Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 695/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 695/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 695/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI

SECȚIA A II-A CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 695

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: I. S.

GREFIER: R. L. A.

Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul B. G., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20.01.2015, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de astăzi, când, în aceeași constituire, a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 01.06.2012, sub nr._, reclamantul B. G. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând:

  1. Să se constate faptul prejudiciabil al emiterii nelegale a mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2012 și nr._/09.05.2003, de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
  2. Obligarea pârâtului S. R. la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat, în temeiul art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 Cod civil, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite,
  3. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că mandatele de interceptare a convorbirilor sale telefonice cu nr._/13._ și nr._/09.05.2003 au fost emise nelegal, cu încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CEDO a arătat în mod constant, în legătură cu posibilitatea autorităților de a supraveghea în secret pe cetățeni, că aceasta nu este acceptată decât ca o măsură necesară pentru apărarea instituțiilor democratice și numai în condițiile de excepție restrictive cuprinse în paragraful 2 al art. 8 din Convenție. Mandatele arătate mai sus au fost depuse în cursul soluționării dosarului penal nr._ aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție abia în etapa procesuală a recursului, deși ele au fost solicitate de avocați încă de la judecarea cauzei în fond.

Reclamantul a mai învederat că, prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2009 (f.1530 – 1533) din dosarul penal_, instanța de judecată a admis cererea inculpaților de a se emite o adresă (fila 1535 dosar fond) către P. Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a se comunica mandatele de interceptare a convorbirilor telefonice purtând numerele nr._ din 13.11.2002 și nr._ din 09.05.2013, prin care s-a autorizat interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice. P. a refuzat însă, în mai multe rânduri, să pună la dispoziția instanței aceste autorizații de interceptare, motivând că sunt clasificate în clasa „secrete de stat” (f.1542 din dosarul penal nr._ ); cu toate acestea, în mod surprinzător, acestea au fost depuse de către parchet în calea de atac a recursului.

Reclamantul a susținut că, prin emiterea nelegală, discreționară, a acestor mandate de interceptare i s-a creat un grav prejudiciu, determinat, pe de-o parte, de atingerea adusă dreptului său la respectarea unei vieți private, intime, iar, pe de altă parte, de faptul că aceste interceptări au fost folosite, de instituțiile statului, pentru întocmirea unui dosar penal.

A invocat jurisprudența Curții Europene în cauze precum D. P. contra României, în care s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție pentru împrejurarea că autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori, din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză.

Împrejurarea că emiterea acestor mandate s-a făcut în mod abuziv rezultă și din faptul că, prin Rezoluția nr. 500/P/1999 din 30.10.2000, P. de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea unor infracțiuni privitoare la siguranța națională. Soluția a fost infirmată prin Rezoluția nr. 2038/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunându-se reluarea cercetărilor pentru infracțiunile prevăzute de art. 166 și art. 1681 Cod penal. La data de 27.05.2002, P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată inexistența elementelor constitutive pentru infracțiunile prevăzute de art. 201 și art. 202 Cod penal și de art. 166 Cod penal, dispunându-se din nou neînceperea urmăririi penale. Așadar, deși încă din anul 2002, luna a șasea, P. a stabilit inexistența elementelor constitutive ale vreunei infracțiuni ce ar leza siguranța națională, a emis, în continuare, mandate de interceptare pentru considerentele inițiale.

Pe de altă parte, interceptările convorbirilor telefonice efectuate în temeiul Legii nr. 51/1991 și utilizarea informațiilor astfel obținute ca probe într-un proces penal vizând infracțiunile de drept comun sunt într-un total dezacord cu legea.

În acest sens pledează și dispozițiile Legii nr. 14/1992 care converg spre ideea că Serviciul R. de Informații, în activitatea sa informativă, nu poate decât să transmită informațiile culese organelor de urmărire penală pentru valorificarea acestora ca indicii și nu ca probe, în privința proceselor instrumentate pentru cercetarea unor infracțiuni de drept comun – această distincție între categoria indiciilor și cea a probelor, în înțelesul procedurii penale, este tranșată implicit de dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 14/1992 în sensul că, în mod exclusiv, doar actele de constatare ale unor amenințări la adresa siguranței naționale pot constitui mijloc de probă și în niciun caz actele de constatare care ar cuprinde elemente de fapt privind infracțiuni de drept comun. Mai mult, art. 16 și art. 21 din Legea nr. 51/1991 interzic în mod expres ca activitatea de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale și evident utilizarea lor să lezeze viața particulară, onoarea sau reputația cetățenilor, incriminând ca infracțiune utilizarea, prin publicarea lor, unor asemenea informații cunoscute incidental în cadrul activității de strângere a datelor necesare siguranței naționale. Or, în speța de față, au fost utilizate în mod nelegal, ca probe, informații ce privesc viața intimă în cel mai înalt grad, utilizarea acestora în cadrul unui proces public aducând prejudicii grave onoarei și reputației persoanei la care se referă.

Reclamantul a mai arătat că activitatea de interceptare a convorbirilor i-a creat și un prejudiciu psihic de netăgăduit, determinat de un puternic sentiment de insecuritate, având în vedere și antecedentele regimului comunist, al cărui victimă a fost.

În acest sens, a invocat declarații ale ministrului administrațiilor și internelor, I. R., apărute în presă în 27.03.2004, privind activitatea de supraveghere a Mișcării de Integrare Spirituală în Absolut.

Cu privire la aplicabilitatea art. 1000 alin. 3 Cod civil, reclamantul a arătat că S. ca persoană responsabilă răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspundere ce are un caracter obiectiv.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 – 999 și art. 1000 alin. 3 Cod civil.

În temeiul art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă, în dovedirea susținerilor sale, reclamantul a atașat cererii de chemare în judecată, în copie, următoarele înscrisuri: adresa nr. 301/C_ a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, mandatele nr._/13.11.2002 și nr._/09.05.2003.

Prin întâmpinarea depusă la filele 12-21 din primul dosar al Judecătoriei Sector 5, prin Serviciul Registratură, la data de 17.09.2012, pârâtul Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat următoarele excepții procesuale:

1. Excepția necompetenței materiale a judecătoriei, arătând că, raportat la valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant, conform art. 2 pct. 1 lit. h Cod procedură civilă, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului,

2. Excepția netimbrării acțiunii, arătând că acțiunea este una în pretenții civile, evaluabilă, astfel că trebuie timbrată,

3. Excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 132 alin. 1 din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 303/2004, procurorii își desfășoară activitatea conform principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Astfel, magistrații procurori fac parte din Ministerul Public, care alături de instanțele judecătorești și Consiliul Superior al Magistraturii, compun autoritatea judecătorească, care reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept. Procurorul General subordonează doar pe cale administrativă procurorii, nu și din punctul de vedere al exercitării profesiei. În situația de față există o disociere a raportului de prepușenie care decurge din natura specifică a exercitării unei profesii și din modalitățile specifice de exercitare acesteia. Sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, subordonarea acestuia față de Procurorul General fiind doar una administrativă.

În cauză, singurul care poate răspunde pentru prejudiciul invocat de reclamant este statul, în acest sens fiind art. 52 Constituție și art. 94 alin. 1 și 6 din Legea nr. 303/2004.

Pârâtul a arătat că, în cauză, nu se poate vorbi de o eroare judiciară, fiind în discuție modalitatea de desfășurare a unei cercetări penale, astfel că situația invocată de reclamant nu se încadrează în dispozițiile art. 13 alin. 3 din OG nr. 94/1999 și art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004.

4. Excepția necompetenței materiale a instanței civile în soluționarea prezentei cauze, arătând că, potrivit art. 275 Cod procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, care se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, iar, potrivit art. 278 Cod procedură penală, plângerea împotriva măsurilor luate de procuror se rezolvă de prim procurorul parchetului, după epuizarea acestor căi putându-se ajunge în fața instanței de judecată, conform art. 2781 Cod procedură penală. Prin urmare, activitatea de cercetare penală exclude controlul instanței civile.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că pretențiile reclamantului sunt inadmisibile, mandatele de interceptare a comunicațiilor contestate fiind emise în temeiul art. 13 raportat la art. 3 lit. f, h și l din Legea nr. 51/1991 și art. 10 din Legea nr. 14/1992. Procurorul, care autoriza la acea dată emiterea mandatului de interceptare, trebuia să menționeze date sau indicii din care să rezulte existența uneia dintre amenințările la adresa siguranței naționale, prevăzute de art. 3 din lege. Actul normativ în baza căruia se emite un astfel de mandat precizează că, dacă o persoană se consideră vătămată în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul unui mandat, se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul. Raportat la aceste prevederi, reclamantul putea să urmeze această cale de a formula plângere. Totodată, putea utiliza căile prevăzute de art. 278-2781 Cod procedură penală. Prin urmare, instanța de fond nu poate dispune asupra legalității mandatelor de interceptare a convorbirilor telefonice, întrucât obiectul cererii deduse judecății excede controlului instanței civile.

Cu privire la clasificarea mandatelor de interceptare, pârâtul a arătat că, față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 și art. 17 din Legea nr. 182/2002, decizia privind declasificarea aparține unor instituții cu atribuții în domeniul siguranței naționale, motiv pentru care raționamentul reclamantului cu privire la acest aspect este unul pur speculativ. În acest sens, se poate reține Decizia Curții Constituționale nr. 766/2006.

Cu privire la încălcarea art. 8 din CEDO, pârâtul a arătat că măsurile organului de cercetare penală erau prevăzute de lege, actele normative incidente sunt accesibile și previzibile și prevăd un mecanism cu suficiente garanții împotriva arbitrariului. Ingerința în viața privată a reclamantului a urmărit un scop legitim, și anume prevenirea și pedepsirea faptelor ce aduc atingere siguranței statului, fiind proporțională cu scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește normele răspunderii civile delictuale, pârâtul a susținut că nu există un raport de tip comitent prepus între Ministerul Public pe de-o parte și procurori pe de altă parte, subordonarea acestora fiind una doar administrativă.

Nu se poate reține nici răspunderea personală a procurorului, întrucât modalitatea de soluționare a unei cauze ține de propria conștiință a magistratului și de aplicarea corectă a legii.

Pârâtul a învederat și faptul că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu material și moral, că fapta ilicită în cauză nu există, iar vinovăția organelor de cercetare penală nu poate fi stabilită.

În drept, pârâtul a invocat art. 115-118 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la filele 26-28 din primul dosar al Judecătoriei Sector 5, prin Serviciul Registratură, la data de 17.09.2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat următoarele excepții procesuale:

  1. Excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că reclamantul avea posibilitatea formulării acțiunii în termen de 3 ani de la data producerii faptului prejudiciabil, termen care a expirat.
  2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R.¸ având în vedere că reclamantul invocă fapte ilicite al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, potrivit art. 223 alin. 2 din Noul Cod Civil, S. nu răspunde pentru obligațiilor celorlalte instituții de stat. Totodată, potrivit art. 52 alin.3 din Constituție, S. răspunde doar pentru erorile judiciare, nu și pentru actele juridice ale unei persoane juridice, care răspunde în nume propriu pentru faptele ilicite săvârșite.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind invocată în cauză nicio eroare judiciară. Presupusul prejudiciu moral invocat nu poate atrage răspunderea Statului R. pentru fapte ce nu îi sunt imputabile.

În drept, pârâtul a invocat art. 998-999 Cod civil.

Prin notele de ședință depuse la filele 40-43 din primul dosar al Judecătoriei Sector 5, prin Serviciul Registratură, la data de 16.11.2012, pârâtul Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a mai invocat următoarele două excepții:

  1. Excepția prescripției dreptului la acțiune¸arătând că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani este luna august 2004, când s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penală, la care au participat apărătorii aleși ai reclamantului, care avea calitatea de inculpat, și în cuprinsul căruia au fost incluse procesele verbale încheiate la data de 14.05.2004 cu privire la redarea convorbirilor telefonice interceptate în baza celor două mandate. Raportat la această dată, termenul de 3 ani s-a împlinit în august 2007, înainte de formularea prezentei acțiuni.

Un al doilea moment la care ar fi putut începe să curgă termenul de prescripție, ar fi data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii CEDO D. P. contra României, privind neconformitatea dispozițiilor Legii nr. 51/1991 cu Convenția, dată față de care termenul de prescripție s-a împlinit de asemenea.

  1. Excepția prematurității cererii de chemare în judecată, arătând că revine exclusiv instanței penale a stabili dacă probele strânse în faza de urmărire penală servesc scopului procesului penal pendinte sau reprezintă o ingerință nejustificată în viața privată a reclamantului. În acest sens, a susținut că Legea nr. 14/1992 prevede în mod expres faptul că actele de constatare efectuate de SRI pot constitui mijloace de probă în procesul penal.

Pe fondul cauzei, pârâtul a mai învederat diferențele dintre cauza D. P. contra României și situația reclamantului. Astfel, la data emiterii mandatelor, Curtea Europeană nu efectuase un examen al Legii nr. 15/1991 în raport de prevederile Convenției. Raportat la acest aspect, pârâtul a arătat că nu putea, în mod constituțional și legal, să refuze îndeplinirea unei atribuții impuse de lege și nici nu putea substitui o procedură legală cu o altă procedură ad hoc. Totodată, atributul adoptării și alinierii legislației naționale la dispozițiile Convenției Europene revine Statului membru, Ministerul Public neputând răspunde pentru lipsa garanțiilor suficiente în procedura de emitere a mandatelor de interceptare.

O diferență față de cauza D. P. contra României, este aceea că în cauza reclamantului a existat un control a posterior al temeiniciei interceptării din partea unei autorități independente și imparțiale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție. Înainte de întocmirea rechizitoriului, P. a solicitat instanței competente certificarea înregistrărilor, solicitare ce i-a fost respinsă pe considerentul aplicării în timp a legii. Totodată, în cazul reclamantului, se înființase Institutul Național de Expertize Criminalistice, care putea certifica realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, o altă diferență notabilă față de speța CEDO.

Cu privire la prejudiciul solicitat de către reclamant, pârâtul a arătat că între suma solicitată și încălcările art. 8 CEDO nu există nicio legătură de cauzalitate, aspect reținut și de Curtea Europeană în cauza analizată mai sus.

În ședința publică din data de 15.01.2013, reclamantul a depus o cerere precizatoare (f.58-59 din primul dosar), prin care a arătat că primul capăt al cererii sale este:

- să se constate faptul prejudiciabil al emiterii nelegale a mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2012 și nr._/09.05.2003, precum și al utilizării și depunerii acestora în dosarul nr._ al ÎCCJ, de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea acestei precizări, reclamantul a arătat că utilizarea acestor interceptări în dosarul penal l-a prejudiciat în mod grav, acesta fiind principalul motiv pentru care hotărârile de achitare a sa au fost casate și s-a dispus condamnarea sa. De altfel, modalitatea de depunere la dosar a acestor interceptări a cauzat o inegalitate de arme în procesul penal a sa față de parchet, care a refuzat să depună mandatele de interceptare până în momentul recursului, la ultimul termen de judecată, când instanța a rămas în pronunțare.

Prin Sentința civilă nr. 292/15.01.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București, instanța de fond a recalificat excepția necompetenței instanței civile, invocată prin întâmpinare, ca o excepție a inadmisibilității, pe care a admis-o, și, ca atare, a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 213R/29.01.2014 a Tribunalului București, hotărârea judecătorească prezentată anterior a fost casată, în urma admiterii recursului declarat de recurentul-reclamant B. G., cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanței.

În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a arătat că instanța civilă are obligația de a verifica în ce măsură fapta autorităților de a proceda la interceptarea reclamantului îmbracă un caracter ilicit, raportându-se, în măsura în care apreciază că se impune, și la soluția pronunțată în dosarul penal cu privire la legalitatea sau nu a probei în cauză.

În ședința publică din fața Tribunalului București din data de 15.01.2014, pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la legalitatea emiterii mandatelor de interceptare, arătând că Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat acest aspect prin Decizia penală nr. 1131/12.04.2012.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 27.02.2014, sub nr._ .

În rejudecare, prin Încheierea din data de 10.60.2014 a Judecătoriei Sector 5 București, s-a reținut că instanța de control judiciar a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea judecătoriei, astfel că excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare, a fost soluționată implicit. Totodată, instanța a respins, ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și a unit cu fondul, conform art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de ambii pârâți.

Cu privire la excepția netimbrării, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 15 lit. f din Legea nr. 146/1997, conform cu care acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 11.01.2014, instanța a dispus, conform art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, unirea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, invocată de ambii pârâți, prin întâmpinări cu fondul cauzei. Totodată, a recalificat excepția prematurității cererii, invocată de pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casați și Justiție, prin întâmpinare, față de argumentele invocate în susținerea acesteia, ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

La același termen de judecată, instanța a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de toate părțile. În cadrul probei cu înscrisuri, la dosar au fost depuse următoarele: Încheierea din 09.10.2012 din dosarul ÎCCJ nr._, rechizitoriul din dosarul nr. 720/P/2003, adresa Judecătoriei Sector 5 din 1.07.2004, adresa PÎCCJ către Judecătoria Sector 5 București, Încheierea Tribunalului București din 21.03.2004, Sentința penală nr. 86/23.04.2010 a Tribunalului Sibiu, Încheierea din data de 09.04.2010 a Tribunalului Sibiu, Decizia penală nr. 5A/2011 a Curții de Apel A. I., Decizia nr. 1131/12.04.2012 a ÎCCJ, Încheierea ÎCCJ din 23.02.2012, Sentința civilă nr. 1271/01.07.2011 a Tribunalului București, Rezoluția nr. 865/II/2/2012 din 26.03.2012 a PÎCCJ, minuta Sentinței ÎCCJ nr. 1338/05.10.2012, rezoluția din 7.04.2003 a PCAB, rezoluția din 30.10.2000 a PCAB, extrase portal, jurisprudență, încheierea Tribunalului Sibiu din 09.02.2009, procesul verbal al PCAB din 15.06.2004.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:

La data de 13.11.2002, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a emis mandatul nr._ (f.8), în temeiul art. 13 raportat la art. 3 lit. f, h și l din Legea nr. 51/1991 și art. 10 din Legea nr. 14/1992, prin care a autorizat interceptarea comunicațiilor reclamantului B. G. la postul mobil nr._, precum și accesul în spațiile din București și alte localități în care au loc manifestări cu caracter extremist ale membrilor MISA, organizate de acesta, și în locurile de cazare, în scopul instalării de mijloace tehnice de interceptare a comunicațiilor, întreținerii și ridicării acestora, precum și pentru ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee. Mandatul a fost emis pentru o durată de 3 luni, între 15.11.2002 și 14.02.2003.

Ulterior, în data de 09.05.2003, pârâtul a emis un nou mandat, cu nr._ (f.9), prin care, în temeiul art. 13 alin. 5 din Legea nr. 51/1991, a dispus prelungirea cu 3 luni de la 13.05.2003 – 12.08.2003, a mandatului nr._/11.02.2003, pentru interceptarea comunicațiilor reclamantului și activitățile adiacente indicate anterior.

La data de 13.08.2004, prin rechizitoriul emis în dosarul penal nr. 720/P/2003 (f.16-40), P. de pe lângă Curtea de Apel București a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. G.. În cuprinsul rechizitoriului au fost reținute, printre mijloacele de probă, procesele verbale de redare a convorbirilor, obținute pe baza celor două mandate contestate în cauză.

Totodată, s-a consemnat faptul că inculpatului B. G. nu i-a putut fi prezentat materialul de urmărire penală, conform art. 257 și art.250 Cod procedură penală, întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale, fiind aplicabile dispozițiile art. 254 alin. 1 Cod procedură penală.

Prin Sentința penală nr. 86/23.04.2010 a Tribunalului Sibiu din dosarul nr._ (f.60-71), cauza penală privindu-l pe inculpatul B. G. a fost soluționată, în sensul achitării acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 pct. 1 lit. a Cod procedură penală. În cuprinsul hotărârii, s-a reținut faptul că interceptările convorbirilor telefonice ale inculpatului nu pot reprezenta mijloace de probă în procesul penal care să respecte exigențele dispozițiilor art. 63 Cod procedură penală, cu atât mai mult cu cât autorizațiile de interceptare ale acestora nu au fost depuse la dosar, fiind clasificate ca secrete de stat. Această soluție a fost menținută, prin Decizia penală nr. 5/A/14.03.2011 a Curții de Apel A. I. (f.72-90), prin respingerea apelului formulat de P. de pe lângă Tribunalul Sibiu. Cu privire la interceptările convorbirilor telefonice, instanța de apel a reținut că acestea au fost înlăturate în mod corect de la aprecierea materialului probator, fiind vorba despre probe administrate nelegal. Astfel, a reținut că, deși legislația procesual penală în vigoare la acea dată acorda procurorului posibilitatea de a autoriza o atare imixtiune în viața privată a persoanelor, în condițiile expuse, aceste dispoziții veneau în contradicție cu art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, s-a reținut că organele de urmărire penală nu au depus la dosar autorizațiile de interceptate, susținând că aceasta sunt clasificate ca secrete de stat.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 1131/12.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (f.91-98), a fost admis recursul declarat de P. dispunându-se casarea celor două hotărâri de fond, și reținerea cauzei pentru rejudecare. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că instanțele de fond au înlăturat în mod nejustificat procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, apreciind că aceste probe au fost administrate nelegal.

Din încheierea ÎCCJ din data de 23.02.2012, pronunțată în dosarul nr._ (f.99-101), rezultă că cele două mandate privind interceptarea convorbirilor inculpatului au fost declasificate și depuse la dosar înainte de respectivul termen.

În urma rejudecării cauzei, ÎCCJ a pronunțat Decizia penală nr. 2107/14.06.2013 (f.61-151 dos. TB), prin care a dispus, în mod definitiv, condamnarea inculpatului B. G., la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată, prevăzută de art. 198 alin. 2 și 3 raportat la art. 41 alin. 2 Cod penal.

În motivarea acestei soluții (filele 155-159 din dos. TB), Înalta Curte a reținut, ca mijloace de probă, înregistrările convorbirilor telefonice ale inculpatului, arătând că, în această fază procesuală au fost atașate la dosar cele trei autorizații în baza cărora au fost interceptate comunicațiile inculpatului (nr._/13.11.2012,_/09.05.2013,_/11.02.2003).

Înalta Curte a reținut că cele trei mandate au fost emise cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991, în forma în vigoare la momentul respectiv, înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003. Ulterior, aceasta a efectuat o analiză detaliată a actelor de procedură penală emise cu privire la reclamantul B. G., a probelor și a indiciilor avute în vedere de organele de urmărire penală, și a stabilit că emiterea respectivelor mandate a avut nu doar o bază legală, ci și una factuală, concretizată în existența unor indicii care să determine aparența implicării inculpatului în acțiuni de natură a aduce atingere siguranței naționale. Ulterior, deși s-a dispus neînceperea urmăririi penală pentru infracțiuni privind siguranța națională, Înalta Curte a stabilit că interceptările pot fi utilizate în mod legal ca mijloace de probă, pentru dovedirea săvârșirii unor alte infracțiuni.

Prin aceleași considerente, instanța supremă a analizat și legalitatea emiterii celor două mandate, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza D. P. contra României, arătând că, deși Curtea a constatat că Legea nr. 51/1991 nu îndeplinea exigențele art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, utilizarea interceptărilor astfel obținute ca probă în dosarul penal nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil și nu a încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Având în vedere această situație de fapt, instanța va analiza temeinicia cauzei, pronunțându-se cu prioritate asupra excepțiilor procesuale invocate de părți:

  1. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată prin întâmpinare:

Instanța reține, analizând atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea precizatoare formulată de reclamant, că pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemat în judecată doar în considerarea primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea faptului prejudiciabil al emiterii nelegale a mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2012 și nr._/09.05.2003, precum și al utilizării și depunerii acestora în dosarul nr._ al ÎCCJ, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta rezultă fără echivoc din faptul că, prin al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea celuilalt pârât, a Statului R., la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Calitatea procesuală reprezintă una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civilă și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportului juridic dedus judecații (calitatea procesuală pasivă). În cauză, pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, se solicită constatarea emiterii nelegale a unor acte juridice, prin încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății nu poate fi considerat nimeni altul decât emitentul actului juridic contestat, respectiv emitentul celor două mandate de interceptare – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Argumentele pârâtului din întâmpinare, potrivit cu care răspunderea civilă pentru eventuala faptă ilicită invocată de către reclamantă i-ar reveni pârâtului Statului R., deși întemeiate, astfel cum se va arăta mai jos, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a sa pentru primul capăt de cerere, care, astfel, cum s-a arătat anterior, nu are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a instituției Ministerului Public, ci doar constatarea nelegalității emiterii unui act juridic.

Considerentele pârâtului privind independența operativă a procurorilor în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu sunt relevante pentru stabilirea calității procesuale pasive, câtă vreme aceștia acționează în mod unitar, sub coordonarea instituției din care fac parte și a Ministerului Public, în temeiul art. 131 alin. 2 și art. 132 alin. 1 din Constituția României.

Raportat la acest raționament juridic, pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitate procesuală pasivă, pe capătul de cerere pentru care a fost chemat în judecată, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de acesta, va fi respinsă ca neîntemeiată.

  1. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată prin întâmpinare:

Conform susținerilor reclamantului (note scrise - f.116), temeiul cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva pârâtului S. R. este reprezentat de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, acesta fiind ținut să răspundă obiectiv pentru organizarea defectuoasă a activității judiciare.

Instanța constată că, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituție și art. 96 alin. 1 și 6 din Legea nr. 303/2004, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Aceste texte legale, deși invocate de pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu sunt aplicabile în cauză, neexistând o eroare judiciară pentru care pârâtul S. R. să fie chemat să răspundă.

Fapta ilicită susținută de reclamant se referă la încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin emiterea a două mandate de interceptare și utilizarea lor în procesul penal.

Or, instanța reține că obligația de a asigura respectarea drepturilor prevăzute de convenție, revine statelor membre ale Convenției – în cauză Statului R., atât prin legislația națională adoptată cât și prin modalitatea de implementare a acesteia. Pentru neîndeplinirea acestei obligații, în mod evident că răspunderea nu poate reveni decât Statului R., care are astfel calitate procesuală pasivă în cauză.

În acest sens, în temeiul art. 13 din Convenție, orice persoană se consideră prejudiciată prin încălcarea unui dintre drepturile sale fundamentale are dreptul de a se adresa instanței pentru repararea prejudiciului suferit, iar calitate procesuală pasivă în cadrul acestor cereri nu poate avea decât S. R.. Totodată, conform art. 223 alin.1 Cod civil, statul participă la judecată prin Ministerul Finanțelor Publice.

Raportat la aceste argumente, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respinsă, ca neîntemeiată.

  1. Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de ambii pârâți:

Instituția prescripției extinctive va fi analizată conform dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (denumit în continuare Cod civil), aplicabil în cauză în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. 4 Cod civil, raportat la momentul începerii termenului de prescripție, care va fi stabilit în continuare.

Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil, prin care se stinge dreptul material la acțiune prin care acesta ar fi putut obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative. Astfel, potrivit art. 2500 Cod civil, Dreptul material la acțiune (...) se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Acțiunea de față, fiind una cu un obiect patrimonial, este supusă prescripției extinctive, potrivit art. 2501 alin. 1 Cod civil, termenul de prescripție aplicabil fiind cel general de 3 ani, reglementat de art. 2517 Cod civil. În materia răspunderii civile delictuale, art. 2528 cod civil stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Așadar, în materia specifică a răspunderii civile delictuale, legiuitorul a stabilit două momente alternative de la care poate începe prescripția să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv al datei la care trebuia ori putea să cunoască aceste elemente. Cunoașterea celor două elemente trebuie să fie cumulativă, pentru a începe să curgă termenul de prescripție, cel prejudiciat trebuind să cunoască nu numai paguba suferită ci și persoana împotriva căreia se poate îndrepta.

În cauză, instanța apreciază că reclamantul a cunoscut faptul prejudiciabil și persoana responsabilă la data declasificării mandatelor de interceptare și a depunerii acestora în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție nr._, respectiv la data de 23.02.2012 (încheierea de la filele 99-101 din primul dosar).

Astfel, nu se poate reține ca moment al începerii termenului de prescripție, data prezentării materialului de urmărire penală, deoarece, astfel cum s-a consemnat în rechizitoriul emis în dosarul 720/P/2003, această etapă procedurală nu a avut loc, reclamantul B. G. sustrăgându-se de la procedura urmăririi penale.

Totodată, nu se poate reține ca moment al începerii termenului de prescripție, nici data cunoașterii rechizitoriului de către reclamant, personal sau prin reprezentanții săi convenționali, deoarece în cuprinsul acestui înscris au fost consemnate doar procesele verbale privind interceptările convorbirilor inculpatului, nu și cele două mandate care au stat la baza obținerii interceptărilor sau emitentul lor.

Atât prin cunoașterea rechizitoriului cât și a proceselor verbale privind interceptările, depuse în dosarul penal al instanței încă de la început, reclamantul a putut cunoaște doar faptul prejudiciabil la interceptării sale, prezumând existența unor mandate de interceptare, nu însă și persoana responsabilă de emiterea acestora.

Totodată, deși, conform Încheierii din 09.02.2009 a Tribunalului Sibiu, din dosarul nr,_ (79-85), reclamantul avea cunoștință, la acea dată, despre numărul mandatelor de interceptare, instanța apreciază, în continuare, că nu se poate prezuma, prin acest fapt, și cunoașterea emitentului celor două înscrisuri.

Acest detaliu a putut fi cunoscut de către reclamant doar în momentul studierii celor două mandate, respectiv în momentul declasificării și depunerii lor în dosarul penal ce se afla în desfășurare – 23.02.2012.

Data publicării în Monitorul Oficial a cauzei CEDO D. P. contra României, invocată de pârât prin întâmpinare, nu prezintă nicio relevanță sub aspectul cunoașterii celor două aspecte esențiale pentru începerea termenului de prescripție.

Ca atare, instanța reține că termenul de prescripție de 3 ani, aplicabil prezentei acțiuni, a început să curgă la data de 23.02.2012, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 01.06.2012, așadar înainte de împlinirea termenului.

Pentru aceste considerente, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, astfel că va fi respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei:

Prealabil analizării fondului cauzei, instanța reține că cererea de chemare în judecată a reclamantului are un singur obiect, și anume angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Deși primul capăt de cerere a fost formulat sub forma unei acțiuni în constatare, împotriva și a pârâtului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța reține că acesta se referă la constatarea existenței faptei ilicite, ca primă condiție a răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală va fi analizată conform dispozițiilor Codului civil din 1864, având în vedere data comiterii faptei ilicite ce urmează a fi reținută în continuare, respectiv data emiterii mandatelor de interceptare, și normele tranzitorii cuprinse în art. 3 și art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Astfel, temeiul de drept al cererii reclamantului, astfel cum a fost acesta susținut și argumentat prin precizările efectuate pe parcursul procesului, este reprezentat de art. 998-999 din Codul civil din 1864, potrivit cu care orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa

Condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum rezultă din analiza art. 998 – 999 citate anterior sunt existența unei fapte ilicite, săvârșirea ei cu vinovăție, existența unui prejudiciu patrimonial și a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, iar acestea trebuie dovedite de către reclamant, potrivit dispozițiilor art. 1169 din Codul civil din 1864.

Fapta ilicită invocată în cauză, conform cererii precizate, a fost motivată prin două aspecte, respectiv:

  1. emiterea mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2012 și nr._/09.05.2003 cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
  2. depunerea și utilizarea acestora în dosarul nr._ al ÎCCJ, de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, instanța constată că, prin considerentele din Decizia penală nr. 2107/14.06.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat legalitatea utilizării celor două mandate de interceptare ca mijloace de probă în procesul penal, iar această soluție se impune în cauză în virtutea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, atât în temeiul art. 22 alin. 1 Cod penal, cât și a art. 1201 din Codul civil din 1864.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat în mod expres legalitatea utilizării celor două mandate de interceptare ca mijloace de probă în procesul penal și a reținut că acestea pot fi reținute în mod legal fără a se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanța va respinge cererea reclamantului de a se constata fapta ilicită constând în depunerea și utilizarea nelegală a mandatelor de interceptare în procesul penal, ca neîntemeiată, constatând că, asupra acestui aspect, s-a pronunțat cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2107/14.06.2013.

Cu privire la primul aspect invocat de către reclamant în motivarea faptei ilicite, respectiv emiterea mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2002 și nr._/09.05.2003 cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că autoritatea de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai operează, întrucât considerentele instanței supreme nu au vizat și o eventuală atingere adusă drepturilor reclamantului prevăzute de art. 8 din Convenție.

Astfel, instanța supremă a analizat în detaliu posibilele atingeri aduse dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 CEDO, fără însă a face referire și la încălcările art. 8 din Convenție. Cu privire la art. 8, Înalta Curte s-a rezumat să citeze considerentele Curții Europene în cauza D. P. contra României, potrivit cu care Legea nr. 51/1991 nu îndeplinea exigențele art. 8 din Convenția Europeană, fără a dezvolta în niciun mod acest aspect.

Așadar, instanța va analiza în continuare dacă, în cauză, se poate constata că mandatele nr._/13._ și_/09.05.2003 au fost emise de către pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă aceasta poate reprezenta o faptă ilicită care să angreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului S. R..

Prin emiterea celor două mandate de interceptare a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, aspect ce este necontestat de către părțile din dosar. Mai departe, trebuie analizat dacă această ingerință respectă exigențele art. 53 din Constituția României și art. 8 paragraf 2 din Convenție, potrivit cu care Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

În primul rând, instanța că cele două mandate de interceptare au fost emise în temeiul Legii nr. 51/1991, cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ în forma în vigoare la data emiterii lor, înainte de adoptarea Legii nr. 281/2003 pentru modificarea Codului de procedură penală, astfel cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție, de asemenea, cu autoritate de lucru judecat.

În al doilea rând, instanța va analiza conformitatea aplicării în cauză a Legii nr. 51/1991, în forma în vigoare înaintea Legii nr. 281/2003, cu dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene de Drepturilor Omului.

În cauza D. P. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a efectuat o analiză extinsă a Legii nr. 51/1991 și a stabilit că aceasta nu respectă exigențele art. 8 din Convenție.

Curtea Europeană a reamintit că, pentru a fi compatibilă cu art. 8 paragraf 2 din Convenție, o ingerință prevăzută de lege se referă nu numai la respectarea dreptului intern, ci și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, Astfel, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrariului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (par. 61).

Deși a admis că Legea nr. 51/1991 putea fi considerată necesară într-o societate democratică, în virtutea puterii discreționare a legiuitorului național, Curtea a concluzionat că actul normativ nu asigura un grad minim de protecție împotriva arbitrariului, pentru următoarele motive:

- lipsa de independență a autorităților competente să autorizeze ingerința, interceptările fiind autorizate de procurori, care, în sistemul juridic român, nu sunt independenți față de puterea executivă,

- lipsa unui control a priori, a autorizațiilor date de procuror, deciziile acestuia neputând fi atacate în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial,

- lipsa unui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorități independente și imparțiale,

- lipsa garanțiilor referitoare la păstrarea caracterului intact și complet al înregistrărilor și distrugerea acestora,

- lipsa de independență a autorității care ar fi putut certifica realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, singura autoritate cu această atribuție fiind Serviciul R. de Informații, adică tocmai autoritatea însărcinată cu efectuarea interceptărilor.

Aplicând aceleași criterii în cauza de față, instanța constată că primele două deficiențe ale procedurii de interceptare reținute de instanța europeană se regăsesc în cazul interceptărilor reclamantului, cele două mandate contestate fiind autorizate de către procuror, în lipsa unui control a priori, din partea unei instanțe independente și imparțiale.

În schimb, ultimele trei critici aduse de Curtea Europeană Legii nr. 51/1991 nu mai pot fi reținute și în cauza reclamantului, deficiențele aferente fiind înlăturate prin pronunțarea Deciziei penale ÎCCJ nr. nr. 2107/14.06.2013.

Astfel, cu privire la existența unui control a posteriori al temeiniciei interceptării, instanța reține că, în mod întemeiat, pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 2107/14.06.2013, a analizat în detaliu legalitatea emiterii mandatelor de interceptare, aspect ce se deosebește de cauza D. P. contra României. Tot Înalta Curte a consemnat faptul că nu se poate reține niciun tip de suspiciune rezonabilă cu privire la realitatea înregistrărilor și conținutul acestora, în plus convorbirile fiind redate printr-un proces verbal certificat pentru autenticitate de către procurorul-șef, cu îndeplinirea condițiilor impuse prin Legea nr. 281/2003. Totodată, controlul fiabilității înregistrărilor putea fi efectuat de către Institutul Național de Expertiză Criminalistică, în ipoteza în care reclamantul ar fi dorit să le conteste, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Prin urmare, instanța reține că, deși la momentul emiterii celor două mandate de interceptare, reglementarea Legii nr. 51/1991 nu oferea un grad minim de protecție împotriva arbitrariului, reclamantul a beneficiat de o astfel de protecție, ulterior, prin controlul efectuat de instanța supremă, în condițiile unei proceduri imparțiale și independente.

Analizând proporționalitatea ingerinței aduse vieții private a reclamantului cu scopul legitim urmărit de autorități, instanța constată că interceptarea convorbirilor reclamantului nu a fost efectuată în mod abuziv și pe o perioadă îndelungată de timp, ci doar pe o perioadă limitată totală de 9 luni de zile (prin trei mandate, astfel cum rezultă din motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție), și în cadrul unui proces penal, desfășurat cu privire la săvârșirea unor infracțiuni (inițial cele privind siguranța națională și apoi cele de drept comun reținute prin rechizitoriu). După finalizarea interceptărilor, pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la finalizarea dosarului penal ce l-a privit pe reclamant într-un termen rezonabil, dispunând trimiterea acestuia în judecată, prin emiterea rechizitoriului în data de 13.08.2004, așadar după aproximativ un an de zile. Raportat la aceste elemente, instanța reține că ingerința adusă dreptului reclamantului la o viață privată a fost proporțională cu scopul legitim urmărit de autorități, respectiv acela de a identifica și sancționa în mod eficient fapte de natură penală.

Pentru aceste considerente, instanța apreciază că argumentele din cauza D. P. contra României nu pot fi aplicate mutatis mutandis în speța de față și reține că, spre deosebire de cauza Curții Europene, în cazul reclamantului nu a fost încălcat art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, nu se poate reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea mandatelor de interceptare a convorbirilor nr._/13.11.2012 și nr._/09.05.2003 cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care cererea reclamantului va fi respinsă și sub acest aspect, ca neîntemeiată.

În lipsa unei fapte ilicite, instanța constată că nu mai este necesar a fi analizate celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate, motiv pentru care nu vor mai fi avute în vedere nici argumentele părților cu privire la acestea.

Prin urmare, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul B. G. împotriva pârâților P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de ambii pârâți.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. G., cu domiciliul ales în București, ., ., ., sector 5, la Cabinet avocat M. M., împotriva pârâților S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales în București, . Gerota nr. 13, sector 2, la DGFPMB, și P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, ., sector 5.

Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.01.2015

PREȘEDINTE, GREFIER,

I. S. R. L. A.

Red. Jud. I.S./5 ex./ 19.02.2015

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 697/2015. Judecătoria...  Validare poprire. Sentința nr. 725/2015. Judecătoria SECTORUL... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 695/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI