Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 5062/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5062/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 26-06-2015 în dosarul nr. 5062/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5062
Ședința publică din data de 26 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. – M. M. - L.
GREFIER: G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta . SRL și pe pârâtul S. V., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 15.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 26.06.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2014 pe rolul Judecătoriei Sector 5 București, sub nr._, reclamanta . SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul S. V., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 39.093 lei (12.522 lei materiale de construcție și 26.571 lei manoperă), reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcție (cablare structurată, internet, telefonie, wireless, audio plafon) efectuate de reclamantă în beneficiul pârâtului, la imobilul din București, ., sector 5, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza unei convenții comerciale „ad negotium” a efectuat lucrări de construcție (cablare structurată, internet, telefonie, wireless, audio plafon) la imobilul din București, .,sector 5, proprietatea pârâtului. Lucrările de construcție au fost executate la solicitarea pârâtului și au fost executate și finalizate în luna septembrie 2013. De asemenea, a mai arătat că la executarea acestor lucrări de construcție efectuate la imobilul pârâtului, compus din parter și patru etaje, au participat/lucrat efectiv administratorul societății, domnul P. A., și doi angajați, M. C. si F. M. C..
Reclamanta a susținut că lucrările de construcție au fost predate în data de 27.09.2013 personal pârâtului în prezența numitului L. G., însă pârâtul a refuzat să încheie un proces-verbal de recepție, sub diferite motive, refuzând ulterior și plata. Reclamanta a întocmit situația de lucrări și facturile fiscale (factura ANTF 895 din 24.10.2013 și factura ANTF 896 din 24.10.2013) cu suma reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în beneficiul pârâtului, la imobilul din București, ., sector 5.
Atât devizul de lucrări, cât și facturile fiscale, au fost transmise către pârât, la solicitarea acestuia, astfel cum rezultă din scrisoarea acestuia ce poartă data de 21.10.2013, pârâtul confirmând primirea în data de 30.10.2013. Deși în scrisoarea din data de 21.10.2013, pârâtul a confirmat executarea lucrărilor de construcție „instalație de computere” și a solicitat facturile fiscale, în scrisoarea din data de 30.10.2013, deși a confirmat că a primit facturile fiscale, nu a mai recunoscut că reclamanta a executat lucrările de construcție la imobilul proprietatea sa.
Reclamanta a apreciat că față de inconsecvența pârâtului, acesta a acționat cu rea-credință și în mod abuziv, urmărind de la început ca reclamanta să efectueze lucrările de construcție agreate împreună, însă fără a încheia un act / contract comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un „instrumentum”, ca ulterior să nu mai recunoască nici convenția părților „ad negotium” și să refuze plata.
Reclamanta a susținut că prin acțiunea sa, pârâtul nu a făcut altceva decât să își mărească patrimoniul în detrimentul pârâtei, iar investițiile realizate de reclamantă au dus la îmbunătățirea bunului proprietatea pârâtului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 Cod civil, art. 1346 Cod civil, art. 30 C. proc. civ., art. 94 alin. (1) lit. j) și art. 107 C. proc. civ.
În dovedirea cererii, au fost depuse, în fotocopii, următoarele înscrisuri: certificat de înregistrare a reclamantei la Registrul Comerțului, copia cărții de identitate a numitului P. A., certificat constatator eliberat de Registrul Comerțului cu privire la reclamantă, scrisoare a pârâtului din 21.10.2013, adresă emisă de reclamantă în data de 23.10.2013, scrisoare a pârâtului din data de 30.10.2013, proces-verbal ședință în vederea medierii din data de 04.12.2013 și din data de 29.11.2013, corespondență e-mail, convenție civilă de prestări servicii nr. 1/09.09.2013 încheiată între reclamantă și M. C. R., facturi, deviz de lucrări, chitanțe.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1778 lei.
La data de 15.05.2014, pârâtul S. V. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că nu a avut niciodată o convenție cu reclamanta, nici verbală și nici scrisă, ci l-a contactat pe numitul P. A., așadar pe persoana fizică, pentru a-i realiza o lucrare în vederea instalării computerelor la adresa din București, ., sector 5. Numitul P. A. i-a propus pârâtului să cumpere pârâtul materialele, deoarece pe firmă costă foarte mult, ceea ce pârâtul a și făcut, pe facturi / chitanțe menționându-se „plătite de S. V.”. Pârâtul a susținut că numitul P. A. trebuia să întocmească un deviz cu valoarea manoperei, ceea ce nu a făcut, însă pârâtul a fost de acord să achite 30 de lei pentru fiecare priză montată, incluzând manopera, conectarea, probele, recepția și garanția, în total fiind montate 68 de prize UTP, în valoare totală de 2040 lei, și 25 de prize de telefonie, în valoare de 750 lei.
În acest context, a învederat pârâtul, numitul P. A. a început lucrarea, dar nu a finalizat-o, pârâtul fiind nevoit să apeleze la o altă persoană pentru finalizarea lucrării.
Pârâtul a susținut că nu i s-a comunicat niciodată prin poștă o factură pentru manoperă de către reclamantă și a înțeles să conteste facturile și chitanțele pe care aceasta le-a depus la dosar. De asemenea, a menționat că s-a oferit să achite suma convenită cu numitul P. A., dar acesta a refuzat.
În final, pârâtul a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală, deoarece între părți nu s-a încheiat un contract.
În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 201 C. proc. civ.
În dovedire, pârâtul a depus la dosar, în fotocopii, facturi și chitanțe.
Instanța a încuviințat reclamantei și pârâtului proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba cu interogatoriu și proba testimonială cu audierea martorilor F.-M. A.-C., M. C.-R., S. R.-L., L. M. și P. D.-C., apreciind că acestea sunt de natură să ducă la soluționarea procesului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile prezentei cauze au existat în luna septembrie a anului 2013 raporturi de natură contractuală, în temeiul cărora reclamanta s-a obligat față de pârât să execute lucrări de instalare a rețelei de telefonie și internet la adresa din București, ., sector 5, în schimbul unui preț. Raporturile contractuale respective nu au fost concretizate prin încheierea unei convenții în formă scrisă, ci s-au limitat la o înțelegere verbală între reprezentantul reclamantei și pârât, urmată de executarea înțelegerii respective de către reclamantă. Instanța observă că înțelegerea verbală respectivă, atât timp cât exprimă voința părților de a se angaja în executarea anumitor obligații, are natura unui contract valabil încheiat, a cărui executare poate fi solicitată prin intermediul forței coercitive a statului.
Deși pârâtul a susținut că a avut o înțelegere cu administratorul reclamantei, iar nu cu reclamanta, instanța apreciază că afirmația respectivă nu este de natură să schimbe concluzia conform căreia între părți au existat raporturi contractuale, deoarece orice înțelegere între un prestator de servicii persoană juridică și clienții săi se realizează prin intermediul reprezentantului persoană fizică al persoanei juridice respective, fără ca această modalitate de acțiune să semnifice faptul că înțelegerea se încheie, în realitate, între reprezentantul persoană fizică al prestatorului de servicii și client. Din contră, dacă reprezentantul persoanei juridice acționează în această calitate, iar clientul are reprezentarea faptului că persoana fizică acționează în reprezentarea unei persoane juridice, contractul se consideră valabil încheiat între persoana juridică și client, iar nu între reprezentantul persoanei juridice și client.
Or, pârâtul a afirmat prin întâmpinare că reprezentantul reclamantei, la momentul la care a negociat cu acesta, i-a propus pârâtului să cumpere pârâtul materialele, deoarece cumpărarea materialelor „pe firmă” este mai scumpă. Prin urmare, încă de la momentul negocierii condițiilor contractuale, pârâtul a avut reprezentarea faptului că negociază cu reprezentantul unei societăți comerciale, care acționează în această calitate, neputând să afirme ulterior că nu a negociat cu o societate, ci cu o persoană fizică.
În ceea ce privește existența convenției dintre părți, chiar pârâtul a recunoscut că l-a contactat pe reprezentantul reclamantei pentru efectuarea unei lucrări, activitate pe care reprezentantul reclamantei, în această calitate pe care o deținea, a acceptat-o, prin urmare nici nu mai este relevant să se analizeze dacă există sau nu un început de dovadă scrisă ce se poate completa cu martori, fiind suficientă recunoașterea din întâmpinare a pârâtului, prin care a învederat existența unei înțelegeri între pârât și reprezentantul reclamantei, despre care, așa cum s-a arătat mai sus, pârâtul cunoștea că acționează în această calitate.
Cu privire la susținerea pârâtului conform căreia reclamanta nu avea în obiectul de activitate lucrările la care s-a obligat, instanța o apreciază irelevantă, deoarece în temeiul art. 206 alin. (1) Cod civil, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii civile, nu pot aparține decât persoanei fizice. Or, obligația de a executa o lucrare de instalare a rețelei de telefonie și internet nu este o obligație care să aparțină prin natura sa sau potrivit legii doar persoanei fizice, iar eventuala întreprindere de către reclamantă a unor activități nedeclarate la Registrul Comerțului este o problemă care interesează în raporturile dintre reclamantă și autoritățile publice competente să îi controleze activitatea, iar nu în raporturile dintre reclamantă și clienții săi. De asemenea, este irelevant dacă reclamanta are sau nu angajați, nefiind ținută de vreo dispoziție legală să efectueze lucrări doar cu persoane cu care a încheiat contracte individuale de muncă, ci poate folosi în acest sens și alte tipuri de convenții.
În speță, reclamanta s-a întemeiat atât pe prevederile care reglementează răspunderea contractuală, cât și pe cele care reglementează îmbogățirea fără justă cauză. Instanța observă că invocarea ambelor instituții juridice în cadrul aceleiași cereri de chemare în judecată nu este de plano nepermisă, existând posibilitatea, spre exemplu, ca între părți să fi existat mai multe raporturi juridice, unele întemeiate pe răspunderea contractuală, și altele pe îmbogățirea fără justă cauză. În schimb, instanța apreciază că același raport juridic nu poate fi întemeiat pe ambele instituții juridice enumerate, față de prevederile art. 1348 Cod civil, care consacră caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, prin aceea că stabilesc faptul că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. Or, în cauză, reclamanta a invocat un singur raport juridic, derivat din înțelegerea dintre reclamantă și pârât, simpla invocare a existenței unei înțelegeri, chiar verbale, relevând intenția părții de a se întemeia, pentru acel unic raport juridic, pe răspunderea contractuală, iar nu pe acțiunea subsidiară având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză. Prin urmare, instanța va analiza în speță întrunirea doar a condițiilor răspunderii contractuale, nu și a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.
În acest sens, instanța trebuie să lămurească mai întâi care a fost conținutul convenției părților, adică ce lucrări s-a obligat reclamanta să realizeze în concret și ce preț s-a obligat pârâtul să achite, iar apoi să analizeze dacă vreuna dintre părți și-a încălcat sau nu obligațiile pe care și le-a asumat, dacă încălcarea acestei obligații i-a provocat un prejudiciu celeilalte părți, care este valoarea acelui prejudiciu și dacă există sau nu o cauză exoneratoare de răspundere.
Cu privire la prețul convenit de părți și lucrările pe care reclamanta s-a obligat să le efectueze, aceasta a susținut că și-a asumat obligația de a realiza rețeaua de telefonie și internet la adresa din București, ., sector 5, lucrările la care s-ar fi obligat fiind enumerate de reclamantă în devizul de lucrări depus la dosar, în concret fiind vorba despre: montare/instalare prize UTP, montare/instalare prize telefonie, pozare și montare canal cablu PVC, pozare cablu UTP în canal dublu, pozare cablu telefonie în canal dublu, instalare cabinet metalic, instalare switch în cabinet metalic, sertizare mufe, montare/instalare difuzoare audio, pozare cablu difuzoare audio, instalare rack, montare/sertizare patch panel rack, instalare stație audio rack, punere în funcțiune rețea internet, punere în funcțiune rețea telefonie, punere în funcțiune sistem audio, instalare sistem wireless, montare/configurare ruter wireless, montare corp iluminat și montare proiector.
Prin scrisoarea adresată reprezentantului reclamantei la data de 21.10.2013 (fila 8), pârâtul a recunoscut doar realizarea unei lucrări de către reclamantă, fără a face vreo mențiune cu privire la ce s-au înțeles părțile în concret să execute reclamanta. În plus, în acea scrisoare, pârâtul a folosit o exprimare vagă („instalație de computere”), care nu poate fi considerată o recunoaștere a existenței înțelegerii părților cu privire la toate activitățile enumerate de reclamantă în devizul depus la dosar, ci doar o recunoaștere a existenței unei înțelegeri, fără a se putea determina cu ajutorul acelei scrisori conținutul concret al înțelegerii respective, adică activitățile care în concret trebuiau întreprinse de către reclamantă. Cu privire la martorii audiați în cauză, niciunul dintre aceștia nu a fost prezent la momentul la care părțile s-au înțeles cu privire la realizarea lucrării, prin urmare niciunul dintre martori nu a putut să lămurească instanța cu privire la conținutul convenției verbale dintre părți.
În schimb, pârâtul a recunoscut prin întâmpinare că s-a înțeles cu reprezentantul reclamantei să se monteze 68 de prize de internet și 25 de prize de telefonie, fără a recunoaște existența unei înțelegeri cu privire la vreo altă activitate. De asemenea, pârâtul a recunoscut existența unei înțelegeri cu privire la preț, acesta fiind de 2040 lei pentru prizele de internet și de 750 lei pentru prizele de telefonie, prețuri care includ manopera, conectarea (adică și rețeaua de cabluri, neputându-se imagina conectarea fără legarea cablurilor), probele, recepția și garanția, nu și contravaloarea materialelor, despre care pârâtul afirmă că el însuși a achitat-o. Întrucât sarcina probei conținutului convenției părților îi revenea reclamantei, iar reclamanta nu a prezentat probe din care să reiasă că pârâtul s-ar fi obligat să achite suma solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și că reclamanta s-ar fi obligat să execute toate lucrările pe care le-a enumerat în devizul de lucrări, instanța nu se poate raporta decât la recunoașterile pârâtului, care sunt în sensul că reclamanta s-a obligat să monteze 68 de prize de internet și 25 de prize de telefonie, contra sumelor de 2040 lei și 750 lei, ce nu includ valoarea materialelor.
În speță, reclamanta a susținut că și-a executat obligațiile pe care și le-a asumat față de pârât. Cu toate acestea, susținerile reclamantei au fost contrazise de martorii propuși de pârât. Astfel, martorul L. M. a învederat că lucrarea începută de reclamantă nu fusese finalizată, deoarece prizele nu fuseseră efectiv montate, ci doar așezate în poziția în care trebuiau montate, fără a fi prinse cu dibluri, iar cablurile nu fuseseră pozate pe perete și tăiate la dimensiunile potrivite. De asemenea, martorul S. R. L. a arătat instanței că reclamanta nu a finalizat lucrarea pe care a început-o, aceasta fiind terminată de martorul L. M., prizele pe care reclamanta trebuia să le monteze fiind doar așezate pe poziții și lipite cu bandă adezivă, fără a fi prinse în pereți. Instanța observă, din relatările martorului S. R. L., că firma la care martorul lucrează își are sediul într-o clădire a pârâtului, prin urmare buna funcționare a firmei respective depinde, într-o anumită măsură, de buna înțelegere dintre locator și chiriaș. De asemenea, martorul L. M. a fost plătit de pârât pentru realizarea lucrării discutate în prezenta speță, justificarea primirii banilor respectivi fiind dată de realizarea unei lucrări funcționale și complete de către acest martor. Prin urmare, există posibilitatea ca cei doi martori propuși de pârât să aibă o percepție subiectivă asupra evenimentelor supuse analizei, având în vedere raporturile pe care le-au avut sau le au cu pârâtul. Pe de altă parte, și martorii propuși de reclamantă, care au afirmat aspecte opuse celor indicate de martorii propuși de pârât, s-au aflat și ei în raporturi contractuale cu reclamanta și au fost plătiți pentru lucrarea realizată, plata realizată către ei fiind condiționată, de asemenea, de realizarea unei lucrări funcționale și complete. Prin urmare, există posibilitatea ca și martorii reclamantei să aibă o poziție subiectivă asupra evenimentelor, în contextul în care s-a pus în discuție chiar calitatea muncii pe care ei înșiși au prestat-o.
În aceste condiții, pentru a lămuri dacă reclamanta și-a executat obligațiile contractuale, instanța nu se poate întemeia, pentru a desprinde o concluzie certă, pe niciuna dintre declarațiile de martori audiați în cauză. Cu toate acestea, în condițiile în care pârâtul a recunoscut că s-a obligat față de reclamantă să achite o anumită sumă de bani și nu a făcut dovada plății, tot pârâtul este cel care trebuia să facă dovada cauzei exoneratoare de răspundere, adică a acelor elemente care l-au determinat să nu mai realizeze plata, sau să invoce excepția de neexecutare a contractului, iar nu să se limiteze la a susține în mod neîntemeiat că nu a avut niciun raport contractual cu reclamanta. Pentru motivele arătate mai sus, instanța nu poate valorifica declarațiile martorilor propuși de pârât. În schimb, pot fi valorificate mențiunile din întâmpinarea pârâtului, în care acesta a arătat că a fost de acord, chiar și în condițiile în care s-au derulat raporturile dintre părți, să îi achite reclamantei suma de 2790 lei, dar reclamanta a refuzat. Prin urmare, pârâtul nu numai că nu a dovedit existența cauzei exoneratoare de răspundere și nu numai că nu a invocat excepția de neexecutare a contractului, ci chiar a arătat prin întâmpinare că a fost de acord să achite suma de 2790 lei. Or, acest acord al pârâtului nu poate fi calificat decât o recunoaștere a executării de către reclamantă a înțelegerii verbale avute cu pârâtul. În lumina acestei recunoașteri, nu se justifică faptul că pârâtul încă nu a realizat plata. Din contră, pârâtul a încălcat înțelegerea avută cu reclamanta, ceea ce i-a provocat reclamantei un prejudiciu, constând în lipsirea reclamantei de suma pe care pârâtul trebuia să o achite, iar pârâtul nu a dovedit fără niciun dubiu vreun motiv care să justifice neefectuarea plății.
În aceste condiții, sunt întrunite în sarcina pârâtului condițiile răspunderii contractuale, impunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2040 lei cu titlu de manoperă prize internet și a sumei de 750 lei cu titlu de manoperă prize telefonie.
În ceea ce privește contravaloarea materialelor, pârâtul a susținut că el este cel care a suportat-o. Pentru dovedirea acestei afirmații, la fila 107 din dosar se regăsește o factură emisă de Castel Distribution SRL, care are ca obiect prize de telefonie și internet și pe care există mențiunea că plata s-a realizat de către pârât. Cu toate acestea, chitanța care însoțește factura este emisă cu mențiunea că plătitor este reclamanta. Or, instanța constată că acea chitanță este dovada plății, iar nu mențiunile de pe factură, care nu sunt datate, nu se cunoaște cine le-a realizat în concret și nu se regăsesc și de pe exemplarul de pe factură depus de reclamantă la dosar. Este adevărat că acea chitanță care însoțește factura nu este emisă pentru toată suma din factura de la fila 107. Cu toate acestea, trebuie remarcat că în aceeași zi în care a fost emisă factura de la fila 107 a fost emisă și o factură storno pentru suma de 532,89 lei (fila 41), iar diferența dintre suma indicată în factura de la fila 107 și suma indicată în factura de la fila 41 o reprezintă chiar suma din chitanța menționată, chitanță emisă cu mențiunea că plătitor este reclamanta. Prin urmare, instanța deduce că reclamanta este cea a achitat contravaloarea prizelor, nu pârâtul.
Întrucât pârâtul a arătat că sumele convenite cu reclamanta, de 2040 lei și 750 lei, au fost doar pentru manoperă, nu și pentru materiale, iar la dosar nu există dovada că părțile s-ar fi înțeles ca reclamanta să asigure materialele gratuit, instanța deduce, chiar în lipsa unei recunoașteri a pârâtului, că pârâtul și-a asumat obligația de a plăti și contravaloarea materialelor. În acest sens, instanța observă că reclamanta a refacturat în sarcina pârâtului materialele pe care le-a cumpărat (fila 21), contravaloarea a 68 de prize de internet fiind de 527 lei, iar contravaloarea a 25 de prize de telefonie fiind de 25 lei, sume la plata cărora pârâtul va fi obligat către reclamantă.
Instanța va respinge restul pretențiilor reclamantei ca neîntemeiate, deoarece reclamanta nu a dovedit fără niciun dubiu existența unei înțelegeri între reclamantă și pârât pentru efectuarea altor activități decât montarea a 68 de prize de internet și a 25 de prize de telefonie și nici pârâtul nu a recunoscut existența unei asemenea înțelegeri.
Ca urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei, instanța îl va obliga pe pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să achite reclamantei suma de 238,87 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă sumei pentru care cererea de chemare în judecată a fost admisă.
În ceea ce privește onorariul avocatului pârâtului, acesta este în speță în valoare de 4000 lei. Instanța constată că acest onorariu este mai mare decât suma acordată reclamantei prin prezenta sentință, prin urmare, dacă reclamanta ar fi obligată să achite pârâtului contravaloarea întregului onorariu, atunci în patrimoniul reclamantei s-ar naște obligații mai oneroase decât drepturile câștigate, deși cererea reclamantei s-a dovedit a fi parțial întemeiată. Întrucât obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu trebuie să devină pentru parte o sancțiune disuasivă, dar luând în considerare valoarea obiectului pricinii și munca depusă de avocatul pârâtului, instanța apreciază că un onorariu de 2000 lei este suficient, reclamanta urmând a fi obligată la plata acestuia cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta . SRL, J_, CUI_, cu sediul ales în București, ., demisol, sector 3, în contradictoriu cu pârâtul S. V., CNP_, domiciliat în București, ., sector 5.
Obligă pe pârât să achite reclamantei suma de 3341 lei, din care: 527 lei contravaloare prize internet, 2040 lei manoperă prize internet, 25 lei contravaloare prize telefonie și 750 lei manoperă prize telefonie.
Respinge restul pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate.
Obligă pe pârât să achite reclamantei suma de 238,87 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă sumei pentru care cererea de chemare în judecată a fost admisă.
Reduce onorariul avocatului pârâtului de la suma de 4000 lei la suma de 2000 lei.
Obligă pe reclamantă să achite pârâtului suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Cu apel care se depune la Judecătoria sector 5 București în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-M. M.-LUCAGABRIELA D.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 5430/2015. Judecătoria... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 7584/2015. Judecătoria... → |
|---|
