Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5513/2014. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI

Sentința nr. 5513/2014 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 13-06-2014 în dosarul nr. 5513/2014

DOSAR NR._

R.

JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ

SENTINTA CIVILA NR.5513

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 13.06.2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. G. D.

GREFIER: A. G. B.

Pe rol soluționarea acțiunii civile formulata de către reclamanta . în contradictoriu cu pârâtul P. I., având ca obiect cerere de valoare redusă.

Dezbaterile in fond si susținerile părților au avut loc in ședința publică din data de 16.05.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședința de la acea data care face parte integranta din prezenta hotărâre și instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 30.05.2014 apoi la 13.06.2014, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

I. PROCEDURA

A. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la data de 03.10.2013 sub numărul_, reclamanta . a formulat în contradictoriu cu pârâtul P. I. cerere de valoare redusă solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 739,62 lei, reprezentând sold restant aferent facturilor fiscale emise în temeiul Contractului POS_/22.12.2012 privind furnizare de servicii de telefonie mobilă, alături de penalități convenționale de întârziere în cuantum de 271 lei, taxă de reziliere în cuantum de 593,47 lei, alături de cheltuieli de judecată.

La data de 26.03.2014 (f. 37), la interpelarea instanței reclamanta și-a precizat cererea arătat că solicită să fie obligat pârâtul la plata sumei de 740,19 lei, reprezentând sold restant aferent facturilor fiscale emise în temeiul Contractului POS_/22.12.2012 privind furnizare de servicii de telefonie mobilă, alături de penalități convenționale de întârziere în cuantum de 271 lei, taxă de reziliere în cuantum de 592,90 lei, alături de cheltuieli de judecată

În fapt, reclamanta a învederat instanței că între părțile aflate în litigiu au fost derulate relații contractuale prin care . în calitate de furnizor, a prestat pârâtei servicii de telefonie mobilă, în baza Contractului POS_/22.12.2012.

Reclamanta a arătat că aceasta și-a executat obligațiile pe care și le-a asumat și a prestat serviciile către pârâtă, fiind emisă facturile nr. VDF_ din 27.12.2012, VDF_ din 27.01.2013, nr. VDF_ din 27.02.2013, nr. VDF_ din 27.03.2013.

În concluzie, reclamanta apreciază că sunt întrunite toate condițiile cerute de art. 1025 și urm. C.p.c. și prin urmare solicită admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1.025.

În materia timbrajului, cererea a fost legal timbrată potrivit art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 rap. la art. 31 și 33 din același act normativ, cu taxă de timbru și timbru judiciar în cuantum de 50 lei, conform chitanței depuse la dosar.

B. Apărări

Pârâtul, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței, prin reprezentant, pentru a formula apărări sau pentru a propune probe.

C. Probe

În prezenta cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri, conform art. 255 C.p.c..

Reclamanta a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri în copie certificată: Contractul POS_/22.12.2012, facturile emise de creditoare, CI debitor.

II. ÎN FAPT

În urma analizării înscrisurilor din dosar, instanța reține următoarea situație de fapt:

În temeiul Contractului POS_/22.12.2012 între reclamanta . în calitate de furnizor și pârâtul P. I. în calitate de beneficiar, având drept obiect prestării servicii de telefonie mobilă, conform art. 1 din Contract s-au emis facturi fiscale care atestă executarea obligațiilor de către reclamantă: factura nr. VDF_ din 27.12.2012, VDF_ din 27.01.2013, nr. VDF_ din 27.02.2013, nr. VDF_ din 27.03.2013 în cuantum total de 1.604,09 lei.

La art. 4 din contracte se precizează „Clientul va plăti prețul serviciilor cuprins în facturi la termenul de plată stabilit prin factură sau în avans. Prin termenul de plată stabilit se înțelege o perioadă de maxim 14 zile de la data emiterii facturii.”

În baza acestor relații contractuale, reclamanta în executarea obligațiilor sale a emis facturile nr. VDF_ din 27.12.2012, VDF_ din 27.01.2013, nr. VDF_ din 27.02.2013, nr. VDF_ din 27.03.2013 atestând obligațiile solicitate în acțiunea de față.

Deși reclamanta și-a respectat obligațiile menționate în Contract, pârâtul nu a executat principala obligație ce a luat naștere în sarcina sa prin același contract, respectiv de a plăti contravaloarea serviciilor furnizate conform facturilor fiscale anterior menționate.

III. ÎN D.

A. Reglementări incidente

În ce privește procedura aplicabilă prezentei cereri, instanța reține aplicabilitatea Codului de procedură civilă 2010 – Legea nr. 134/2010, publicată în M.Of. nr. 545 din 03.08.2012, republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, publicată în M.Of. din 30.05.2012 – intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Cauza de față a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la data de 03.10.2013 prin urmare procedura se va desfășura conform Codului de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

În ceea ce privește dreptul material aplicabil instanța reține că sumele solicitate în procedura de față își au cauza juridică în Contractul POS_/22.12.2012.

Instanța reține că la data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505/15.07.2011, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011, „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

Ținând cont că respectivul Contract POS_/22.12.2012 reprezentând temeiul pretențiilor solicitate a fost încheiat după . Codului civil 2009, va fi aplicabil acesta alături de legislația conexă.

Astfe, aplicabile sunt prevederile art. 1270 C.civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și art. 1516 C.civ. conform cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației (2). Atunci când, fără justificare, debitorul nu-și execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul al daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

Totodată, potrivit art. 1170 C.civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.”

Potrivit art. 1530 C.Civ. creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației, iar potrivit art. 1350 C.Civ. atunci când fără justificare o partea unui contract nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

De asemenea, instanța va reține prevederile art. 1535 C.civ. privitor la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești care atestă că „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”.

Mai mult, ținând cont că părțile implicate în procesul de față sunt profesioniști sunt incidente și prevederile art. 1523 C.civ. privitoare la întârzierea de drept în executarea obligației, „debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stabilit să simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. (2). De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: (…) d. nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi”.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, instanța reține prevederile art. 1 din Ordonanța nr. 13/2011 care atestă că „(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.

(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.

(5) Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului”.

B. Soluția instanței

Raportând textele de lege mai sus menționate la situația de fapt reținută, instanța constată că prezenta acțiune este întemeiată și o va admite, cu următoarele argumente:

În cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Instanța mai constată că prezenta cerere este formulată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă și reține că în conformitate cu art. 1025 C.p.c. prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.

Din analiza textului legal menționat, rezultă stabilirea domeniului de aplicare pentru procedura cu privire la cererile de valoare redusă, legiuitorul prevăzând, pe lângă condițiile generale pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, îndeplinirea cumulativă a unor cerințe speciale. Astfel, este necesar ca acțiunea promovată să fie evaluabilă în bani și, în principiu, să aibă ca obiect o sumă de bani, iar suma pe care reclamantul o solicită pe calea acestei acțiuni speciale, să nu depășească, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, suma de 10.000 lei.

Instanța reține că cererea astfel cum a fost formulată îndeplinește condițiile de a fi soluționată în baza procedurii simplificate privind cererile de valoare redusă.

După cum a menționat chiar și reclamanta, între aceasta și debitoare s-au desfășurat relații contractuale de tipul prestării de servicii de telefonie mobilă către aceasta din urmă, relații născute din Contractul POS_/22.12.2012 care s-au manifestat prin emiterea facturilor fiscale nr. VDF_ din 27.12.2012, VDF_ din 27.01.2013, nr. VDF_ din 27.02.2013, nr. VDF_ din 27.03.2013.

Dacă în materie de răspundere civilă delictuală creditorul trebuie să demonstreze caracterul ilicit al faptei, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit, în materie de răspundere contractuală creditorul nu este ținut să probeze decât un aspect și anume: existența unei obligații derivând dintr-un contract.

Atunci când creditorul demonstrează existența relației contractuale dintre el și debitor și demonstrează că prin intermediul contractului debitorul s-a obligat la o anumită conduită, atunci fapta ilicită a neexecutării respectivei obligații și vinovăția debitorului se prezumă până la dovada contrară.

De asemenea, pentru a obține dezdăunări, creditorul trebuie să facă dovada unui prejudiciu suferit în urma neexecutării obligației din partea debitorului.

În cazul obligațiilor bănești (prin care debitorul s-a obligat ca în schimbul unei contraprestații din partea creditorului să plătească acestuia o sumă de bani, în lipsa unei evaluări anticipate convenționale din partea părților a întinderii prejudiciului sub forma clauzei penale) creditorului nu mai e ținut să dovedească prejudiciul suferit, această componentă a răspunderii civile contractuale fiind prezumată, legea oferindu-i creditorului drept compensație „dobânda legală”.

Astfel, analizând condițiile răspunderii civile contractuale, instanța constată că între cele două părți implicate a fost încheiat un contract, debitorul și-a asumat în virtutea executării contractului o obligație constând în plata unei sume de bani drept echivalent pentru obligația executată de către creditor, obligație pe care nu a executat-o la termen.

În concluzie, având în vedere aceste considerente și în raport cu art. 1025 C.proc.civ., instanța va admite cererea și va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 740,19 lei reprezentând echivalentul servicii prestate și neachitate rezultate din facturile fiscale nr. VDF_ din 27.12.2012, VDF_ din 27.01.2013, nr. VDF_ din 27.02.2013, nr. VDF_ din 27.03.2013.

B.2. Cu privire la penalitățile de întârziere

În ce privește penalitățile de întârziere, instanța reține în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins și calculat penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, conform Contractului încheiate între părți, până la data achitării integrale a debitului principal (art. 4 din Contracte raportat la art. 6.1. din Termenii și Condițiile Generale pentru Persoane Fizice - Consumatori).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.

În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată.

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței.

Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.

Cu toate că în condițiile art. 56 C.. izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar R. și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.

Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).

În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie și Internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie și Internet pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata penalităților de întârziere, obținute prin aplicarea a 0,5 % pe fiecare zi de întârziere în cuantum total de 271 lei, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

B.2. Cu privire la taxa de reziliere

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. r) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă acea prevedere care permite consumatorului obținerea unei sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul nerespectării contractului de către comerciant.

Din analiza contractului încheiat între părți rezultă că nu au fost stabilite compensații echivalente și pentru creditoare în cazul neexecutării contractului, astfel că instanța reține că reglementarea taxei de reziliere în contractul încheiat între părți constituie clauză abuzivă, pentru toate considerentele expuse în analiza obligării la penalități în valoare de 0,5% pe zi de întârziere.

Pentru aceste considerente, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata taxei de reziliere în valoare de 592,90 lei.

B.3. Cu privire la cheltuielile de judecată

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere modul de rezolvare al cererii de chemare în judecată în sensul admiterii acesteia și dispozițiile art. 453 alin.1 C.p.c., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanța va admite cererea reclamantului cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, ce urmează a fi suportate de către pârât.

Instanța va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3 lei reprezentând timbru judiciar ca neîntemeiată, OG nr. 32/1995 fiind abrogată la momentul introducerii cererii din față, prin urmare timbrul judiciar anexat cererii nu este o cheltuială efectuată în baza procesului de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE:

Admite în parte cererea privind reclamanta . cu sediul ales la cab de av C. R. A. din Voluntari, ..10, Clădirea De Birouri 021, . La . – Global City Business Park, Jud.I., în contradictoriu cu pârâtul P. I. cu domiciliul în București, Sector 4, ..101, ., ..

Obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 740,19 lei reprezentând echivalentul servicii prestate și neachitate rezultate din facturile emisă de creditoare – nr. VDF_/27.03.2013, VDF_/27.02.2013, VDF_/27.01.2013, VDF_/27.12.2012, nr. VDF_/27.03.2013.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 271 lei reprezentând penalități convenționale de întârziere ca fiind neîntemeiată.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 592,90 lei reprezentând taxă reziliere contract ca fiind neîntemeiată

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3 lei reprezentând timbru judiciar ca fiind neîntemeiată.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 4 București.

Pronunțată în ședință publică azi, 13.06.2014.

PREȘEDINTE GREFIER

A. G. D. A. G. B.

Red: jud. A.G.D. /

Dact. A G.B./ 4 ex

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5513/2014. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI