Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 6887/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6887/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 30-09-2015 în dosarul nr. 6887/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6887
Ședința publică de la 30.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. A. M.
GREFIER: A.-D. H.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta . pe pârâtul I. A., având ca obiectacțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile, dosarul fiind lăsat la sfârșitul ședinței de judecată, conform dispozițiilor art.104 alin.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ultima strigare, în ordinea listei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, fiind primul termen de judecată, în condițiile art.131 alin.1 C.pr.civ., procedează la verificarea din oficiu a competenței sale și constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză, conform dispozițiilor art. 94 lit. j raportat la art. 107 C.pr.civ.
Instanța apreciază că deși pârâtul a intitulat cererea sa depusă la fila 29 din dosar „întâmpinare și cerere reconvențională”, aceasta nu conține o pretenție proprie a pârâtului împotriva reclamantului, acesta neprecizând vreun obiect concret al cererii, nici la solicitarea instanței în acest sens, astfel încât în temeiul art. 22 alin. 4 C.pr.civ, califică cererea pârâtului ca având numai caracterul unei întâmpinări, ce conține numai apărări de fapt și de drept împotriva pretenției reclamantei din cererea de chemare în judecată.
Instanța, în temeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., încuviințează ambelor părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, din data de 24.10.2014, reclamanta . chemat în judecată pe pârâtul I. A., solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 90.000 lei cu titlul de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că între cele două părți au avut loc de-a lungul timpului, un sir interminabil de procese, toate inițiate de pârâtul I. A.. Reclamanta apreciază că motivul pârâtului de a demara acest șir de procese este existența unui contract de vânzare-cumpărare nr. 6345 încheiat în anul 1996 între părți, ce avea ca obiect obligația reclamantei de a-i preda pârâtului apartamentul nr. 75 situat în București, .. 8, ., sector 5. Ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta a încheiat un acord cu Asociația de proprietari ., prin care să diminueze valoarea prețului pentru fiecare apartament cu condiția ca Asociația să accepte starea apartamentelor de la momentul predării. Pârâtul, deși cadrul legal nu îi permitea, refuză să recunoască asociația de proprietari ca entitate juridică, refuză să recunoască acel acord încheiat între reclamantă și asociația de proprietari, iar pe cale de consecință începe un lung șir de acțiuni în instanță, toate acțiunile pârâtului fiind respinse ca netimbrate sau ca neîntemeiate. Astfel, reclamanta consideră incidența instituției abuzului de drept întemeiată în această speță, ținând cont că pârâtul a acționat cu rea-credință, a formulat multiple acțiuni în justiție în majoritatea lor având același obiect și anume „obligația de a face”, fiind pe deplin angajată instituția răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1357 C.civ., în sensul că există fapta ilicită, există vinovăție, există un prejudiciu și există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 15 și art. 1357 din Codul Civil.
În susținere, a fost anexate cererii de chemare in judecată înscrisuri (f. 7-26).
Prin întâmpinarea, depusă la fila 29 din dosar, prin Serviciul Registratură, la data de 24.02.2015, pârâtul nu recunoaște susținerile reclamantei și consideră că aceasta din urmă se face vinovată de abuz de drept, fiind aplicate prevederile art. 1357 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală, față de refuzul soluționării pe cale amiabilă a litigiului. Mai arată că în dosarul nr._/_ al Judecătoriei Sector 1 București, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului despăgubiri pentru lucrările neefectuate în apartamentul nr. 74, urmare a prevederilor art. 62 din Legea nr. 114/1997.
Întâmpinarea formulată de pârât nu a fost motivată în drept.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la filele 49-51 din dosar, reclamanta solicită respingerea apărărilor pârâtului ca neîntemeiate și lipsite de orice suport și arată că prin acțiunile introduse de pârât a suferit un direct și real prejudiciu material și moral. Cât privește cererea reconvențională prin care pârâtul solicită constatarea faptului că reclamanta se face vinovată de abuz de drept și falsificare de înscrisuri, precizează că aceste afirmații nu sunt susținute de probe.
În cauză, instanța a administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, instanța reține că între . și I. A. au avut loc mai multe procese civile, declanșate de pârâtul I. A., astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, precum și din recunoașterile părților în acest sens din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al întâmpinării.
În drept, potrivit art. 1349 și 1357 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.
De asemenea, conform art. 1357 alin. 2 din Legea nr. 287/2009, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa, răspunzând chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Din prevederile legale mai sus citate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a. săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite; b. fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție, definită de art. 16 Cod civil; c. fapta ilicită a produs reclamantei un prejudiciu; d. între fapta ilicită și prejudiciu există legătură de cauzalitate.
De asemenea, conform art. 15 Cod civil, nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, reglementată de art. 14 din același act normativ.
În cele ce urmează, instanța va analiza întrunirea în prezenta cauză a condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului.
Fapta pretins ilicită a pârâtului din prezenta cauză constă în declanșarea mai multor litigii împotriva reclamantei, prin formularea unor cereri de chemare în judecată împotriva acesteia din urmă.
Instanța observă că aceste acțiuni ale pârâtului se circumscriu dreptului de liber acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României.
Conform art. 21 alin. 1 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar potrivit alin. 2, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Având în vedere aceste considerente, instanța apreciază că în speță se poate reține răspunderea civilă delictuală a pârâtului în raport cu reclamanta numai în măsura în care se poate concluziona că acesta a săvârșit un abuz de drept, prin aceea că a exercitat abuziv dreptul său de liber acces la justiție, cu vătămarea corelativă a reclamantei.
Pentru a fi în prezența unui abuz de drept, este necesar să existe două elemente: un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului, în scop de șicană, fără justificarea unui interes particular și legitim, ci numai cu intenția de a șicana, de a vătăma pe altul și un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, fapta săvârșită neputând fi explicată printr-un motiv legitim.
Așadar, pentru a fi în prezența unui act abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerințe: autorul să fie titularul dreptului și să fie capabil să îl exercite, dreptul să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost acordat de lege și dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
În speță, pârâtul este titularul dreptului de liber acces la justiție, pe care l-a exercitat prin formularea unor cereri de chemare în judecată împotriva reclamantei, astfel cum am arătat mai sus. De asemenea, dreptul a fost exercitat de pârât în limitele sale externe, respectând condițiile de exercitare prevăzute de lege cu privire la dreptul de acces la justiție, cererile de chemare în judecată fiind asumate de pârât prin semnătură și motivate.
În ce privește soluțiile date de instanțe acestor cereri de chemare în judecată formulate de pârât împotriva reclamantei, instanța observă că reclamanta a depus la dosar copii simple și incomplete ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze anterioare între părți, iar nu copii legalizate. În plus, reclamanta nu a depus la dosar nici hotărârile judecătorești pronunțate în recurs în cauzele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, depunând doar copii simple, unele chiar incomplete, de pe hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță și în apel, deși acestea din urmă sunt date cu drept de recurs. Prin urmare, reclamanta nu a dovedit că cererile de chemare în judecată formulate de pârât împotriva sa au fost respinse sau anulate în mod irevocabil, deși sarcina probei îi revenea reclamantei în acest sens, conform art. 249 C..
Pe de altă parte, instanța reține că respingerea ca neîntemeiate sau anularea cererilor de chemare în judecată formulate de pârât împotriva reclamantei nu echivalează în mod automat cu faptul că pârâtul I. A. a formulat aceste cereri cu rea-credință.
Exercitarea unui drept, cum este și dreptul de liber acces la instanță, ce presupune și dreptul de a formula cereri în justiție, nu poate constitui o faptă ilicită decât dacă este abuzivă.
Conform art. 15 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
De asemenea, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, iar conform alin. 2, buna credință se prezumă până la proba contrară.
Prin urmare, pârâtul beneficiază de prezumția de bună-credință instituită de art. 14 alin. 2 C.civ., iar reclamanta nu a răsturnat această prezumție prin aceea că nu a dovedit că pârâtul a săvârșit un abuz de drept prin formularea cererilor de chemare în judecată împotriva sa, deși sarcina probei îi revenea integral conform art. 249 C..
Instanța observă că din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâtul a acționat cu intenția de a o șicana pe reclamantă, uzând astfel de dreptul de a formula cereri în justiție cu rea-credință, ci el a acționat astfel în apărarea a ceea el a considerat a fi un drept/interes legitim, respectiv ca reclamanta să finalizeze lucrările de construcție și să predea cu proces-verbal de predare-primire ., iar până atunci să suporte plata cheltuielilor de întreținere aferente . asociația de proprietari ca entitate juridică și nici acordul încheiat între reclamantă și asociația de proprietari prin care s-a diminuat valoarea prețului pentru fiecare apartament cu condiția ca Asociația să accepte starea apartamentelor de la momentul predării.
Faptul că această pretenție a pârâtului s-a dovedit a fi neîntemeiată sau faptul că pârâtul a uzat de mai multe căi procesuale puse de lege la dispoziția sa pentru a își valorifica acest interes, nu echivalează cu reaua-credință a acestuia, în lipsa dovedirii elementului subiectiv, intențional, de a o șicana pe reclamantă.
Instanța reține ca cel care exercită cu bună-credință prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest înțeles, cel care se folosește de dreptul său subiectiv nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva (qui suo iure utitur neminem laedit). În plus, buna-credință se prezumă.
În consecință, instanța reține că din probele de la dosar nu rezultă o faptă ilicită a pârâtului și nici vinovăție din partea acestuia în a sesiza instanțele judecătorești cu cereri de chemare în judecată îndreptate împotriva reclamantei, în scopul apărării interesului său mai sus menționat.
Sub aspectul prejudiciului, instanța reține că acesta constă în rezultatul, în efectul negativ, suferit de o anumită persoană ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de o altă persoană cu vinovăție. Prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă, putând îmbrăca atât forma unui prejudiciu material, cât și pe aceea a unui prejudiciu moral, astfel cum s-a și invocat de altfel de către reclamantă prin prezenta acțiune.
Instanța reține că reclamanta nu a dovedit dincolo de orice dubiu existența unui prejudiciu derivând din acțiunile pârâtului de sesizare a instanțelor de judecată cu cereri de chemare în judecată împotriva sa.
În primul rând, reclamanta susține că i s-a creat un prejudiciu prin faptul că reprezentanți ai acesteia au fost nevoiți să se prezinte la fiecare termen în fața instanțelor de judecată și că a trebuit să angajeze avocati pentru a fi reprezentată în instanță. Instanța observă că aceste afirmații ale reclamantei nu sunt susținute de probele de dosar, din înscrisurile depuse de reclamantă nerezultând că au fost angajați avocați și nici că aceștia/sau alți reprezentanți ai reclamantei s-au prezentat la fiecare termen de judecată în fața instanțelor. Pe de altă parte, instanța reține că cheltuielile făcute cu onorariile avocaților (care sunt proporționale cu complexitatea și durata cauzei) sau cu deplasarea la termenele de judecată, intră în noțiunea de cheltuieli de judecată, conform art. 451 alin. 1 C. și reprezintă daune materiale, iar nu morale, cum a solicitat reclamanta prin prezenta cerere, și pot fi recuperate de la partea care cade în pretenții fie în cadrul litigiului care le-a generat, fie pe cale separată, în măsura în care sunt dovedite în mod corespunzător.
În al doilea rând, reclamanta a pretins un prejudiciu derivând din faptul că pe durata întregii proceduri judiciare s-a creat o stare acută de disconfort psihic prin faptul că au fost blocate toate conturile societății, iar angajații nu și-au putut lua salariile la timp. Din nou, instanța observă că aceste afirmații ale reclamantei nu sunt susținute de probele de dosar, deși sarcina probei îi revenea în acest sens conform art. 249 C.. Din înscrisurile depuse de reclamantă nu rezultă că au fost blocate conturile societății reclamante, nu este indicată nicio perioadă concretă și nici procedura (cauza) judiciară la care se face referire.
Mai mult, având în vedere că reclamanta este o persoană juridică, aceasta nu poate suferi un disconfort psihic, astfel cum se afirmă în cererea de chemare în judecată, psihicul fiind un atribut exclusiv legat de o persoană fizică. Este posibil ca angajații reclamantei – persoane fizice - să fi suferit un disconfort psihic prin neprimirea salariilor la timp, însă în acest caz nu societatea reclamantă este cea care a suferit un prejudiciu, ci persoanele fizice în cauză.
În concluzie, instanța apreciază că reclamanta (persoană juridică) nu a dovedit niciun prejudiciu moral care să fie în legătură de cauzalitate cu cererile de chemare în judecată formulate de pârât împotriva sa, cum ar fi o decredibilizare a sa în fața clienților, un prejudiciu de imagine etc.
Având în vedere toate considerentele mai sus expuse, instanța apreciază că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel încât cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta .>, cu sediul în București, .. 8 și cu sediul procesual ales în București, . Unite, nr. 3-5, . 4 și pe pârâtul I. A., cu domiciliul în București, .. 8, ., ..
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 5 București, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. A. M. A.-D. H.
Red. si dact. M.A.M./A.D.H.
20.11.2015/4 ex.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 6870/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 6888/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
