Contestaţie la executare. Sentința nr. 9835/2014. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9835/2014 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 9835/2014
DOSAR NR._
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr. 9835
Ședința din Publică din data de 13.11.2014
INSTANȚA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. C.
GREFIER: M. F.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile formulată de contestatoarea A. pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S. în contradictoriu cu intimata G. M. având ca obiect: contestație la executare-suspendarea executării silite- întoarcere executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa dosarului de executare.
Instanța în baza art. 104 alin 13 din Regulamentul de Ordine interioară al instanțelor judecătorești, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, față de lipsa părților.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța, verificând din oficiu la prima zi de înfățișare competența acestei instanțe, potrivit art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză față de dispozițiile art.650 C.p.c. după care în temeiul art. 258 C.p.c. încuviințează pentru contestatoare proba cu înscrisurile de la dosar si nemaifiind alte cereri de formulat sau incidente de soluționat, constată cauza in stare de judecată si o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la data de 10.04.2014, contestatoarea A. pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S. în contradictoriu cu intimata G. M., a solicitat admiterea contestației la executare, anularea somației numărul 44 EP din data de 03.04.2014 și a încheierii de stabilire cheltuieli de executare în dosarul de executare 44EP/2014 al SCPEJ I., Ș. și Peticau, suspendarea executării silite și întoarcerea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că în cauză nu au fost respectate dispozițiile OG 22/2002 care stabilește un termen de 6 luni pentru plata benevolă a obligațiilor de la momentul primirii somației, că onorariul executorului judecătoresc depășește limita legală și ele nu sunt datorate în interiorul termenului de 6 luni.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 711 și urm. Cod procedură civilă, OG 22/2002, OUG 51/1998 R, UOG 23/2004, Legea 137/2002.
Intimata a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, având în vedere faptul că la data de 15.05.2012 și 10.10.2012 s-a adresat cu cerere la AAAS pentru a executa de bună voie obligațiile stabilite prin titlu executoriu, că abia la un an de zile această instituție răspunde invocând prevederile OG 22/2002 .
În cauză a fost încuviințată pentru părți proba cu înscrisuri.
Au fost atașate actele din dosarul de executare nr. 44EP/2014 al SCPEJ I., Ș. și Peticau .
Analizând materialul probator administrat, instanța următoarele:
Creditoarea intimată a solicitat SCPEJ I., Ș. și Peticau începerea executării silite, împotriva contestatoarei, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă numărul 1137 din data de 21.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești prin care a fost obligată la suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
La data de 03.04.2014 a fost emisă încheierea de stabilire cheltuieli de executare silită stabilindu-se cheltuieli de 250,35 lei din care 150 lei onorariu executor, 36 lei TVA, 64,80 alte cheltuieli, 15,55 lei TVA, 20 lei taxe judiciare.
La data de 03.04.2014 a fost emisă somația către contestatoare prin care i s-a pus în vedere să se conformeze titlului executoriu.
Actele de executare sunt legale, neexistând nici un motiv de nulitate a acestora.
De altfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și cea a Curții Constituționale au statuat asupra regulii că, de principiu, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului, într-o asemenea manieră, încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar, fiind încălcate prev. art. 6 din Convenție, în condițiile în care executarea silită face parte din proces, iar creditorii sunt în situația în care, deși au obținut un titlu împotriva debitorului, nu își pot valorifica drepturile astfel dobândite.
În interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenție, în cauzele Ouzounis vs. G. și Karahalios vs. G. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din aceste dispoziții decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, unul dintre aspectele dreptului la o instanță consacrat de acest articol îl constituie dreptul de acces, de a sesiza o instanță în materie civilă. Curtea reține în cauza Hornsby vs. Grecia (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.
În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.
În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
S-a reținut și faptul că în anumite circumstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).
De asemenea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).
În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).
Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
În legătură cu somația de plată din data de 03.04.2014, instanța constată că potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, ,,Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Textul legal invocat prevede că doar în cazul lipsei de fonduri, care conduce la neînceperea sau la necontinuarea executării silite de bunăvoie, există un termen de 6 luni în care debitorul are obligația de a găsi resursele financiare necesare acoperirii debitului, termenul de 6 luni neavând natura juridică a unui termen de grație sau a unei proceduri prealabile.
În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitoarea avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului judecătoresc, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitoarea trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății.
Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor. Or, în dosarul de executare nr. 44EP/2014 nu există niciun înscris care să dovedească faptul că debitoarea a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor sau că ar fi efectuat demersuri în vederea obținerii de fonduri pentru a executa obligația de plată stabilită prin titlul executoriu. Obligația de plată avută față de creditoare îi era cunoscută debitoarei, mai ales că aceasta a fost notificată de două ori să achite debitul prevăzut în titlu executoriu, o dată la 15.05.2012 și la 10.10.2012 așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 23-24 din dosar.
Instanța consideră că emiterea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare nu este condiționată de trecerea termenului de 6 luni, menționat mai sus.
Interpretarea dată de contestatoare prevederilor acestui act normativ, conform căreia nu pot fi stabilite cheltuieli de executare înainte de expirarea termenului de 6 luni, este eronată. Obligația stabilită printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, conform art. 622 alin.1 din C.p.civ. În cazul în care debitorul nu execută obligația, creditorul este îndreptățit să se adreseze organului de executare competent, conform alin. 2. Din acest moment se poate pune în discuție aplicabilitatea termenului de 6 luni, menționat de OG nr. 22/2002, și nu anterior formulării cererii de începere a executării silite.
În acest sens sunt și prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cărora: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Este de observat că legiuitorul nu folosește termenul notificare, comunicare sau unul echivalent, ci pe cel de „somație”, care are o semnificație distinctă, fiind un act de executare cu o importanță deosebită în faza executării silite.
Notificarea va fi comunicată de executor numai în cazul în care nu a fost pornită executarea silită, în acest caz urmând a fi calculate cheltuielile conform categoriei „notificare și alte acte de procedură”, la care debitoarea face referire.
În concluzie, prevederile OG nr. 22/2002 nu împiedică pe creditor să ceară începerea executării silite, ci doar amână emiterea formelor de executare pentru o perioadă de 6 luni, în condițiile mai sus enunțate. Debitorul poate evita plata cheltuielilor de executare numai în situația în care își îndeplinește de bunăvoie obligația, la momentul când hotărârea judecătorească a devenit executorie, anterior formulării de către creditor a cererii de începere a executării.
Însă, din momentul demarării procedurilor de executare silită, cheltuielile de executare vor fi stabilite în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000.
Instanța va respinge apărarea debitoarei potrivit căreia cheltuielile de executare încalcă dispozițiile Ordinului Ministerului Justiției nr. 2550/14.11.2006.
Retinem că onorariul perceput de executorul judecătoresc respectă prevederile art. 37, alin. 1, lit. d din Legea nr. 188/2000 și ale Ordinului nr. 2550/2006, 1) 10 din valoarea creanței.
Potrivit art.669 C.proc.civ., ,,Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. P. actele sau activitățile dispuse din oficiu cheltuielile se avansează de către creditor.
Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară.
Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. P. sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu executoriu”.
Deși dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 nu prevăd în mod expres necesitatea adăugării TVA datorate de executorul judecătoresc bugetului de stat la cuantumul onorariului stabilit conform legii, potrivit art. 127 și art. 129 alin. 3 din Codul fiscal, taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect și este datorată de persoana impozabilă (inclusiv de persoanele ce exercită profesii liberale, în anumite condiții) în toate cazurile în care se prestează un serviciu, taxa fiind inclusă în tariful final practicat de prestator pentru a fi suportată în final de beneficiarul serviciului. În consecință, beneficiarul serviciului prestat (în speță executarea silită), respectiv creditorul care solicită prestarea serviciului de către executor, este cel care în conformitate cu dispozițiile legale, va suporta în final și costul TVA datorate de prestatorul de servicii (executor) către bugetul de stat. În aceste condiții, TVA reprezintă pentru creditorul urmăritor o cheltuială efectuată în cursul executării silite.
Serviciul prestat de executorul judecătoresc fiind încadrat din punct de vedere contabil în categoria prestărilor de servicii pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată în procent de 24%, în mod legal executorul judecătoresc a calculat TVA la cheltuielile de executare, suma constituind taxă pe valoare adăugată urmând a fi virată de executor la bugetul statului. Ca urmare a achitării acestei obligații fiscale, suma ce va rămâne efectiv executorului judecătoresc cu titlu de onorariu este doar maximul prevăzut de art.37 alin.1 lit. d din Legea nr.188/2000.
Având în vedere dispozițiile art. 669 C.proc.civ, potrivit cărora cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, acesta va trebui să plătească creditorului toate cheltuielile de executare, inclusiv TVA inclus în tariful final al executorului judecătoresc. Instanța apreciază că nu ar fi fost necesară o prevedere distinctă în Legea 188/2000 cu privire la necesitatea calculării TVA și adăugării acestuia la onorariul calculat potrivit plafoanelor menționate în actul normativ, deoarece nu toate persoanele care desfășoară o profesie liberală datorează TVA, existând un regim special de scutire de plata taxei în anumite condiții stabilite de Codul fiscal, iar pe de altă parte deoarece Legea 188/2000 face referire la onorariul la care are dreptul executorul judecătoresc, fiind evident că acesta este îndreptățit la suma integrală calculată potrivit plafoanelor legale, și nu la o sumă mai mică.
În ceea ce privește cealaltă categorie de cheltuieli de executare, cuprinzând consultanta in vederea constituirii dosarului, emitere proces verbal de actualizare debit, emitere adrese popriri, cheltuieli de transport, taxe de timbru, formare arhivare dosar,. eliberare acte dosar, etc, acestea au fost stabilite în conformitate cu Hotărârea nr. 2/2007 a UNEJ, procesul-verbal prin care au fost stabilite constituind titlu executoriu, în conformitate cu dispozițiile art. 669 C.proc.civ..
De aceea, instanța va respinge contestația la executare ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cerere contestatoarei având ca obiect suspendarea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 718, alin.1 NCPC ,, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.
În ceea ce privește cererea contestatoarei având ca obiect întoarcerea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 722 NCPC, ,,În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia”. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă concluzia că pentru a se dispune întoarcerea executării silite trebuie îndeplinită condiția desființării titlului executoriu sau a executării silite, această condiție nefiind îndeplinită în speță, întrucât titlul executoriu nu a fost desființat, iar din dosar nu reiese că s-ar fi încheiat executarea silită.
Va lua act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
P. ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea A. pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S. cu sediul in București, . Ș., nr. 50, sector 1 în contradictoriu cu intimata G. M. cu domiciliul ales in B., ., Județul I., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a cauzei ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea de întoarcere executare silită ca neîntemeiată.
Ia act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare care se depune la Judecătoria sectorului 4 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2014
PREȘEDINTE GREFIER
Red. CC/Dact. FM- 6 ex
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 11/2014. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 22/2014. Judecătoria... → |
|---|
