Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 1012/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1012/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 1012/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
Secția a II-a civilă
Sentința civilă nr. 1012
Ședința publică de la 5.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – D. A.
GREFIER – C. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta F. A. P. și pe pârâtul T. M., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 29.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, avand nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 05.02.2014, când, in aceeași compunere a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.05.2014 sub nr._, reclamanta F. A. P., având CNP_, cu domiciliul ales la „SCA D. și Asociații”, cu sediul în București, .. 8, ., sector 3, în contradictoriu cu pârâtul T. M., cu domiciliul ales la SCA V. și T., cu sediul în București, ., ., ., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 lei cu titlu de daune morale, la publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii judecătorești în două cotidiane centrale, „România liberă” și „Jurnalul Național”, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 24.08.2005, căsnicia fiind finalizată prin Sentința civilă nr. 1355 din 3.05.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, irevocabilă. Susține că pârâtul a făcut o . afirmații calomnioase la adresa persoanei sale, ce țin strict de viața sa privată, precum și la adresa mamei sale în emisiunea „WOW Biz” de la televiziunea Kanal D, din data de 23.04.2014, declarații ce au fost ulterior preluate de mass-media și o . publicații online, prejudiciindu-i în mod serios imaginea. Adaugă faptul că denigrarea sa de către pârât a continuat în emisiunea „La M.” de la televiziunea Pro TV din data de 24.04.2014, emisiunile „Un show păcătos” din data de 11.04.2013, 12.04.2013, 15.04.2013, „Acces Direct”, din data de 16.04.2013, de pe postul de televiziune Antena 1. Învederează instanței faptul că toate afirmațiile lansate de pârât, preluate apoi de media, țin strict de viața sa privată și sunt complet neadevărate, având drept unic scop calomnierea persoanei sale.
Susține că în speță sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, fapta ilicită constând în modul sfidător în care acesta a realizat afirmațiile calomnioase, generându-i acesteia un prejudiciu moral și de imagine semnificativ, prin raportare la impactul acestor afirmații asupra publicului larg. Mai arată că legătura de cauzalitate reiese cu evidență, iar vinovăția pârâtului îmbracă forma relei-credințe, atitudinea sa fiind premeditată. Din acest motiv, apreciază că se impune aplicarea unei sancțiuni cu caracter compensator-punitiv, iar obligarea sa la mediatizarea hotărârii va atinge acest scop.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 253, 1349 Cod civil, art.30 alin. 6, art.26 Constituția României, art. 8 CEDO.
În probațiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, înregistrările pe CD a emisiunilor amintite, interogatoriul pârâtului și proba testimonială cu martorii R. Dănăiță, G. Isreb și A. P. D.. La dosarul cauzei au fost depuse, în copie, înscrisuri (filele 24-70) și înregistrările pe CD (fila 20).
Acțiunea a fost legal timbrată cu suma de 100 lei, potrivit dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 (fila 76).
La data de 31.07.2014, pârâtul a depus întâmpinare (filele 87-95), prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând, cu privire la fapta ilicită pretins a fi săvârșită, că aceasta nu există. Recunoaște afirmațiile cu pricina, însă susține că acestea au fost făcute în exercitarea unui drept la replică, de vreme ce reclamanta a făcut la adresa sa o . afirmații calomnioase în emisiunea „Wow Biz”, din data de 21.04.2014, pe postul de televiziune Kanal D, cu două zile anterior emisiunilor în care pârâtul a participat. În respectiva emisiune, reclamanta a afirmat că a pierdut o sarcină ca urmare a agresiunilor fizice exercitate de către pârât asupra sa, motiv pentru care mare parte dintre declarațiile sale au vizat doar clarificarea împrejurărilor de fapt, în exercitarea dreptului la replică. Arată că toate declarațiile făcute de acesta se circumscriu libertății de exprimare, întrucât au corespuns convingerilor pârâtului, formate pe baza unor împrejurări cunoscute personal despre reclamantă, dar și din presa scrisă existentă cu privire la aceasta.
Învederează instanței că dreptul la reputație nu este înnăscut, ci se dobândește, iar reclamanta nu se bucură de o reputație în societate, modul în care publicul a perceput-o fiind deteriorat, prin raportare la notorietatea în sens negativ a reclamantei din mass-media. Arată că, și în ipoteza în care s-ar reține existența unei fapte ilicite, este incident art. 1353 C.civ., exercițiul unui drept, ca în cauza de față, fiind o cauză exoneratoare de răspundere. Subliniază că nu s-a probat în speță o atingere adusă onoarei și demnității reclamantei și nu există un prejudiciu cert și direct, iar sub aspectul vinovăției sale, arată că reclamanta se află la originea conflictului mediatic dintre părți, pârâtul având doar intenția de a se apăra prin declarațiile făcute. Cât privește legătura de cauzalitate, susține că aceasta nu se impune a fi analizată, însă, în subsidiar, nu ar fi oricum îndeplinită în speță.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205, 453 C.proc.civ., art. 70, 75, 1353 C.civ. și art. 10 CEDO.
In probațiune, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei si proba testimonială cu doi martori. Atașat întâmpinării, pârâtul a depus înscrisuri (filele 96-112).
La data de 26.09.2014, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (filele 116-126), prin care reia argumentele expuse în cererea de chemare în judecată și mai arată că afirmațiile pârâtului nu se circumscriu unui drept la replică, scopul strict al acestora fiind denigrarea sa, crearea unei false impresii publice privind persoana acesteia.
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriile reciproce si proba testimonială cu martorii, pentru reclamantă, respectiv cu un martor, pentru pârât.
La termenul din 08.12.2014, a fost administrat interogatoriul reciproc al părților, răspunsurile acestora fiind depuse la dosarul cauzei (filele 137-139, 140-142).
În ședința publică din data de 29.01.2015, au fost audiați martora Dănăiță R., propusă de reclamantă și martorul P. M., propus de pârât, declarațiile acestora fiind atașate la dosarul cauzei (filele 147-149).
La data de 4.02.2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei concluzii scrise (filele 150-155), prin care a reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată, subliniind lipsa de bază factuală a reclamantului, care, în opinia sa, reiese și din răspunsurile total neadevărate oferite de acesta la interogatoriu. De asemenea, arată că pârâtul nu s-a oprit din defăimarea sa în chiar cursul procesului, făcând din nou afirmații calomnioase despre aceasta în emisiunea „Răi da’ B.”, de pe postul de televiziune Antena 1, din data de 29.01.2015. Învederează instanței că, potrivit exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune admiterea acțiunii.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța retine următoarele:
În fapt, părțile s-au căsătorit la data de 24.08.2005, iar divorțul acestora s-a produs la 3.05.2006, astfel cum rezultă din Sentința civilă nr. 1355 din 13.05.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, irevocabilă.
Totodată, instanța reține că pârâtul M. T. a făcut o . afirmații cu privire la persoana reclamantei, precum și a mamei acesteia, în șase emisiuni televizate distincte – „Wow Biz”, din data de 23.04.2014, (Kanal D), „La M.”, din data de 24.04.2014 (Pro TV), emisiunile „Un show păcătos” din data de 11.04.2013, 12.04.2013, 15.04.2013 (Antena 1), „Acces Direct”, din data de 16.04.2013 (Antena 1), astfel cum rezultă din înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei (fila 20), coroborată cu înscrisurile atașate la dosar (filele 24-70). În cadrul acestor emisiuni, printre altele, declarațiile pârâtului au vizat cariera, realizările profesionale, persoana reclamantei, moralitatea acesteia și a mamei sale, pretinse relații extraconjugale avute de aceasta în perioada căsătoriei cu pârâtul, precum și faptul că reclamanta, în aceeași perioadă, ar fi făcut un avort, întrucât pârâtul ar fi aflat că nu este tatăl copilului acesteia.
Totodată, instanța reține că, în cadrul emisiunii „Wow Biz”, din data de 21.04.2014, pe postul de televiziune Kanal D, reclamanta a afirmat că a pierdut o sarcină ca urmare a agresiunilor fizice exercitate de către pârât asupra sa, în timpul căsătoriei cu acesta.
În drept, prin raportare la susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, instanța reține că se invocă incidența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, constând în depășirea limitelor libertății de exprimare. Pe cale de consecință, instanța constată aplicabilitatea, în cauza de față, a dispozițiilor art. 252, 253, 257 C.civ., raportate la art. 72, 73, precum și la art. 1349 și urm. C.civ., precum și a art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
De asemenea, față de obiectul prezentului litigiu – libertatea de exprimare și dreptul la reputație, făcând aplicarea art. 11, art. 20 alin. 1 și 2 din Constituție, precum și art. 4 C.civ., instanța urmează a se raporta la standardul de protecție prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cel degajat din art. 10 și art. 8 din Convenție. Aceasta deoarece instanța apreciază că trasarea, în mod constant, în jurisprudența Curții, a unor criterii în ceea ce privește analiza ilicitului în sfera libertății de exprimare, pusă în balanță cu dreptul la imagine, conduce la concluzia existenței unui standard convențional de protecție mai ridicat decât cel intern.
Pe cale de consecință, instanța, la soluționarea prezentei cereri, va avea în vedere, alături de condițiile din dreptul intern, principiile statuate în jurisprudența Curții privitor la cele două drepturi aflate în conflict: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată. În cele ce urmează, instanța va analiza, în ordine: a) aplicabilitatea art. 8 și a art. 10 din Convenție în speță; b) standardul convențional în privința dreptului la imagine și reputație, respectiv a dreptului la liberă exprimare; c) identificarea ingerinței, în cazul fiecăruia dintre cele două drepturi; d) verificarea caracterului legal al ingerinței, precum și a legitimității scopului acesteia; e) asigurarea necesității într-o societate democratică a ingerinței, respectiv balanța rezonabilă între garanțiile instituite de art. 8 și art. 10 din Convenție. La analiza acestui ultim criteriu, instanța va verifica, alături de aplicarea principiilor stabilite în jurisprudența Curții, întrunirea condițiilor generale prevăzute de Codul Civil în materie de răspundere civilă delictuală, ce trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul produs.
a) Referitor la prima cerință, cât privește aplicabilitatea art. 8 din Convenție, instanța constată că aducerea la cunoștința publicului a unor informații, fie acestea false sau adevărate, referitoare la o anumită persoană, atrage incidența art. 8 privitor la viața privată. Aceasta deoarece dreptul la reputație este o componentă a dreptului la viață privată, în sens convențional. În prezenta cauză sunt vizate, în concret, afirmațiile făcute de pârât în cele 6 emisiuni televizate menționate mai sus, afirmații care vizau viața profesională, sentimentală, moralitatea reclamantei și a mamei sale, pretinse relații extraconjugale și un eventual avort făcut de reclamantă, noțiuni ce intră în sfera vieții private și care au un potențial de afectare a reputației persoanei vizate. Or, potrivit jurisprudenței Curții, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (Cauza Abeberryîmpotriva Franței, nr._/00, 21 septembrie 2004 și Cauza Leempoel & S.A. EDCiné Revue împotriva Belgiei, nr._/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006). Pe cale de consecință, instanța reține că art. 8 din Convenție este aplicabil în speță.
În ceea ce privește incidența art. 10 din Convenție, instanța constată că exprimarea de către pârât a unora dintre afirmațiile din speță în cadrul unei emisiuni televizate, pe trei posturi de televiziune cu o audiență ridicată, deci, caracterizate printr-o largă accesibilitate, se subsumează, pe de-o parte, libertății sale de a transmite informații și dreptului publicului de a primi astfel de informații, cu alte cuvinte, deci, libertății de informare, care este o componentă a libertății de exprimare. Pe de altă parte, având în vedere că multe dintre declarațiile făcute de pârât nu reprezintă informații factuale, ci aprecieri personale, exprimarea acestora se subsumează și libertății sale de opinie, de asemenea parte integrantă a libertății de exprimare (Cauza Giniewski împotriva Franței, nr._/00, 31 ianuarie 2006).
Ca atare, având în vedere cele expuse, instanța reține incidența, în egală măsură, alături de art. 8, și a art. 10 din Convenție în speța de față.
b) Cât privește standardul convențional aplicabil în materia art. 8 din Convenție, instanța reține că statului îi revine obligația de a menține un echilibru just între obligațiile sale pozitive pe terenul acestui articol, și asigurarea libertății de exprimare, prevăzută de art. 10 din Convenție. Printre altele, statului îi revine obligația pozitivă de a sancționa persoanele ce încalcă dreptul la reputație al altora, pentru o protecție corespunzătoare a acestui drept, atunci când „afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție” (Cauza P. c. Romaniei, nr._/01, paragraful 39, 14 octombrie 2008). Cu alte cuvinte, potrivit jurisprudenței Curții, „art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abțină de la asemenea ingerințe; acestui angajament negativ i se pot alătura obligațiile pozitive (...). Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă ; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere” (Cauza Pfeifer c. Austriei, nr._/03, paragraful 37, 15 noiembrie 2007). Pentru ca o limită adusă dreptului la viață privată să nu reprezinte o încălcare a art. 8 din Convenție, aceasta trebuie să se subsumeze cerințelor paragrafului 2 al art. 8, astfel cum se va analiza în cele ce urmează.
Cu privire la libertatea de exprimare, prevăzută de art. 10 din Convenție, instanța reține că aceasta, potrivit jurisprudenței Curții, „constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și (...) este valabilă nu numai pentru « informațiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ca scandalizează, șochează sau neliniștesc. Acestea impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există « societate democratică »” (Cauza P. c. Romaniei, cit.ant., paragraful 38). Pentru ca o limitare adusă libertății de exprimare să nu reprezinte o încălcare a Convenției, se impune ca ingerința să respecte cerințele impuse de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, respectiv ca ingerința să fie legală, să aibă un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, cerințe ce vor fi analizate în cele ce urmează.
c) În privința celei de-a treia condiții, instanța constată că ingerința pe terenul art. 10 din Convenție ar fi generată de o eventuală admitere a prezentei cereri de chemare în judecată. De asemenea, ingerința pe terenul art. 8 din Convenție, constând în limitarea adusă dreptului la imagine și la reputație aparținând reclamantei ar fi dată de o eventuală respingere a prezentei acțiuni. Or, pentru a lua o decizie în prezenta cauză, trebuie evaluate oportunitatea și proporționalitatea fiecărei variante, printr-o corectă punere în balanță a celor două drepturi aflate în conflict. În această punere în balanță, instanța se va raporta la principiul de bază stabilit în jurisprudența Curții, potrivit căruia aceste două drepturi „merită a priori un respect egal” ( Cauza Timciuc împotriva României, nr._/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; și Mosley împotriva Regatului Unit, nr._/08, pct. 111, 10 mai 2011;), revenindu-i instanței sarcina de a asigura în speță justul echilibru dintre cele două drepturi.
d) Cu referire la cea de-a patra condiție, instanța reține că ambele ingerințe sunt prevăzute de lege, în sens convențional, din următoarele considerente. În privința ingerinței pe terenul art. 8 din Convenție, legalitatea acesteia este dată de dispozițiile Codului civil ce protejează dreptul la liberă exprimare, respectiv art. 70, precum și art. 30 din Constituția României, prevederi accesibile și previzibile în sensul jurisprudenței Curții. În aceste condiții, o eventuală respingere a acțiunii nu ar fi lipsită de suport normativ. În egală măsură, admiterea prezentei acțiuni și-ar găsi un suport legal în acele prevederi ce ocrotesc dreptul la imagine, onoare și reputație, consacrate de art. 71-74, art. 253 C.civ., precum și în art. 1 alin. 3 din Constituția României, dispoziții ce întrunesc cerința previzibilității și a accesibilității.
Referitor la scopul acestor ingerințe, instanța reține că, atât în cazul ingerinței pe terenul art. 8, cât și al celei pe terenul art. 10 din Convenție, acesta vizează protecția drepturilor și libertăților altora, încadrându-se în art. 8 alin. 2, respectiv în art. 10 alin. 2 din Convenție. Aceasta deoarece, în concret, o eventuală admitere a acțiunii reclamantei ar urmări asigurarea protecției vieții private, în sens convențional. În egală măsură, respingerea acțiunii promovate ar viza apărarea drepturilor și libertăților altora, anume dreptul la liberă exprimare al pârâtului.
Pe cale de consecință, instanța reține că ambele ingerințe ar avea temei legal și ar viza, în egală măsură, scopuri legitime în sens convențional.
e) Cât privește ultima condiție, anume aceea a necesității ingerinței într-o societate democratică, instanța va porni în această analiză de la principiile general aplicabile în materia libertății de exprimare cu privire la viața privată a altor persoane.
În cele ce urmează, pentru a stabili dacă pârâtul a săvârșit o faptă ilicită prin realizarea afirmațiilor cu pricina despre reclamantă în cadrul celor 6 emisiuni televizate, instanța va analiza criteriile stabilite în jurisprudența Curții, respectiv: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; distincția dintre fapte și judecăți de valoare; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora; buna-credință a autorului afirmațiilor; repercusiunile afirmațiilor realizate.
În concret, instanța reține că subiectul vizat de afirmațiile pârâtului din prezentul litigiu – pretinsa lipsă a realizărilor profesionale ale pârâtei, eventuala infidelitate a acesteia în perioada căsătoriei cu pârâtul, realizarea de către aceasta a unui posibil avort, lipsa de principii morale a acesteia în general, a mamei sale și pretinsa natură materialistă a pârâtei – are în vedere strict detalii ce țin de viața intimă a acesteia. Or, astfel cum a stabilit Curtea în jurisprudența sa (Cauza Standard Verlags GmbH împotriva Austriei, nr._/05, pct. 52, 04.09.2009), din acest punct de vedere, transpare cu ușurință faptul că afirmațiile cu pricina nu pot contribui la o dezbatere de interes general pentru societate, având doar rolul de a satisface curiozitatea publicului-țintă al acestor categorii de emisiuni de televiziune. Astfel, „interesul cititorilor de a se distra este, în general, mai puțin important decât protecția sferei private” (Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (2), nr._/08 și_/08, 7 februarie 2012).
În concluzie, deși reclamanta este o persoană cunoscută publicului larg, cât timp detaliile expuse au exclusiv legătura cu viața sa privată, nu se poate reține în speță contribuția acestora la o dezbatere de interes general.
Referitor la notorietatea reclamantei, instanța are în vedere faptul că aceasta este cunoscută publicului din România pentru cariera sa muzicală, reclamanta activând în perioada 2001-2005 ca solist al trupei „Demmo”, iar ulterior, din anul 2006, ca artist solo, fiind o prezență des întâlnită în emisiuni televizate și care a făcut obiectul preocupărilor mass-media.
În acest sens, este important a stabili dacă reclamanta intră în sfera de „persoană publică”, întrucât se impune, potrivit jurisprudenței Curții, o „distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice” (Cauza Minelli împotriva Elveției, nr._/02, 14 iunie 2005; Cauza Axel Springer împotriva Germaniei, nr._/08, paragraful 91, 7 februarie 2012). Astfel, Curtea face o distincție semnificativă între noțiunea de „persoană cunoscută publicului” și cea de „persoană publică”, ultimul concept vizând doar acea persoană care acționează într-un context public, prin atribuțiile sale oficiale, „fie ca politician (Cauza Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr._/96, paragraful 37, 26 februarie 2002; Cauza News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr._/96, paragraful 54) sau prin poziția sa [Cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr._/02, paragraful 36, 14 decembrie 2006], intrând astfel în sfera arenei publice”.
În cazul reclamantei, astfel cum se susține prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu are calitatea de persoană publică, nefiind implicată în activități ce țin de interes general și neacționând într-un context public. Este adevărat, însă, că reclamanta are calitatea de persoană „cunoscută publicului”, notorietatea sa în România provenind din domeniul artistic. Acest aspect nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește dreptul său de a i se proteja viața privată, drept pe care îl are în egală măsură, ca orice persoană particulară. Aceasta deoarece, astfel cum a stabilit Curtea, „În mod similar, dacă, în circumstanțe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viața privată a persoanelor publice (...), acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate și comentariile care le însoțesc se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității unui anumit segment al publicului în această privință (Cauza Von Hannover, cit.ant., paragraful 65, cu trimiterile citate, și Standard Verlags GmbH, cit.ant., paragraful 53). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă (Cauza Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franței,_/01, 14 iunie 2007, paragraful 40; și Cauza MGN Limited împotriva Regatului Unit,_/04, 18 aprilie 2011, pct. 143). Aceasta deoarece „orice persoană, chiar și cunoscută publicului, trebuie să se poată bucura de speranța legitimă a unei protecții corespunzătoare a vieții sale private” (Cauza Von Hannover,_/00, paragraful 58, 24 iunie 2004, § 69).
Totodată, instanța are în vedere faptul că obiectul reportajului nu a vizat detalii ce țin de viața profesională a reclamantei, ci doar aspecte legate de viața intimă a acesteia, pe care le pârâtul le cunoștea, ca fost soț al său.
Referitor la comportamentul anterior al persoanei vizate de afirmațiile în cauză, instanța reține că reclamanta are și a avut de-a lungul timpului o colaborare susținută cu presa de tip tabloid, dezvăluind ea însăși, din proprie inițiativă, detalii ce țin de cadrul intim al vieții sale private. Dovadă în acest sens fac înscrisurile depuse de pârât, ce reprezintă extrase din declarații făcute de reclamantă însăși pentru o . cotidiane centrale, de tip tabloid, cu un tiraj semnificativ, în care dezvăluie elemente strict cu privire la viața sa privată (filele 96-112) – cu precădere cu privire la opțiunile sale în materie de relații sentimentale. De altfel, însăși reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, admite faptul că atât faptul existenței unei sarcini, cât și al pierderii acesteia, ulterior, au fost expuse de ea însăși, în mod benevol, în cadrul unei emisiuni televizate, pe un post cu o audiență ridicată. Or, o asemenea conduită a reclamantei trebuie avută în vedere la stabilirea existenței sau nu a unei fapte ilicite în persoana pârâtului: chiar dacă o cooperare a reclamantei cu presa anterior nu anihilează complet dreptul său la protecția vieții private (Cauza Egeland și Hanseid împotriva Norvegiei, nr._/04, 16 iulie 2009, paragraful 62), trebuie admis că în acest caz speranța legitimă a persoanei vizate de a i se apăra în mod eficient dreptul la imagine și reputație este semnificativ mai mică.
Mai mult, instanța are în vedere faptul că o parte dintre informațiile abordate de pârât au fost anterior expuse de însăși reclamantă în media, făcând obiectul unor publicații în ziare naționale, cu tiraj semnificativ. Cu privire la declarațiile pârâtului în sensul că reclamanta ar fi o fire materialistă, instanța constată că reclamanta însăși a exprimat public aspirațiile sale referitoare la crearea unor relații sentimentale exclusiv cu bărbați potenți financiar (filele 100-101), iar referitor la acuzele pârâtului privind lipsa sa de principii morale, instanța are în vedere că, astfel cum rezultă din propriile declarații anterioare ale reclamantei, aceasta a fost implicată în relații sentimentale cu bărbați căsătoriți (fila 100). Toate aceste reportaje ample, realizate urmare a propriilor declarații ale reclamantei, au făcut obiectul unor scandaluri mediatice de-a lungul timpului, preocupările media pentru persoana acesteia fiind anterioare dezvăluirilor pârâtului. De asemenea, astfel cum s-a arătat, unele afirmații făcute de pârât nu aveau un caracter de noutate pentru presa tabloidă.
Nu în ultimul rând, tot în ceea ce privește comportamentul reclamantei, trebuie remarcat faptul că o afirmație anterioară a acesteia a stat la baza conflictului dintre părți, determinând avalanșa de declarații ale pârâtului. Astfel, instanța constată că, în cadrul emisiunii „Wow Biz”, din data de 21.04.2014, pe postul de televiziune Kanal D, la aproape 8 ani de la divorțul dintre părți, reclamanta a afirmat că a pierdut o sarcină ca urmare a agresiunilor fizice exercitate de către pârât asupra sa, în timpul căsătoriei cu acesta. Realizarea afirmației cu pricina a fost recunoscută de către reclamantă, fiind amintită în însăși cererea de chemare în judecată. Or, această afirmație, fără suport probator – declarația soției medicului ginecolog al reclamantei, în lipsa stabilirii identității acestei persoane în prealabil, nu poate fi avută în vedere de instanță –, expusă în cadrul unei emisiuni cu audiență ridicată și apoi preluată de presa scrisă de tip tabloid, a fost de natură a crea un conflict între părți. În acest sens, instanța are în vedere și faptul că afirmația reclamantei din respectiva emisiune a vizat o acuzație punctuală la adresa pârâtului, nefiind dovedită, în ciuda potențialului deosebit de ridicat de lezare a reputației acestuia, fiind un veritabil atac la persoană.
Acest fapt se impune a fi reținut de instanță, chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale formulate de pârât, întrucât instanța, în aplicarea standardului convențional, este chemată să analizeze din oficiu comportamentul anterior al persoanei vizate de afirmațiile pretins defăimătoare. Or, în acest context, instanța reține preexistența unui fond tensionat al relațiilor dintre părți, generat și de conduita reclamantei.
Cât privește distincția dintre fapte și judecăți de valoare, instanța are în vedere că, potrivit standardului Curții, concretețea primelor se poate dovedi, în vreme ce judecățile de valoare nu-și pot demonstra exactitatea. „Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10” (Cauza I. împotriva României, nr._/03, 8 septembrie 2005).
Astfel, cu privire la afirmațiile pârâtului referitoare la realizarea unui avort de către reclamantă, prestarea de către aceasta a unor favoruri de natură sexuală unor bărbați în schimbul unor avantaje financiare, precum și la existența unor relații extraconjugale în perioada căsătoriei cu acesta, acestea reprezintă afirmații factuale, vizând fapte determinate, acuzații punctuale, care sunt, deci, susceptibile de a fi probate, conform standardului convențional. Aceeași concluzie este aplicabilă și în privința informațiilor pretinse dobândite de pârât de la alte persoane privind comportamentul mamei reclamantei în perioada unui sejur de tratament. Or, „faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă”, inclusiv o judecată de valoare putându-se „dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală” (Cauza C. și M., nr. 33.348/96, paragrafele 98-101, 14 iunie 2005). Cu privire la toate aceste fapte, instanța reține că nu au fost probate de pârât, rămânând la stadiul de simple alegații. Mai mult, pârâtul neagă la interogatoriu faptul că a realizat unele dintre aceste afirmații, deși înregistrarea audio depusă la dosar (fila 20), coroborată cu înscrisurile atașate (filele 20-94) dovedesc cu evidență contrariul.
Restul afirmațiilor, privitoare la cariera reclamantei, modul în care aceasta este percepută ca având o reputație morală îndoielnică, natura sa pretins materialistă, au caracterul evident de judecăți de valoare proprii, aparținând pârâtului, având în vedere că reprezintă percepția subiectivă a acestuia și sunt date de natură speculativă, obiect al unor controverse.
Cu privire la aceste judecăți de valoare, instanța reține că dreptul la reputație nu este înnăscut, ci se dobândește în timp, urmare a conduitei și a acțiunilor personale, percepția publică fiind influențată de aceste coordonate. Or, față de propriile declarații furnizate de reclamantă de-a lungul timpului presei de tip tabloid (filele 96-112) - aceasta descriind cu lux de amănunte detalii din viața sa privată („toată lumea e înnebunită după pielea mea. Am o piele de căprioară”, „își amintește că odată a făcut-o în lift, cu prietenul ei de-atunci, când mergeau în vizită la colegii de trupă. Era în plină zi, au blocat liftul și „duși” au fost, cu tot cu palpitații. Altădată, i s-a întâmplat la mare, într-o mașină oprită pe șosea. Ar fi putut fi descoperiți oricând, dar tocmai asta era partea cea mai frumoasă...”), dorința de a avea relații sentimentale doar cu bărbați potenți financiar („n-aș putea iubi un bărbat sărac”), precum și faptul că a fost implicată în relații amoroase cu bărbați căsătoriți de-a lungul timpului („am fost cu un bărbat însurat, dar nu aș mai face asta”) – rezultă că pârâtul avea suficiente elemente factuale pentru a da un suport semnificativ judecăților de valoare exprimate.
În orice caz, însă, atât cu privire la faptele expuse, cât și la judecățile de valoare, instanța reține că este lipsită de relevanță sub aspectul existenței faptei ilicite cercetarea conformității cu realitatea a faptelor expuse sau a existenței unor elemente factuale suficiente, de vreme ce simpla divulgare a unor aspecte ce țin de viața privată a reclamantei reprezintă, în sine, un fapt ilicit. Analiza expusă, însă, va fi avută în vedere de instanță în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, fiind importantă mai ales pentru stabilirea reprezentării subiective a pârâtului.
Cât privește modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, instanța constată că, deși pârâtul afirmă că, în privința relațiilor extraconjugale ale reclamantei, precum și în privința faptului că acesta nu ar fi fost tatăl copilului reclamantei, suportul informațiilor sale a fost presa tabloidă, acest aspect nu a fost dovedit.
Cât privește acuzațiile referitoare la conduita mamei reclamantei, de asemenea, pârâtul nu a furnizat niciun mijloc de probă în sprijinul afirmațiilor sale, pe care, de altfel, le-a și nuanțat la interogatoriu, încercând să le ofere un alt înțeles (filele 137-139).
Referitor la buna-credință a autorului afirmațiilor, instanța constată că aceasta nu se verifică în speță, din următoarele considerente. În primul rând, după cum s-a arătat, pârâtul nu și-a dovedit susținerile sale, altele decât judecățile de valoare, prin elemente de probă.
În plus, afirmațiile făcute – „singurele ei realizări au fost o melodie și faptul că m-a cunoscut pe mine”, „a aflat că se mărită și i-a cerut mașina înapoi”, „oare de ce toate relațiile ei sunt orientate către cei care pot plăti?”,, „copilul putea să iasă mulatru, să nu fie al meu”, „pot spune că viitorul nostru copil putea să fie turc, să aibă mingea de fotbal la picior”, „în seara aia puteam s-o am uite-așa, pentru că așa este ea”, „acum trebuie să presteze ca să ducă viața pe care i-am oferit-o eu” – au un caracter incisiv, malițios și un evident caracter polemic, reprezentând un atac personal la adresa reclamantei. De asemenea, unele expresii folosite au caracter licențios – „noi, băieții, le spunem ăstora căpușe”, „acest personaj are mintea scurtă”, „femeie ușoară”, „partidă contra partidă”, de natură a prejudicia persoana la care fac referire.
Cu excepția acestor afirmații, însă, instanța reține că limbajul folosit, în principiu, a fost decent și, foarte important, că, în ceea ce privește unele afirmații, pârâtul s-a manifestat în cadrul unei dezbateri care era deja în curs, dovedită de publicarea anterioară a unor articole de către presa tabloidă pe același subiect(Cauza D. împotriva României, nr. 4710/04, paragraful 47, 1 iunie 2010).
Instanța nu poate avea în vedere susținerile pârâtului, în sensul exercitării de către acesta a unui drept la replică prin afirmațiile făcute la adresa reclamantei, din considerentele următoare. Astfel, în această materie, instanța reține aplicabilitatea art. 6 din Decizia nr.114 din 14 octombrie 2002 privind dreptul la replică și rectificare, adoptată de Consiliul Național al Audiovizualului, potrivit căruia „Textul replicii trebuie să se refere numai la faptele neadevărate contestate, să fie exprimat în limitele decenței și să nu conțină amenințări sau comentarii marginale”. Or, în situația expusă, afirmațiile pârâtului legate de moralitatea reclamantei, a mamei sale, pretinse relații extraconjugale ale acesteia, lipsa de realizări profesionale, natura sa materialistă, precum și pretinsul avort realizat de către aceasta nu vizează, în mod evident, agresiunile fizice la care s-a referit reclamanta în emisiunea cu pricina, iar limbajul folosit nu este în totalitate în limitele decenței, după cum s-a arătat.
Pe cale de consecință, instanța reține că pârâtul nu a acționat cu bună-credință cât privește dezvăluirire realizate la adresa reclamantei în speță.
Cât privește repercusiunile generate de afirmațiile în cauză, instanța reține că acestea au fost realizate în cadrul a șase emisiuni de pe trei posturi de televiziune naționale cu audiențe ridicate – Antena 1, Kanal D, Pro TV. Totodată, din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar (filele 24-70), instanța retine că aceste afirmații au fost preluate de o . tabloide la nivel național, cu tiraj semnificativ.
Față de toate argumentele prezentate, reținerea faptei ilicite a pârâtului, constând în depășirea limitelor libertății de exprimare prin dezvăluirea unor elemente strict legate de viața privată a reclamantei în cadrul a șase emisiuni de televiziune, se impune, pentru o corectă punere în balanță a art. 8 și 10 din Convenție. Reținerea faptei ilicite în sarcina pârâtului nu este de natură a atrage o încălcare a dreptului său la liberă exprimare, câtă vreme acest drept nu este unul absolut, iar în speță au fost depășite limitele legale ale acestuia.
Pe cale de consecință, analizând toate aspectele mai sus menționate, instanța constată că fapta ilicită pretinsă în sarcina pârâtului există, nefiind incidentă teza întâi a art. 1353 C.civ. invocat de acesta, ci, dimpotrivă, teza a doua, de vreme ce s-a statuat asupra caracterului abuziv al exercitării dreptului său la liberă exprimare.
Referitor la legătura de cauzalitate, urmând jurisprudența Curții, aceasta reiese implicit din simpla existență a faptei ilicite.
Cât privește vinovăția pârâtului, acesta a acționat cu intenție directă, prevăzând și urmărind producerea consecințelor realizate în speță. Această formă a vinovăției reiese, după cum s-a arătat, din limbajul folosit și tonul afirmațiilor, fiind, de altfel, recunoscută implicit de pârât: prin mențiunea că, în esență, a dorit să își exprime un drept la replică, pârâtul confirmă că în mod deliberat și cu bună-știință a realizat afirmațiile defăimătoare.
Referitor la condiția prejudiciului, instanța reține că reclamanta a suferit un prejudiciu moral urmare a afirmațiilor făcute de pârât, constând în lezarea dreptului său la imagine și reputație, protejat de art. 58, 72 și 75 C.civ.. Aceasta deoarece, din simpla existență a faptei ilicite, în sistemul convențional, se deduce existența prejudiciului, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
În primul rând, afirmațiile pârâtului privind lipsa realizărilor profesionale ale reclamantei sunt de natură a o prejudicia semnificativ, prin raportare la CV-ul acesteia, expus în cererea de chemare în judecată, din care reies multiplele sale merite și succese profesionale. De asemenea, afirmațiile publice ale acestuia privind lipsa de moralitate a mamei reclamantei generează la nivelul mentalului acesteia din urmă un sentiment de rușine, dată fiind relația de rudenie directă existentă. Aceleași concluzii sunt aplicabile, în egală măsură, judecăților de valoare ale pârâtului privind moralitatea reclamantei, caracterul său materialist și faptelor alegate de acesta privind pretinsul avort și relațiile extraconjugale, afirmații ce au afectat-o pe reclamantă din punct de vedere emoțional, fapt confirmat și de martora R. Dănăiță (filele 147, 148).
Or, față de aspectele prezentate, întrucât prejudiciul moral nu este susceptibil de a fi dovedit, ci reiese implicit ca urmare a afirmațiilor cu potențial vătămător realizate, instanța reține că această cerință este îndeplinită în speță.
Cât privește întinderea prejudiciului produs, instanța are în vedere, pe de-o parte, faptul că reclamanta nu se bucură de reputația pretinsă în cererea de chemare în judecată, întrucât percepția publică despre aceasta a fost modelată de-a lungul timpului de lumina negativă creată de propriile declarații date presei tabloide, astfel cum s-a arătat mai sus. Din acest punct de vedere, deși există cu certitudine un prejudiciu produs acesteia prin declarațiile realizate de pârât, întinderea sa nu poate fi supradimensionată, prin raportare la suma de 45.000 lei solicitată de reclamantă cu titlu de daune morale.
De asemenea, cât privește contractele cu Primăria Orașului L. Gară și revista FHM, pe care reclamanta nu le-a mai putut încheia, ca urmare a conflictelor apărute între părți, astfel cum reiese din adresa nr. 3687/19.05.2014 (fila nr.24) și din emailul depus la dosar (fila 25), instanța nu va avea în vedere această pierdere din punct de vedere valoric, căci aceasta s-ar subsuma noțiunii de despăgubiri materiale. Or, reclamanta a solicitat exclusiv acordarea de daune morale, motiv pentru care instanța va reține existența acestor contracte eșuate doar ca elemente de probă în susținerea deteriorării imaginii sale publice. De asemenea, instanța are în vedere faptul că neîncheierea acestor contracte a fost de natură a-i produce reclamantei un sentiment de frustrare, care se impune a fi indemnizat pe măsură, sub aspectul daunelor morale.
Totodată, instanța are în vedere în prezenta cauză dispozițiile art. 1371 alin. 1 C.civ., potrivit cărora „În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”. În concret, astfel cum s-a arătat, instanța constată că reclamanta a contribuit la cauzarea prejudiciului produs, de vreme ce propriile sale afirmații, realizate în cadrul emisiunii „Wow Biz”, din data de 21.04.2014, pe postul de televiziune Kanal D, cu două zile anterior emisiunilor în care pârâtul a participat, au fost de natură a-l leza pe acesta și au generat conflictul deschis dintre părți. Or, în aceste condiții, instanța reține existența unei culpe comune a părților la cauzarea prezentului conflict, motiv pentru care va avea în vedere acest aspect la indemnizarea reclamantei.
Nu în ultimul rând, instanța apreciază că despăgubirile morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci sunt menite să ofere o satisfacție rezonabilă părții lezate. Din acest motiv, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanța se va raporta la consecințele negative concrete suferite de victimă pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura în care i-au fost afectate situația familială, profesională și socială a reclamantei.
Analizând toate considerentele expuse mai sus, instanța apreciază, astfel, că în cauza de față suma de 5.000 lei cu titlu de daune morale este de natură a oferi o reparație echitabilă pentru suferința reclamantei, cuantumul de 45.000 lei pretins fiind vădit disproporționat în raport cu situația concretă din speță.
Pe cale de consecință, având în vedere că toate condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constând în depășirea limitelor libertății de exprimare, sunt îndeplinite în speță, instanța urmează a admite primul capăt de cerere și va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
Referitor la capătul de cerere privind publicarea hotărârii, deși fapta ilicită a fost constatată în speță, instanța apreciază că o asemenea măsură ar fi disproporționată, din considerentele următoare.
Pe de-o parte, instanța reține că finalitatea acoperirii daunelor morale a fost îndeplinită prin pronunțarea hotărârii însăși, respectiv prin obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale. În acest sens, instanța apreciază că funcția preventiv-sancționatorie a răspunderii civile a fost îndeplinită, sancțiunea fiind suficientă pentru îndreptarea pe viitor a atitudinii pârâtului.
Pe de altă parte, având în vedere raportul conflictual existent în speță, alimentat de către ambele părți, instanța apreciază că măsurii publicării hotărârii îi lipsește oportunitatea. Aceasta deoarece poate conduce la apariția unor alte polemici similare pe viitor între reclamantă și pârât, generând tocmai efectul advers celui scontat, nefiind necesar în concret un alt exercițiu de expunere mediatică a părților.
Așadar, având în vedere considerentele exprimate, instanța va respinge petitul privind publicarea hotărârii judecătorești în două cotidiane centrale, ca neîntemeiat.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, se reține dovedirea plății taxei de timbru, în cuantum de 100 lei, prin chitanța . nr._ (fila 76), precum și a onorariului de avocat, în cuantum de 27.490,80 RON, prin factura . nr. 134/05-05-2014 (fila 156) și extrasul de cont din 12.05.2015 (fila 156). În privința onorariului de avocat, însă, instanța urmează a-l reduce la suma de 2.000 lei, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Aceasta deoarece, prin raportare la numărul redus de termene – trei, dintre care la un termen de judecată s-a dispus amânarea cauzei pentru nelegala citare, la complexitatea și numărul actelor procesuale întocmite în dosar – cerere de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare și concluzii scrise, în ultimele două acte procesuale reluându-se aproape în integralitate considerentele din cererea de chemare în judecată, instanța apreciază suma de 27.490,80 RON solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată ca fiind vădit excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în această faza procesuală.
Pe cale de consecință, față de cele expuse, instanța urmează a reduce onorariul avocațial la suma de 2.000 lei, măsură care nu are efecte în raporturile dintre reclamantă și avocatul acesteia, și urmează a obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.100 RON, din care 2.000 lei cu titlu de onorariu avocațial, iar 100 lei reprezentând taxa de timbru.
Văzând și prevederile art. 466 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta F. A. P., având CNP_, cu domiciliul ales la „SCA D. și Asociații”, cu sediul în București, .. 8, ., sector 3, în contradictoriu cu pârâtul T. M., cu domiciliul ales la SCA V. și T., cu sediul în București, ., ., ., sectorul 4.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
Respinge capătul de cerere privind publicarea hotărârii judecătorești în două cotidiane centrale, ca neîntemeiat.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, din care onorariu avocațial, în cuantum de 2.000 lei, și taxă de timbru, în cuantum de 100 lei.
Cu drept de apel, care se depune la Judecătoria Sectorului 5 București, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.
JUDECĂTOR, GREFIER,
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1008/2015. Judecătoria... | Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 1025/2015.... → |
|---|
