneficiat de diminuare foarte importantă a costurilor creditului, ajungând la un D. de 4,3 % și comision de administrare în valoare de numai 0,06%.

Arată că la solicitarea reclamanților a acceptat restructurarea creditului, încheind în acest sens Actul adițional nr. 3/06.06.2012, prin ;ubscrisa a renunțat la anumite clauze (cum ar fi punctul 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale ale convenției de credit și reclamanții au beneficiat de perioadă de grație în ceea ce privește principalul, dobanda, iar restanțele înregistrate la acea dată au fost reeșalonate.

Prin Actul adițional nr. 3/06.06.2013, noțiunile financiar - bancare importante pentru împrumutați au fost definite într-un mod mai mult decât inteligibil,

Reclamanții au semnat nu mai puțin de 3 acte adiționale tocmai în considerarea condițiilor mai avantajoase oferite de parata.

D. urmare a modificării Convenției de credit prin Actele adiționale anterior menționate, reclamanții au beneficiat întru totul de prevederile OUG nr. 50/2010, costurile contractului fiind pe deplin explicate într-o manieră inteligibilă și asumate în mod expres, fără niciun fel de constrângere, contrar susținerilor acestora.

Consideră parata că constatarea nulității acestei clauze, fie ea și în parte, nu poate fi solicitată în temeiul legislației a protecției consumatorului, ci doar în baza unor vicii de consimțământ pe care reclamanții trebuiau să le probeze sau alte nerespectări ale unor condiții de validitate de normele legale contemporane încheierii actului juridic, deci în baza regulilor de drept comun, jreptul civil. Din această perspectivă este esențială recunoașterea reclamanților exprimată în scris expres în Actele adiționale contestate.

Consideră parata că aceaste declarații exprese ale reclamanților reprezintă o veritabilă recunoaștere, aceștia neputându-se prevala de o pretinsă neclaritate a obligațiilor contractuale și/sau de vreun virtual dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei - credințe.

Parata arată că, deși au fost încheiate 3 Acte adiționale, conform solicitărilor împrumutaților, acțiune evidențiază oportunismului reclamanților care, prevalându-se de propria culpă-neîndeplinirea culpabilă a obligației de plată a ratelor de credit, încearcă obținerea unor și mai mari pe seama patrimoniului băncii.

În ceea ce privește clauzele ce reglementează moneda creditului nu creează în detrimental consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Consideră că din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se poate identifica niciun temei juridic pentru aplicarea cursului valutar în sensul solicitat de reclamanți.

Domeniul protecției consumatorilor în raport cu instituțiile de credit este reglementat în principiu Legea nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE și în detaliu de OUG nr. 50/2010, act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit, dar care prezintă relevanță prin prisma obligațiilor impuse de legiuitor în sarcina instituțiilor bancare.

Nici chiar conform normelor din prezent, banca nu are obligația de a informa un client asupra consecințelor riscului valutar prin prisma unei anticipări a creșterii acestuia, iar motivul te unul foarte simplu: nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar. Se încearcă inducerea teoriei caracterului impus al clauzelor privind moneda contractului și al unor obligații abuzive ale instituțiilor de credit, care ar fi trebuit să anticipeze încă din anii 2007 - 2008, viitoarea criză economică mondială și eventualele fluctuații de curs valutar și, totodată, să avertizeze toți consumatorii în acest sens. O astfel de interpretare/teză propusă este nu doar nerezonabilă, ci și excesivă, plecând de la o falsă axiomă: „instituțiile bancare dețin toate informațiile necesare pentru a anticipa și determina trendul pieței economice și financiare, numai în scopul realizării de profit șl fără a ține seama de interesele legitime ale consumatorului".

O astfel de teorie încalcă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil, potrivit căruia buna - credință a părților este prezumată, principiu pe care-l regăsim și în art. 1899 alin. (2) al Codului civil de la 1865.

Unul din elementele esențiale ale creditului ce face obiectul negocierilor între profesionist și consumatorul t va fi întotdeauna moneda creditului, în funcție de care se stabilește și valoarea împrumutului sau a garanțiilor necesare încheierii contractului. Dacă valoarea împrumutului și a garanțiilor aferente creditului . sunt stabilite în funcție de factori, condiții, calcule matematice ale instituției de credit, nu trebuie să omitem faptul că o anumită monedă și un anumit curs valutar implică riscuri (de câștig sau pierdere) pentru consumator numai în situația în care acesta va accesa un credit într-o anumită monedă, deși realizeaz venituri într-o altă monedă.

Din această perspectivă, este evident că alegerea monedei creditului va fi întotdeauna a consumatorului, iar nu a instituției de credit.

Împrumutații înțeleg să dispună în orice modalitate de suma acordată, inclusiv transformarea sumei n CHF în echivalentul acesteia în RON, asumându-și astfel riscul valutar, nu poate fi imputat băncii, aspect care evident excede obligațiilor acesteia.

De asemenea, chiar dacă se încearcă răsturnarea sarcinii probei și înlăturarea principiului conform căruia buna credință este prezumată, trebuie să avem în vedere că în faza precontractuală consumatorul este informat cu privire la ofertele de credit și în celelalte monede.

Trebuie să avem în vedere că deși Legea nr. 193/2000 conține reglementări de ordin general, în Anexa acestui act normative sunt prezentate, cu titlu de exemplu, anumite tipuri de clauze care sunt considerate a fi abuzive. Există și exceptări, clauze asupra cărora legiuitorul se pronunță direct, în sensul că nu au caracter abuziv.

Faptul că prețul contractului-exprimtat în RON a devenit prea mare în raport cu prețul previzionat la momentul încheierii contractului îl constituie motivul principal al pretinsei nelegalități a contractelor de credit.

Legea nr. 193/2000 recunoaște posibilitatea implicită a comerciantului de a stabili prețul unui produs sau serviciu în monedă străină si totodată. în mod expres că variația prețului unui produs sau serviciu (exprimată în moneda națională) datorată evoluției cursului de schimb, nu determină caracterul abuziv al respectivei clauze.

Chiar dacă, în speță, Convenția de credit conține un element de risc valutar (atât pentru instituția de credit, cât și pentru consumator), acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Arată că atât Codul civil din 1864, cât și noul Cod civil consacră în mod expres în manateria împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.

În cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit.

Parata mai arată că în acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale - Hotărârea din 30.04.2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Garda, Alejandro Chacon Barrera:

Prin acțiunea prezentă se încearcă exclusiv eliminarea riscului valutar pe care-l suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, ceea ce echivalează, cu nesocotirea principiului legal al nominalismului și cu suportarea riscului valutar exclusiv de instituția de credit.

Consideră că este lipsită de orice suport juridic teza lipsei caracterului negociat al clauzei ce reglementează cursul variabil al ratei de rambursare, raportată la cursul de schimb al unei anumite monede, respectiv CHF, avand în vedere că împrumutul a fost stabilit ca plătilbil în moneda CHF, Iar cursul de schimb este influențat pozitiv, cât și negativ de o multitudine de factori, în special factori de piață, dar și de politica generală, excluzând voința unilaterală a instituțiilor de credit pentru a se putea pune în discuție caracterul negociat și un eventual dezechilibru al clauzelor ce reglementează moneda creditului.

Valoarea cursului chiar dacă este anunțată în fiecare zi de către Banca Națională a României, nu este stabilită de această instituție, ci se formează prin flotare liberă. Banca centrală poate cel mult influența pe termen scurt evoluția dintr-o zi a cursului, prin intervențiile pe care le face pe piață, însă pe termen lung nici Banca Națională și, cu atât mai mult, nici băncile individuale nu pot influența creșterea sau scăderea cotației pe piață a unei valute.

În continuare parata face referire la piața de tranzacționare a monedelor. De asemenea, dezvoltă pe larg teoria parității puterii de cumpărare.

Mai arată că teoria imprviziunii nu este aplicabilă în speță. În cazul de față, nu s-ar putea pune problema aplicabilității impreviziunii, în condițiile în care moneda creditului este aceeași ca la încheierea contractului (din această perspectivă, prestația contestatorului nu a crescut, fiind întotdeauna alegerea împrumutatului în ceea ce privește moneda creditului), diminuarea veniturilor și situația personală financiară defavorabilă a contestatorului neputând constitui suficiente motive pentru a determina modificarea unilaterală a unui contract legal încheiat, conform voinței subiective a acestuia.

În ceea ce privește capătul de cerere privind dobanda legală arată că, prin acordarea dobanzii legale s-ar realize o dublă reparație a unui eventual prejudiciu.

În subsidiar, arată că dabanda legală este un exhivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întarzierea plății. În sistemul Codului civil din 1964, punerea în întarziere în ceea ce privește dabanda în materie civilă curgea de la data cererii de chemare în judecată

În reglementarea prezentă, dreptul comun în materia obligațiilor bănești purtătoare de dobanzi este reprezentat de dispozițiile art.1489 și 1535 NCC. Un principiu esențial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid și va produce efecte juridice, cel puțin pană la momentul constatării nulității sale și/sau anulării sale de o instanță de judecată.

În drept a invocat dispozițiile art.205-208 C.pr.civ.

La data de 11.08.2014, prin Serviciul Registratură, parata V. R. SA a depus cerere prin care s-a arătat că între V. și Societate a intervenit contractul de cesiune de creanțe autentificat sub nr.346 din data de 25.07.2014 prin care au fost cesionate drepturile din contractul de credit sau în legătură cu acesta, precum și drepturile decurgand din contractele de garanție accesorii, inclusiv drepturile litigioase deduse judecății și a solicitat introducerea în cauză a Societășii și scoaterea V. din cauză.

La termenul de judecată din data de 30.09.2014, parațele au invocat excepția lipsei competenței materiale a Judecătoriei Sectorului 4 București, lipsa de interes în ceea ce privește criticele formulate cu privire la clauza cuprinsă în art.3 lit.d din Convenție și lipsa calității procesual active a reclamanților S. R. și S. G. R.. Ulterior, paratele au depus concluzii scrise prin care au dezvoltat cele susținute-f.114/133.

La termenul de judecată din data de 11.11.2014 s-a dispus introducerea în cauză a societății R. Solutions R. și a fost respinsă cererea . de scoatere din cauză.

Excepția necompetenței materiale a instanței invocate de parata . a fost respinsă de instanță la termenul de judecată din data de 09.12.2014, iar restul excepțiilor au fost calificate ca apărări de fond.

La termenul de judecată din data de 21.01.2015, parata . a invocat excepția lipsei capacității procesual pasive a .-Sucursala Premium Plaza, iar în ceea ce privește restul excepțiilor invocate au fost recalificate ca apărări de fond doar excepția inadmisibilității și a lipsei de obiect.

Sub aspect probatoriu, a fost administrata, pentru ambele parti, proba cu inscrisuri, iar pentru reclamanți proba cu interogatoriu paratei ..

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Între părțile litigiului s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/25.04.2008 (f. 36-51), în baza căruia pârâta V. România SA a acordat reclamantului S. R. un împrumut de 484.000 CHF pe o perioadă de 300 luni.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a .-Sucursala Premium Plaza instanta urmeaza sa o admita, reținând că subiectul care se obligă în sfera raportului juridic este doar societatea mamă . și nu nu Sucursala Premiun Plaza, care nu are patrimoniu propriu în baza căruia să se poată obliga, orice act semnat de prepușii băncii fiind încheiat doar cu societatea mamă, în numele și pe seama ei.

În materia activității de creditare, sucursala este o unitate dependentă de instituția de credit, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia. Se au in vedere prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990 potrivit carora „Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale si se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa” precumși prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, art. 7 alin. (1) pct. 31 potrivit carora „Sucursala este orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia”.

Prin urmare, instanța constată că în prezentul litigiu intervenit între client și bancă, pârâta . Sucursala Premium Plaza

nu are calitate procesuală pasivă, astfel că instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă și va respinge cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Față de excepția lipsei calității procesual active a reclamanților S. R. și S. G. R., instanța o va respinge ca neîntemeiată, avand în vedere faptul că, deși aceștia sunt garanți ipotecari, consecințele executării unui contract a cărui clauze ar fi lovite de nulitate sau ar fi considerate abuzive se produce și asupra lor, dacă debitorul principal nu ar executa obligațiile asumate prin contract. În situația în care s-ar proceda la execuatrea acestora, aceștia ar suferi riscul executării, astfel încat aceștia pot invoca existența unor clauze abuzive.

În drept, instanța reține că în cauză sunt incidente dispozițiile Codului civil de la 1864 având în vedere prevederile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil conform cărora ,,contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

De asemenea, sunt aplicabile și următoarele prevederi:

Art. 4 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în forma în vigoare la data încheierii contractului, care prevede:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Conform art. 6 și 7 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.

Legea nr. 193 din 2000 transpune Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și potrivit art. 4 alin. 2 din această normă a Uniunii Europene: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Anexa la Legea nr. 296 din 2004 privind Codul consumului, oferă următoarele definiții:

„6. clauză abuzivă - clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

7. comerciant - persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitatea de comercializare a produselor și serviciilor de piață; […]

13. consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale;

14. contract încheiat cu consumatorii - contractele încheiate între comercianți și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite;”

Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuia să verifice următoarele condiții: 1) clauza contractuală să nu fie fost negociată direct cu consumatorul; 2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Analizând cererea de constatare a nulității absolute a art. 3 lit. d) din condițiile speciale, instanța reține:

Potrivit acestei clauze, „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii . Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

Analizând această clauză, instanța constată că prin ipoteza sa această prevedere se identifică cu ipoteza art. 1 pct. e lit. e) din anexa la legea nr. 193 care arată că sunt abuzive clauze care dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu.

În cauză, clauza arătată creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece nu este explicată noțiunea de „schimbări semnificative pe piața monetară”, astfel încât schimbarea ratei dobânzii - de altfel clauză esențială în contractul de credit – este lăsată la aprecierea pârâtei; astfel, se impunea ca părțile să indice, prin criterii obiective, noțiunea de „schimbări semnificative”. Banca, prin prisma calității sale de profesionist în materie financiară, deci capabilă să înțeleagă mutațiile existente pe piața financiară, era în măsură să prevadă criterii obiective, astfel încât să nu creeze un dezechilibru între dreptul băncii de a primi prețul creditului și obligația reclamantei de a achita dobânda.

Dispozițiile pct. 1 lit. a) din anexa la legea nr. 193/2000 arată că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei dispoziții nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În cauză, noțiunea de schimbări semnificative pe piața monetară este mult prea vagă, nefiind circumstanțiată de criterii obiective privind impactul unor astfel de schimbări în ceea ce privește dobânda. O atare clauză îi permite pârâtei să modifice dobânda oricând.

Suținerile paratei . solicitarea de anulare a aceastei clauze este lipsită de obiect sau de interes nu pot fi primite, deoarece, chiar dacă părțile au negociat încheierea unor acte adiționale ulterioare, stabilirea unui nou nivel al dobanzii este determinat de rezultatul voinței părților care poate fi avut în vedere chiar și în situația inexistenței aceste clauze. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, noțiunea de schimbări semnificative pe piața monetară este mult prea vagă, iar, în lipsa constatării nulității clauzei, parata ar putea modifica oricand nivelul dobanzii prelavandu-se de această cauză.

Față de cele menționate, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 3 lit. d) din condițiile speciale.

În ceea ce privește solicitarea de anularea a clauzei de la art.1 pct.3 lit.a, a indice 1, d, e și f din actul adițional nr.1/13.12.2010, a clauzelor de la art.1 pct.3 lit.a, d, e și f din actul adițional nr.2/03.12.2010 și a clauzelor de la art.2 pct.3 din actul adițional nr.3/06.06.2012, instanța o va respinge ca neîntemeiată.

Instanța constată că prin încheierea actelor adiționale nr. 1/13.12.2010 și nr.2/03.12.2010 realizată ca urmare a implementării cerințelor impuse de OUG nr.50/2010 privind creditele pentru consumator, așa cum rezultă din preambulul actului adițional, părțile au negociat rata dobânzii, inserarea unui nou nivel al dobânzii fiind rezultatul acordului de voință al părților, iar potrivit at.II alin.1 din Legea nr.288/2010 actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți, actul adițional menționat încadrandu-se în această ipoteză.

În ceea ce privește actul adițional nr. 3/06.06.2012, acesta a fost încheiat urmare solicitării împrumutatului, iar Banca a fost de acord cu cererea de restructurare a creditului, astfel încat nu se poate susține că acesta nu a fost negociat.

De altfel, chiar dacă s-ar admite opinia potrivit căreia contractul încheiat între părți nu intră sub inciența OUG nr.50/2010 și a Legii nr.288/2010, instanța constată că argumentele reținute cu privire la art. 3 lit. d) din condițiile speciale nu sunt aplicabile cu privire la articolele menționate anterior din actele adiționale, clauzele din actele adiționale fiind în mod clar și explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înțelegerea acestora și a consecințelor produse sunt evidente pentru părțile contractante.

Chiar dacă a fost constatată abuzivă clauza prevăzută la art.3 lit.d din Codițiile speciale ale contractului de credit nr._/29.08.2008, acest aspect nu poate duce la concluzia că părțile, prin acordul lor, nu puteau modifica orice clauză din contract, lucru care s-a întîmplat prin încheierea celor trei acte adiționale.

Cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale, instanța reține că potrivit acestei clauze, comisionul de risc este de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.

De asemenea, potrivit art. 3.5 din condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadență/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Prin actul adițional nr.3/06.06.2012, la art.2 s-a arătat că „comisionul de risc” și „comisionul de administrare credit” din cuprinsul punctului 5.1 din Condițiile Specile se evidențiază în graficul de rambursare.

Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate. Prin urmare, instanța consideră că și această clauză contractuală privitoare la comisionul de risc este abuzivă și intră sub incidența Legii nr.193/2000.

Instanța are în vedere împrejurarea că simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta sau nu prin semnarea contractului.

Instanța mai reține că, deși legea nu interzice însăși încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nu s-ar putea susține că prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor s-ar produce o gravă încălcare a libertății contractuale, câtă vreme libertatea contractuală nu poate fi concepută și exercitată decât în limitele prevăzute de legislația în domeniul protecției consumatorilor, legislație ce prezintă un caracter restrictiv tocmai ca urmare a scopului său specific, acela de a restabili echilibrul contractual între părți aflate pe poziții inegale. Or, legislația în materie prevede în sarcina comerciantului obligația formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc și, de asemenea, obligația de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, obligație nesocotită în speță de către pârâtă.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”. Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Legea nr. 193/2000 sancționează faptul că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

Într-adevăr, un contract reprezintă un acord de voință și contractul se impune părților cu valoarea unei legi. Prin derogare de la acest principiu, legea nr. 193/2000 permite intervenția instanței în acest acord de voință și, pe cale de consecință, atenuarea principiului obligativității contractului. Această intervenție a fost prevăzută din cauza poziției vulnerabile în care se găsește consumatorul în raportul juridic cu comerciantul.

Este adevărat că legea îl protejează pe consumatorul mediu, rezonabil atent și avizat, dar în prezenta cauză, nu rezultă contrariul.

Referirea paratei la faptul că, comisionul de risc nu a fost introdus cu rea-credință nu este relevant, deoarece nu se analizează reaua sau buna credință în analiza clauzelor contractuale, ci caracterul abuziv al acestora.

Referirea pârâtei la Directiva 93/13/CEE nu poate fi reținută ca întemeiată, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de risc nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut motivația perceperii acestuia, astfel încât împrumutații nu pot înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația lor financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

În ceea ce privește apărările pârâtei, chiar acceptând că și comisioanele reprezintă parte din prețul contractului, deși par a avea natura unor costuri accesorii ale contractului, dobânda fiind prețul împrumutului, pârâta nu este scutită de obligația de a cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Condiția aceasta nu este respectată în cauza de față deoarece pârâta nu a explicat natura și riscurile acoperite de acest comision.

Or, fată de considerentele deja arătate, comisionul de risc nu este inserat într-o clauză clară, neinterpretabilă, iar contractul nu redă care este contraprestația băncii pentru acest comision.

Față de cele menționate, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și a clauzei prevăzute în art. 3.5 din condițiile generale, precum și a art.2 din actul adițional nr.3/06.06.2012, în ceea ce privește comsionul de risc.

Instanța constată că prin încheierea actului adițional nr.1/03.12.2010 s-a modificat denumirea comisionului de risc în comision de administrare credit, iar valoarea acestuia a mai fost de 0,22% aplicat la soldul creditului. Prin actul adițional nr.2/03.12.2010 comision de administrare credit a fost stabilit la valoarea de 0,06% aplicat la soldul creditului.

Odată cu încheierea actului adițional nr.1/03.12.2010 și, ulterior, a actului adițional nr. 2/03.12.2010, realizată ca urmare a implementării cerințelor impuse de OUG nr.50/2010 privind creditele pentru consumator, așa cum rezultă din preambulul actului adițional, părțile au negociat atât aplicarea comisionului respectiv cât și valoarea lui. Potrivit at.II alin.1 din Legea nr.288/2010 actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți, actul adițional menționat încadrandu-se în această ipoteză.

Instanța apreciază că prevederile inserate în actul adițional nr.1/03.12.2010 și nr.2/03.12.2010 încheiate de părți sunt clare și inteligibile. De asemenea, este prevăzut în mod expres ce reprezintă comisionul de administrare credit și care sunt riscurile pe care le acoperă, o clauză fiind clară, astfel încât acest comision nu mai poate fi considerat abuziv.

Raportat la dispozițiile actelor adiționale, față de modul de stabilire a comisionului de administrare, instanța constată că perceperea de către bancă nu poate fi apreciat în niciun caz disproporționat, ținând cont și de cuantumul acestuia (stabilit prin nr.2/03.12.2010, act adițional încheiat în aceiași zi cu actul adițional nr.1/03.12.2010).

Față de cele precizate va fi respinsă solicitarea de constatare a nulității clauzei prevăzute în art.3 pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.1/03.12.2010 și art.2 pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.2/03.12.2010, precum și art.2 din actul adițional nr.3/06.06.2012, în ceea ce privește comsionul de administrare credit.

Față de solicitarea de anulare a clauzelor prevăzute la art.8.1 lit.a liniuța a doua și a treia și 8.1 lit.b din Codițiile generale ale convenției de credit, instanța constată că, potrivit acestor dispoziții, „În cazul în care se ivește una din situațiile următoare, atunci în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, Codebitorului șl Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției:

a) Împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor și a oricăror alte costuri datorate: [...]

-conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca"; sau

-conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit.

Împrumutatul nu își îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei Convenții”.

Părțile au stabilit situațiile în care banca are dreptul de a declara scadența anticipată, în împrejurări clar determinate și nelăsate la discreția acesteia, având legătură cu prezentul contract de credit sau cu alte contracte de creditare în care conduita reclamantei, coroborată cu trecerea timpului pentru împlinirea scadenței obișnuite, ar putea determina un risc major pentru nerambursarea creditului ce formează obiectul convenției în discuție. Împrejurarea neachitării de către împrumutat a obligațiilor asumate prin alte contracte de credit, încheiate cu aceeași bancă sau cu alte instituții financiare sau de credit, relevă o posibilă stare de insolvabilitate a acestuia sau o posibilă rea-credință/neglijență în executarea unor obligații contractuale similare, care îndreptățește banca să ia toate măsurile pentru evitarea unui eventual prejudiciu prin derularea în continuare, posibil pentru o perioadă mare de timp, a contractului.

În momentul declarării scadenței anticipate a creditului, banca își exercită un drept contractual, astfel cum a fost agreat de părți în momentul încheierii convenției de credit. Or, exercitarea unei prevederi contractuale nu este compatibilă cu ipoteza neîndeplinirii de către comerciant a obligațiilor sale contractuale, ipoteză avută în vedere de articolul invocat de reclamantă.

Declararea scadenței anticipate a creditului intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către debitor, împrumutatul fiind cel care încalcă culpabil prevederile contractuale.

Instanța mai constată că aceste clauze contractuale sunt clar și inteligibil formulate, fiind stabilite concret cazurile în care banca, din rațiuni de prudență, poate declara creditul scadent anticipat.

Prin urmare, instanța apreciază neîntemeiată solicitarea de anularea a clauzelor prevăzute la art.8.1 lit.1 liniuța a doua și a treia și 8.1 lit.b din Codițiile generale ale convenției de credit, motiv pentru care o va respinge ca neîntemeiată.

Clauzele prevăzute în art. 10.1 și 10.2 din Condițiile Generale ale convenției de credit, de asemenea criticate de reclamanți, vizează costurile suplimentare datorate băncii, arătându-se în cuprinsul său, că "în oricare din cazurile menționate la art. 10.1., în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau a altor rambursări".

Potrivit disp. art. 10.1. din Condițiile Generale ale convenției de credit la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, „Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu, în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru conturile Băncii, sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției”.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A.. (2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei.

Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăși creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credință.

În cauză, se constată că această clauză invocată de reclamanți nu poate fi considerată abuzivă întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credință.

Ipoteza art. 10 din condițiile generale este circumstanțiată la situația apariției unor acte normative aplicabile raportului juridic. Din susținerile reclamanților nu rezultă care ar fi dezechilibrul semnificativ având în vedere poziția contractuală a părților.

Bineînțeles că, în ipoteza în care aceste clauze vor fi exercitate abuziv de pârâtă, reclamanții se vor putea adresa instanței pentru aplicarea sancțiunilor adecvate.

Prin urmare, instanța apreciază neîntemeiată solicitarea de anularea a clauzei prevăzute la Secțiunea 10 din Codițiile generale ale convenției de credit, motiv pentru care o va respinge ca neîntemeiată.

În condițiile arătate va fi respinsă ca neîntemeiată și solicitarea de anulare a art.7 punctul 11-3 din actul adițional nr.1/03.12.2010 și art.6 punctul 11 liniuța a 3-a din actul adițional nr.3/03.06.2012.

În ceea ce privește solicitarea de anulare a punctul 11 liniuța a 9-a din actul adițional nr.3/03.06.2012, din analiza acestei clauze, se poate constata că împrumutatul a confirmat luarea la cunoștință a aspectelor menționate în această clauză. Ori, solicitarea de anulare a acestei clauze, nu se circumscrie noțiunii de clauză abuzivă, nefiind îndeplinite condițiile pentru a se constata că această clauză este abuzivă.

Pe de altă parte, reclamanții nu au demonstrat că nu au semnat clauza în deplină cunoștință de cauză, iar în cauză nu a fost demonstrat nici un vreun motiv de nulitate a clauzei întemeiat pe dreptul comun.

Mai mult, prin inserarea acestei clauze, reclamnații au fost informați cu privire la riscurile pe care le impune acordarea creditului într-o altă monedă de cat cea națională, riscul fluctuației ratei dobanzii, riscul ca veniturile sale să scadă.

Prin urmare, instanța va respinge solicitarea de anulare a punctul 11 liniuța a 9-a din actul adițional nr.3/03.06.2012 ca neîntemeiată.

Față de capătul de cerere privind împărțirea în mod egal al riscului determinat de cursul valutar al monedei în care s-a acordat creditul, instanța apreciază că nu se poate reține inadmisibilitatea unui asemenea capăt de cerere, așa cum susține parata, cat timp reclamanții își întemeiază susținerile pe teoria impreviziunii a cărei analiză determină cercetarea pe fond a cauzei.

Așa cum s-a arătat, contractului îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil.

Potrivit art.969 Cod civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

De la acest principiu există și excepții, cunoscute sub denumirea de teoria impreviziunii. Aplicarea teoriei impreviziunii presupune intervenția judecătorului pentru restabilirea echilibrului contractual rupt datorită unor împrejurări neprevăzute de părți la încheierea contractului și imprevizibile de la aceeași dată, în absența unor clauze exprese sau a unor prevederi legale care să-l abiliteze pentru a-și revizui contractul.

Revizuirea judiciară a contractelor pentru cauză de impreviziune în dreptul român își găsește fundamentul teoretic și juridic în principiul bunei credințe la care se asociază și principiul demonstrativ al solidărității contractuale. Atât buna credință, cât și legatura de solidaritate dintre părțile contractante dau naștere obligațiilor de cooperare, de loialitate, de coerență, de toleranță și de adaptare a contractului în dinamica sa la nevoia concilierii intereselor acestora în fața evoluțiilor din mediul economic și social. Concilierea intereselor părților contractante face necesară asigurarea respectării justei măsuri ca o componentă a principiului proportionalității. Ruperea echilibrului contractual în cursul executării contractului din cauza unor circumstanțe exterioare justifică intervenția judecătorului la cererea unei dintre părți pentru reviziuirea contractului și reconcilierea intereselor acestuia

În ceea ce privește aplicabilitatea teoriei arătate la la contractul încheiat între părți, instanța constată că reclamantul S. R. a împrumutat suma de 484.000 CHF pe o perioadă de 300 luni, rambursarea urmand a se face în CHF.

Potrivit art.1578 din Codul civil, alin.(1)„obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceiași sumă numerică arătată în contract”, iar potrivit alin.(2), „întîmplîndu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă deat în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.

Prin urmare, regula nominalismului a fost consacrată de legiutor, astfel încat, dacă reclamantul S. R. a beneficiat de un credit în valută, este firesc ca restituirea să se facă în aceiași valută. Prin urmare, în cazul monedei în care s-a acordat creditului din Convenție nu se pune problema unui dezechilibru conractual.

Alegerea monedei în care s-a acordat creditul a fost alegerea reclamantului, iar prin împrumutarea sumei într-o monedă diferită decat cea în care obținea venitul din salariu, și-a asumat implicit și riscul fluctuației monedei.

Mai mult, chiar prin clauza prevăzută la art.6 pct.11 liniuța a 9-a din actul adițional nr.3/06.06.2012, reclamanți au arătat împrumutatul confirmă în mod expres și în cunoștință de cauză că a avut în vedere la încheierea contractului riscurile asociate cu fluctuația cursului de schimb valutar între monede, riscul fluctuației valorii/valorilor menționate.

Prin urmare, teoria impreviziunii nu își găsește aplicarea în speță, executarea obligațiile reclamantului găsindu-și suportul în conținutul clauzelor contractuale și în dispozițiile legale în materia contractului de împrumut.

Nici susținerile reclamanților referitor la plătirea unui preț mult mai mare nu sunt întemeiate, deoarece prețul este același, însă valoarea în lei pe care o achită este mai mare, datorită fluctuației cursului de schimb.

Nu se poate susține nici îmbogățirea fără justă cauză a unei părți, deoarece Banca nu face altceva decat să primească suma prevăzută în contract. Îmbogățirea uneia din părți își are cauză justă în contractul respectiv și în forța sa obligatorie.

Instanța apreciază că nu se pune în discuție nici caracterul abuziv al clauzelor cu privire la obligația împrumutatului de a restitui creditul în CHF, deoarece nu se crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulată expres în favoarea instituției de credit, această clauză operand în favoarea ambelor părți. Astfel, în cazul variațiilor cursului de schimb față de cea de la data încheierii contractului, riscul poate apărarea atat față de împrumutat cat și față de Bancă, în funcție de valoarea cursului de schimb.

În ceea ce privește referirea reclamanților la faptul că, Conveția este un contract cu clauze preformulate de Bancă, instanța apreciază că un asemenea contract nu este automat și unul abuziv. Din probele administrate nu rezultă că moneda creditului a fost stabilită de Bancă. Pe de altă parte, reclamanții au fost de acord cu semnarea contractului în moneda arătată.

Instanța mai reține că solicitarea reclamanților cu privire la împărțirea riscului valutar în modalitatea propusă ar echivala cu o substituire a voinței părților contractului, ceea ce nu este permis.

Cat timp contractul a fost încheiat prin voința părților, orice modificare a acestuia se poate realiza tot prin voința acestora.

Prin urmare, capătul de cerere privind împărțirea în mod egal al riscului determinat de cursul valutar al monedei în care s-a acordat creditul va fi respins ca neîntemeiat.

Constatarea nulității absolute a comisionului de risc generează obligația pârâtei de a restitui sumele de bani încasate cu acest titlu pe toată perioada perceperii lui. Această obligație derivă din efectul retroactivității nulității actului juridic și necesitatea asigurării ordinii de drept.

Prin urmare, va obliga pârâta . restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de risc a cărui anulare a fost admisă, sume care vor fi calculate si individualizate in raport de plățile efectuate și care se va actualiza cu rata inflației la data plății efective.

Deși a avut loc o cesiune de creanțe între . . România SRL, prin cesiunea de crențe se poate cesiona doar creanța, iar sumele despre care s-a făcut vorbire anterior au fost încasate efectiv de pârâta .>

Același principiu se va aplica și în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente debitului, în sensul admiterii acestuia și obligării pârâtei la achitarea dobânzii legale pentru suma încasată cu titlu de comision de risc, începând de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.

De la data introducerii acțiunii, parata a cunoscut pretențiile reclamanților, astfel încat aceasta este data de la care se datorează și dobanda.

Totodată se va desființa si „planul de rambursare credit” in ceea ce privește clauzele pentru care s-a constata nulitatea absolută.

Față de cele menționate, cererea va fi admisă în parte

Va lua act că reclamanții și parata . și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția lipsei calitatii procesual pasive a .-Sucursala Premium Plaza și respinge acțiunea față de această parată, cu sediul în București, .. 63-69, sector 1, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesual pasivă.

Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active a reclamanților S. R. și S. G. R. invocată de parata ..

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulate de reclamanții S. R. (CNP_), S. R. (CNP_) și S. G. R. (CNP_), toți cu domiciliul în București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A. (înregistrată la Reg. ._, CUI_), cu sediul în București, ., sector 2 și R. C. SOLUTIONS R. (înregistrată la Reg. ./404/2010, având CUI_), cu sediul în București, Calea Ș. V. nr. 133, Central Business Park, Clădirea A, . 2.26, sector 4.

Constată nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condiții speciale, a clauzei prevăzute în art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/25.04.2008 precum și a clauzei prevăzute de art.2 din actul adițional nr.3/06.06.2012, în ceea ce privește comisionul de risc.

Desființează „planul de rambursare credit” in ceea ce privește aceste clauze.

Obliga parata . plătească reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de risc a cărui anulare a fost admisă, sume ce se vor actualiza cu rata inflației la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă debitului începând de la data introducerii acțiunii-06.11.2013 și până la plata efectivă.

Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.

Ia act că reclamanții și parata . și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de apel in termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea privind exercitarea caii de atac se depune la Judecătoria Sectorului 4 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.01.2015

PREȘEDINTE,GREFIER,

M. C. V. B.

Red./Tehnored. Jud. M.C./5 ex.

← Pretenţii. Hotărâre din 28-01-2015, Judecătoria SECTORUL 4...		Pretenţii. Sentința nr. 1132/2015. Judecătoria SECTORUL 4... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 2497/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 1108/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 1124/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Pretenţii. Hotărâre din 28-01-2015, Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 1132/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 1052/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 1073/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 1072/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI