Contestaţie la executare. Sentința nr. 9632/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9632/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 16-07-2015 în dosarul nr. 9632/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9632
Ședința publică din data de 16.07.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – R. A.
GREFIER: A. A. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI AAAS (fosta A.) și pe intimatul N. I. C. și A. DE T. SI contabilitate PUBLICA A MUNICIPIULUI BUCURESTI având ca obiect contestație la executare-suspendarea executării silite –întoarcere executare.
Dezbaterile si cuvântul pe fond au avut loc la data de 02.07.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de azi, 09.07.2015 si 16.07.2015 când, în urma deliberării,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cererii de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 01.04.2015 sub nr._, contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI în contradictoriu cu intimatul N. I. C. și cu terțul poprit A. DE T. ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a formulat contestație la executare prin care a solicitat anularea popririi din data de 12.03.2015, precum și a încheierii de actualizare a creanței și de constatare a cheltuielilor de executare din 12.03.2015 emise în dosarul de executare nr. 397/2013 al B.E.J.A. ”D., I. și Crafcenco”. Totodată, a solicitat și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare, precum și întoarcerea executării silite în situația admiterii contestației la executare.
În motivare, cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării silite, contestatoarea a arătat, în esență, că admiterea acestei cereri ar preveni producerea unui prejudiciu grav intereselor acestei instituții, precum și statului.
Referitor la contestația la executare, aceasta a învederat, în primul rând, că executarea este perimată, fiind nesocotite dispozițiile art. 389 C.p.c.
În motivare, contestatoarea a invocat intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită, în temeiul dispozițiilor art. 405 C.pr.civ., susținând că termenul de prescripție a dreptului de a executa silit titlul reprezentat de sentința penală nr. 423/20.03.2007 a început să curgă de la data de 04.06.2009 și s-a împlinit la data de 04.06.2012, astfel că prin împlinirea termenului de prescripție, titlul executoriu și-a pierdut puterea executorie.
Contestatoarea a mai invocat și încălcarea prevederilor O.G nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Totodată, în raport de prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 s-a susținut că nu s-a respectat procedura obligatorie instituită de prevederile acestui act normativ, întrucât se putea proceda la executarea silită numai dacă instituția publică nu își îndeplinea obligația de plată în termenul de 6 luni.
Totodată, contestatoarea a mai invocat și nelegalitatea procesului-verbal de cheltuieli de executare și actualizare din data de 12.03.2015, susținându-se că s-a stabilit în mod nelegal suma de 5.408,16 lei fără să se prezinte un calcul detaliat al acestei sume și temeiul legal al acesteia. Referitor la aceste cheltuieli, s-a mai adăugat că executorul judecătoresc avea doar obligația de a trimite o notificare conținând somația de plată, întrucât debitorul are posibilitatea de a plăti voluntar în intervalul de 6 luni.
S-a mai apreciat că onorariul maximal era de 10%, și acesta nu trebuia depășit sub nicio formă, nici prin adăugarea TVA-ului.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată s-a contestat și valoarea despăgubirilor stabilite, invocându-se faptul că executorul judecătoresc nu a ținut cont de criteriile de evaluare și stabilire a despăgubirilor impuse prin decizia penală nr. 164A/18.06.2008 a Curții de Apel București, iar contestatoarea a precizat și că nu poate verifica dacă executorul a ținut cont și de unitățile care au fost răscumpărate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 387, 411, 399, 403 alin. 1 și 404 C.pr.civ., O.G nr. 22/2002, Legea nr. 92/2011 și Legea nr. 116/2011, O.U.G. nr. 51/1998.
În temeiul art. 7 din O.G nr. 22/2002, prezenta contestație este scutită de plata taxelor de timbru.
Intimatul și terțul poprit nu au depus la dosar întâmpinare.
În urma adresei emise de instanță, au fost atașate de către executorul judecătoresc actele din dosarul de executare contestat.
Instanța a încuviințat și administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând actele dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 16.07.2013, pe rolul B.E.J.A ”D. I. și Crafcenco” a fost înregistrată cererea de executare silită formulată de intimatul creditor N. I. C. pentru punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 423/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală în dosarul nr._/3/2006, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 397/2013 al B.E.J.A ”D. I. și Crafcenco”.
Prin sentința penală nr. 423/20.03.2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală în dosarul nr._/3/2006, astfel cum a fost modificată în apel prin decizia penală nr. 164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, s-a dispus obligarea inculpaților, în solidar cu părțile responsabile civilmente . SOV INVEST SA, . și COMISIA NAȚIONALĂ A VALORILOR MOBILIARE la plata despăgubirilor civile către un număr de 130.798 părți civile, constituite în această calitate procesuală pe parcursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, la nivelul sumelor efectiv învestite, indexate cu rata inflației, începând de la data de 24 mai 2000 și până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond învestite de fiecare parte civilă, executarea făcându-se pe baza prezentării certificatului de investitor în original și după anularea acestuia, cu modificări, atât în recurs cât și în apel.
La data de 12.03.2015, B.E.J.A ”D. I. și Crafcenco” a întocmit încheierea de actualizare a creanței și de constatare a cheltuielilor de executare, fiind stabilit un debit actualizat până în februarie 2015 în cuantum de 39.299,41 lei (creanță inițială –_,76 lei), precum și cheltuieli de executare în cuantum de 5.408,16 lei, din care suma totală de 4.771,96 lei reprezintă onorariul executorului judecătoresc (f. 27 dos. executare).
În cadrul dosarului de executare mai sus menționat, la data de 20.01.2014, executorul judecătoresc a emis somația de plată și a comunicat-o debitorului la data de 23.01.2014.
Prin adresa din data de 12.03.2015, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani deținute de contestatoarea A.A.A.S. la terțul poprit Direcția de T. și Contabilitate Publică, până la concurența sumei totale de 44.707,57 lei, reprezentând debitul actualizat și cheltuielile de executare (f. 28 dos. executare).
Analizând criticile contestatoarei, instanța reține că sentința penală a rămas definitivă pe latura civilă cu privire la intimata din prezenta cauză la data de 04.06.2009, prin pronunțarea deciziei penale nr. 2098/04.06.2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul declarat.
În acest sens, având în vedere că potrivit prevederilor art. 415 alin. 1 din Codul de procedură penală din anul 1968 (în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale), „hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive”, instanța reține că sentința penală nr. 423/20.03.2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a Penală în dosarul nr._/3/2006, astfel cum a fost modificată în apel prin decizia penală nr. 164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, în ceea ce privește despăgubirile civile acordate intimatului, a devenit executorie la data de 04.06.2009, prin pronunțarea deciziei în recursul declarat
Astfel, termenul de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul de a se cerere executarea silită urma să se împlinească la data de 04.06.2012.
Cu toate acestea, instanța consideră că în cauză nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție în favoarea debitorilor instituții publice, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că „dreptul la o instanță” garantat de art. 6 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți (cauza Hornsby c. Greciei).
Acest principiu are și o mai mare importanță în contextul litigiilor în care au figurat, ca pârâte, autoritățile statului, în situația în care ar putea refuza să se supună unor hotărâri judecătorești date în contra lor, în litigii implicând determinarea drepturilor și obligațiilor civile.
În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1048 din 25.11.2005, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Prin această hotărâre, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
O altă cauză în care Curtea a arătat că nu este necesară o procedură de executare silită pentru ca administrația să execute o hotărâre judecătorească este Öneryildiz c. Turciei, în care s-a reținut că „sigur, reclamantul nu a solicitat niciodată plata despăgubirii, ceea de altfel nici nu contestă. Totuși, Curtea consideră că, având în vedere durata excesivă a procedurii la care participase, nu i s-ar putea imputa reclamantului faptul că nu a deschis, în plus, o procedură de executare silită”. În consecință, în ciuda posibilității de remediere pe plan intern a încălcării respective, ce ar fi putut permite constrângerea administrației să se conformeze unei hotărâri judecătorești finale, „autoritățile ar fi trebuit măcar să plătească fără întârziere despăgubirea ce revenea reclamantului (…) și în considerarea faptului că lipsa folosirii căii executării silite nu era prejudiciabilă, în cele din urmă, decât pentru el însuși”.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.
În consecință, în raport de această jurisprudență constantă a Curții Europene, instanța apreciază că, invocarea de către contestatoarea instituție publică (care s-a subrogat în drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare cu privire la plata despăgubirilor ce fac obiectul executării silite efectuate și contestate în prezenta cauză ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 113/2013) a prescripției dreptului de a cere executarea silită, în urma propriei sale culpe, întrucât trebuia să execute din oficiu și cu celeritate hotărârea judecătorească prin care a fost obligată la plata sumei de bani către creditor, este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
În consecință, instanța apreciază că executarea silită a fost legal pornită pentru recuperarea debitului actualizat în mod legal de executorul judecătoresc în funcție de coeficientul de inflație conform dispozitivului titlului executoriu și a cheltuielilor de executare ocazionate de executarea silită.
Susținerea contestatoarei în sensul că a intervenit perimarea executării silite este nefondată. Astfel, potrivit art. 389 C.proc.civ., ,,Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept și orice parte interesată poate cere desființarea ei”.
Dispozițiile art. 390 C.proc.civ., prevăd o excepție de la regula instituită prin art. 389 C.proc.civ., în sensul că ,,Dispozițiile art. 387 și 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviințează executarea fără somație”. Potrivit art. 454 C.proc.civ., ,,Poprirea se înființează fără somație, prin adresă însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înștiințându-se totodată și debitorul despre măsura luată”.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă concluzia în sensul că atunci când executarea silită se realizează în modalitatea popririi, caz în care nu este obligatorie emiterea somației, nu sunt aplicabile dispozițiile legale în materia perimării executării silite.
Or, având în vedere că în dosarul de executare nr.397/2013, modalitatea de executare este poprirea, fiind emisă în acest sens adresă de înființare a popririi, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 389 C.proc.civ., care reglementează perimarea executării silite.
Analizând criticile contestatoarei, în ceea ce privește apărările întemeiate pe prevederile O.G nr. 22/2002, în cauza de față instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002, „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului” (s.n.).
Potrivit art. 3 din aceeași ordonanță „în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.”
Analizând aceste texte legale, instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu acordă în orice situație instituției publice beneficiul unui termen de grație de 6 luni pentru a-și îndeplini obligația stabilită prin titlul executoriu, ci numai în situația în care executarea nu poate începe sau continua din lipsă de fonduri. Acest termen de 6 luni a fost instituit pentru ca instituția publică, în situația în care nu deține fondurile necesare, să facă demersurile pentru a le obține și a-și executa obligația stabilită în sarcina sa.
Mai mult, astfel cum s-a expus mai sus, instanța reține în cauza de față că executorul judecătoresc a emis și comunicat somația de plată la data de 23.01.2014 către debitoarea obligată prin titlul executoriu, iar în condițiile în care poprirea s-a înființat la data de 12.03.2015, instanța apreciază că nu mai poate fi reținută aplicabilitatea termenului de 6 luni prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002 în prezenta cauză, întrucât oricum debitoarea a avut la dispoziție un termen mai mare de 6 luni, calculat de la data comunicării somației de plată.
Referitor la contestarea modalității de calcul al debitului, instanța constată faptul că debitul calculat în raport de numărul de unități efectiv investite a fost comunicat prin somația de plată emisă și comunicată debitoarei încă din anul 2014, astfel că instanța apreciază că la acest moment, prin contestația de față, nu mai pot fi analizate criticile privind modalitatea de calcul al debitului principal, ci numai cele care privesc eventual actualizarea debitului cu rata inflației sau cheltuielile de executare menționate prin încheierea din data de 12.03.2015.
Contrar susținerilor contestatoarei, instanța constată că prin încheierea din data de 12.03.2015 au fost menționate defalcat cheltuielile de executare, iar în ceea ce privește cuantumul onorariului executorului judecătoresc stabilit prin aceeași încheiere, instanța constată faptul că, în raport de debitul principal actualizat – 39.299,41 lei, onorariul executorului judecătoresc în cuantum de 4.771,96 lei, la care s-a aplicat TVA, a fost stabilit sub limita maximală menționată de art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000, prin care se prevede că pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10 % din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Referitor la adăugarea TVA la cuantumul onorariului maximal al executorului judecătoresc, instanța constată că potrivit art. 125 din Codul Fiscal, taxa pe valoarea adăugată (TVA) este definită ca un impozit indirect, datorat la bugetul statului de către persoanele impozabile care desfășoară activități economice, constând în livrarea de bunuri, execuția unor lucrări sau prestarea unor servicii.
Această taxă se calculează asupra creșterii de valoare, adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări, urmând a fi suportată de către consumatorul final.
În conformitate cu art. 137 alin. 1 lit. a din Codul fiscal, baza pentru calcularea TVA este constituită din tot ceea ce reprezintă contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de către furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni.
Din analiza textelor legale amintite instanța reține că nu executorul judecătoresc trebuie să suporte TVA, ci creditorul, în calitate de beneficiar al serviciului prestat, suma respectivă urmând a fi recuperată de la debitor, în baza art. 3717 alin. 2 V.C.pr.civ.
Astfel, dacă executorul judecătoresc ar trebui să includă TVA în onorariul maxim stabilit de lege, s-ar ajunge în situația în care acesta ar încasa veniturile maximale permise de lege, diminuate cu valoarea TVA - ului, lipsind astfel de eficiență juridică prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/2006 și ale art. 39 din Legea nr. 188/2000 prin care au fost stabilite limitele onorariului. De asemenea s-ar ajunge la o discriminare între executorii judecătorești și celelalte categorii de persoane impozabile plătitoare de TVA.
Referitor la celelalte cheltuieli de executare, instanța reține că posibilitatea pentru executor de a include în cheltuielile de executare, în afara onorariului, și sumele aferente îndeplinirii unor acte de executare (emitere încheieri, adrese, taxă formare dosar + taxe judiciare de timbru), este prevăzută în mod expres în Statutul profesiei de executor judecătoresc (Hotărârea Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 19/2010) și în Ordinul Ministerului Justiției nr. 2550 din 14 noiembrie 2006, iar în cauză instanța apreciază că acestea nu sunt excesive în raport de procedura de executare silită ce urmează a se desfășura.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei referitoare la faptul că în adresa de poprire nu a fost indicat codul de identificare fiscală al terțului poprit, instanța apreciază că această omisiune poate atrage nulitatea actului numai în măsura dovedirii de către contestatoare a vătămării, probă ce nu a fost făcută în cauză.
Față de aceste considerente și întrucât nu există alte motive de nelegalitate a actelor de executare contestate care să poată fi analizate de către instanță din oficiu, în temeiul art. 399 alin. 1 V.C.pr.civ., aplicabil prezentului litigiu, instanța va respinge contestația la executare, ca neîntemeiată.
Întrucât nu au fost desființate acte de executare, în raport de prevederile art. 722 C.pr.civ., instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de întoarcere a executării silite.
Întrucât măsura suspendării executării silite nu s-ar fi putut dispune decât până la soluționarea în fond a contestației la executare, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 403 alin. 1 V.C.pr.civ., instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare, ca rămasă fără obiect.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulata de contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI AAAS (fosta A.) cu sediul in sector 1, București, .. Ș., nr. 50 și pe intimatul N. I. C. cu domiciliul in G., ., ., . și A. DE T. SI CONTABILITATE PUBLICA A MUNICIPIULUI BUCURESTI cu sediul in sector 4, București, .. 6-8, ca neîntemeiată.
Respinge ca neîntemeiată cererea de întoarcere a executării silite.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Cu drept de apel în 10 de zile de la comunicare, apel care se va depune la Judecătoria Sector 4 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16.07.2015.
PREȘEDINTE GREFIER,
R. A. A. A. D.
Red./dact./RA/5ex./2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9710/2015. Judecătoria SECTORUL 4... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 9795/2015. Judecătoria... → |
|---|
