Contestaţie la executare. Sentința nr. 2569/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2569/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 2569/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.2569
Ședința publică de la 03 aprilie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – M. C. P.
GREFIER – M. E.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Naționala de Administrare Fiscala, pe intimatul B. A. A. și debitoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului C.-S., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 06.03.2015, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință; la acel termen instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 13.03.2015 și ulterior la data de 20.03.2015, respectiv la data de 27.03.2015 și la data de azi, 03.04.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 15.10.2012, sub nr._, contestatoarea Agenția Națională De Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimatul B. Adriano A., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi, precum și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 19.09.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", acte încheiate in dosarul de executare silita nr. 659/2012, prin care se solicita in numele intimatului-creditor indisponibilizarea sumelor pe care instituția contestatoare le-ar datora Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S., având in vedere titlul executoriu reprezentat de sentința civila nr. 1843/2008 pronunțata in dosarul nr._ de Tribunalul C. S., pana la concurenta sumei de 8.342 lei, contestație prin intermediul căreia solicită:
1. Anularea adresei de înființare a popririi, precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 659/2012;
2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art. 403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 27.09.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmită in dosarul de executare nr. 659/2012, însoțita de procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimatul B. Adriano A., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 1843/2008 pronunțata in dosarul nr._ de Tribunalul C. S..
Din adresa de înființare poprire rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 8.342 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare, iar potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită."
De asemenea, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu si se aproba in buget pe surse de proveniența si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economica si destinația acestora, potrivit clasificației bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa si limitata si sunt determinate de autorizările conținute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca este aprobata potrivit legii si are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.
În cauza de față, sentința civilă nr. 1843/2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a sentinței civile nr. 1843/2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011.
Așadar, la data emiterii adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că:
-instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
-instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
-instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc.
Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin. (1) Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca înainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G. 22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de înființare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata așa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somația de plata trebuie sa fie comunicata debitorului înainte de a se formula adresa de înființare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 Cod procedura civila potrivit căruia poprirea se înființează fără somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.
Nu în ultimul rând, prin decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în dosarul nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului acesteia de a pune în executare voluntară obligațiile instituite prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
A mai precizat contestatoarea că onorariul executorului se stabilește potrivit Ordinului nr. 2550/2006, în funcție de valoarea creanței, care, în speță, nu este certă.
În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr._, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în acest sens contestatoare invocând cauza D. și alții contra României în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat la data de 04.09.2012.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.04.2013, intimata a invocat excepția netimbrării contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite, solicitând anularea acestora, precum și excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererilor de suspendare bazate pe OG 22/2002.
Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă de către contestatoare.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse la dosar, în copie: sentința civilă nr.1192/2013, pronunțată de Judecătoria Sector 5 în dosarul nr._/302/2012; sentința civilă nr.1190/2013, pronunțată de Judecătoria Sector 5 în dosarul nr._/302/2012; decizia nr.20/2009 a ÎCCJ.
La dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 659/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
Intimata a arătat că renunță la susținerea excepției netimbrării și a excepției necompetenței materiale a instanței în ceea ce privește cererea de suspendare a executării.
Prin sentința civilă nr.4599/21.05.2013, Judecătoria sector 5 a respins contestația la executare, ca nefondată, a respins cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, pe fond admiterea conteastației la executare și anularea actelor de executare.
Examinând sentința recurată din perspectiva criticilor adus acesteia prin motivele de apel, a motivului de recurs de ordine publică invocat din oficiu, tribunalul constată că obiectul cauzei este reprezentat de critici aduse actelor de executare intocmite in modalitatea de executare silita prin poprire, modalitate in care se analizeaza existenta unui raport juridic obligational existent pe de o parte intre creditor si debitor iar pe de alta parte intre debitor si tertul poprit.
In speta, desi adresa de infiintare a popririi vizeaza urmarirea silita a sumelor aflate in mainile tertului poprit Agenția Naționala de Administrare Fiscala la dispozitia debitorului Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., in cererea prin care se contesta actele de infiintare a porpirii nu a fost citat debitorul, desi a fost indicat ca atare in contestatia la executare, cadrul procesual pasiv fiind incomplet.
Cata vreme debitorul este cel obligat in titlul executoriu pus in executare silita, citarea lui in proces este obligatorie, deci in speta exista un litisconsortiu procesual pasiv obligatoriu fata de faptul ca mai multe persoane sunt obligate in raportul juridic ce face obiectul judecatii, motiv pentru care in baza art.312 c.p.civ., tribunalul a admis recursul gasind intemeiat acest motiv de recurs de ordine publica, a casat sentința recurata si a trimia cauza instantei de fond la rejudecare, ocazie cu care va dispune citarea debitorului Direcția Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., in calitate de debitor.
Ca atare, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.12.2014, sub nr._ .
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța retine următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția Comercială și de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009, prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, a fost admisă acțiunea reclamantului B. Adriano A. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., aceasta din urmă fiind obligată la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Prin cererea înregistrată la B. Casagranda – S. A. la data de 06.07.2012, intimatului B. Adriano A. a solicitat declanșarea procedurii de executare silită împotriva debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., prin poprirea sumelor de bani datorate debitoarei de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală; astfel s-a format dosarul de executare nr. 659/2012.
În cadrul acestui dosar, la data de 19.09.2012 au fost emise procesul verbal privind cheltuielile de executare și adrese de înființare a popririi prin care s-a dispus indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C. S. de către terții popriți Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența sumei de 8.342 lei.
În drept, art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform alineatului 2, Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
Analizând actele de executare descrise mai sus din perspectiva condițiilor de legalitate prevăzute de lege și a aspectelor invocate de contestatoare, instanța reține ca: sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008 a Tribunalului C.-S. are calitatea de titlu executoriu, în virtutea art. 372 Cod procedură civilă, și, contrar susținerilor contestatoarei, stabilește în favoarea intimatei, și în sarcina debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În lumina dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit (și) în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatei este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoare nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. Conform acestor criterii, debitoarea a cuantificat drepturile salariale datorate intimatei, astfel că acestea au dobândit, cu respectarea textului de lege indicat anterior, un caracter determinat. Totodată, dreptul de creanță al intimatei este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.
Instanța mai reține că temeinicia hotărârii instanței de judecată, executată silit, nu poate fi repusă în discuție în cadrul contestației la executare, aceasta având un caracter definitiv și irevocabil și beneficiind, astfel, de autoritate de lucru judecat. Pentru aceleași considerente, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu mai poate fi analizată, efectele acesteia nefiind aplicabile litigiilor deja soluționate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
Conform titlului executoriu, calitatea de debitor aparține, astfel cum a indicat și contestatoarea, Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.. Contestatoarea este executată silit în calitate de terț poprit, așadar, conform art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru sumele de bani pe care le datorează debitoarei sau pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Contestatoarea a dobândit calitatea de terț poprit prin adresa de înființare a popririi ce i-a fost expediată de către executorul judecătoresc, fiind fără relevanță dacă s-au reținut obligații în sarcina sa prin titlul executoriu sau nu.
Terțul poprit este, prin definiție, străin față de raportul juridic ce a determinat procedura de executare silită, acesta putând fi executat silit în prezența unor raporturi juridice distincte avute doar cu debitoarea.
Cu privire la raporturile juridice dintre contestatoare și debitoarea executată silit, pe care se întemeiază adresa de înființare a popriri ce face obiectul contestației la executare, instanța reține că acestea există în temeiul dispozițiilor legale prezentate în continuare, iar apărările contestatoarei în sens contrar sunt neîntemeiate.
Astfel, instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. 3 pct. 4 lit. e din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite. În concret, ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Deși aceste raporturi de subordonare financiară între instituții, existente în temeiul legii, nu sunt raporturile clasice dintre un debitor și un terț poprit, prin care acesta din urmă să datoreze sume de bani debitorului, instanța apreciază că ele fac parte din domeniul de aplicare al art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă. Aceasta deoarece DGFP Călărași nu se angajează, pe cont propriu, în raporturi contractuale cu terțe persoane, prin care să obțină venituri, ci doar distribuie sumele de bani primite în temeiul legii bugetului de stat conform alocației bugetare. Prin urmare, în lipsa alimentării cu fonduri a acestei instituții de către ordonatorii superiori de credite, debitoarea ar fi în imposibilitate de a executa vreodată obligațiile de plată pe care le are, situație ce nu poate fi remediată decât prin instituirea unei popriri pentru sumele de bani ce i se cuvin, la ordonatorii superiori de credite.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S., ci din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea intepretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
În același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, potrivit cu care Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Astfel, procedura specială de alocare a fondurilor destinate plății creanțelor statului stabilite prin titluri executorii nu poate influența în nici un mod dreptul creditorilor de a obține executarea respectivelor creanțe. Aceasta deoarece, o eventuală omisiune a autorităților executive de a stipula în bugetele instituțiilor publice sumele necesare executării totale a obligațiilor prevăzute în titluri executorii îi este pe deplin imputabilă puterii executive și, conform principiului clasic de drept Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate justifica neexecutarea respectivelor obligații.
Contestatoarea a invocat, în apărarea sa, și dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cu care, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu instituie, astfel cum în mod neîntemeiat susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.
Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate în procesul verbal nr. 864/2012, respectă limitele impuse de OUG nr. 144/2007, ce au modificat Legea nr. 188/2000. Totodată, contrar susținerilor contestatoarei, acestea includ în mod legal și onorariul avocațial aferent fazei de executare, și nu fazei de judecată. Angajarea unui avocat în faza executării rezultă din împuternicirea avocațială depusă în dosarul de executare. În același timp, suma percepută cu acest titlu rezultă în mod expres din factura emisă de cabinetul de avocat și atașată dosarului de executare, astfel că nu poate fi considerată nejustificată. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită.
Analizând excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, instanța reține că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a luat naștere în anul 2009, în urma rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. La aceeași dată a început să curgă, conform art. 405 alin. 2 Cod procedură civilă și termenul de prescripție de 3 ani, în urma căruia orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.
Cu toate acestea, potrivit art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Instanța reține că, la data de 18.06.2009, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 71/2009 care a stipulat că: Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Prin art. 1 alin. 2 s-a prevăzut expres că În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, o dată cu . OUG nr. 71/2009, executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a fost suspendată de drept, ceea ce a reprezentat un impediment de natură legală la derularea procedurilor de executare silită. Prin urmare, conform art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, a operat și o suspendare a termenului de prescripție a dreptului intimatei de a cere executarea silită, cauză de suspendare ce dăinuiește și în prezent și care împiedică împlinirea termenului de prescripție.
Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, este aplicabil și în vigoare.
Analizând dispozițiile OUG nr. 71/2009, instanța reține că, de la . au fost modificate succesiv, prin OUG nr. 18/2010, prin OUG nr. 45/2010 și, ultima dată, prin Legea nr. 230/2011, de fiecare dată legiuitorul prorogând începerea executării silite a titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale. În urma ultimei modificări, aduse prin Legea nr. 230/2011, s-a prevăzut că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin Decizia nr. 1/16.01.2012, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, faptul că instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care sunt învestite, au obligația de a evalua compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin.1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția a României, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. A subliniat Înalta Curte faptul că un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților. Așadar, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Ca atare, instanța va analiza compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene, raportându-se la situația particulară a speței de față.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevăd că Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Instanța reține că dreptul de creanță al intimatei face parte din domeniul de aplicare al art. 6 paragraf 1 CEDO, intrând în categoria drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, noțiune europeană autonomă, având un caracter patrimonial și întemeindu-se pe drepturile civile ale reclamantei. Totodată, dreptul de creanță recunoscut definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească se circumscrie noțiunii de bun, în sensul art. 1 Protocolul 1, dreptul de proprietate al titularului trebuind protejat conform cu exigențele acestui text de lege. În jurisprudența sa, reluată cel mai recent prin Decizia pronunțată în data de 17.10.2012, în cauza D. D. D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40). O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; JasiunienÄ - împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (RaĂ»lian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, . nr. 44). Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169). În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de "lege" în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de "lege", fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).
Analizând în concret compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției Europene, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut că măsurile luate de statul român urmăresc un scop de utilitate publică, respectiv menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dat fiind contextul unei grave crize economice și financiare invocate de Guvernul României. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii cu scopul următor, Curtea a reținut că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. În cauza suspusă analizei, Curtea Europeană a reținut că reclamanții au primit, în octombrie 2008, o primă tranșă, reprezentând 30% din suma datorată, apoi, în septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși, conform OUG nr. 45/2010, cea de-a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Sumele au fost actualizate de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății și nu există, în prezent, nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. D. urmare, Curtea Europeană a reținut că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost plătită, astfel că substanța drepturilor acestora nu a fost afectată, iar măsurile adoptate de Guvern nu sunt nerezonabile.
Aplicând, în mod similar, aceste principii la cauza de față, instanța constată că intimatul nu a beneficiat de plata niciunei tranșe din drepturile salariale ce i-au fost recunoscute prin titlul executoriu. Astfel, din adresa Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S., atașată la dosar, rezultă că această instituție a refuzat să execute în vreun mod hotărârea judecătorească invocată de intimată, apreciind că drepturile salariale recunoscute prin aceasta nu sunt cuantificate sau cuantificabile. Aceste susțineri ale debitoarei privind imposibilitatea executării hotărârii judecătorești deoarece nu ar conține drepturi cuantificabile sunt, desigur, neîntemeiate, dreptul de creanță recunoscut intimatei având un caracter lichid și determinabil, astfel cum a fost reținut în paginile anterioare. Cu toate acestea, ele dovedesc o rea-credință a debitoarei, care refuză în mod nejustificat, abuziv, de a executa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Ca atare, în cauză nu se pot reține circumstanțele atenuante în favoarea statului din cauza D. și alții împotriva României, întrucât, nu numai că debitoarea nu a depus diligențele rezonabile pentru a executa, măcar în parte, titlul executoriu, dar refuză, și în prezent, fără temei legal, să se supună dispozițiilor instanței de judecată.
Într-o asemenea ipoteză, desigur că măsurile dispuse prin OUG nr. 71/2009 nu pot fi considerate proporționale cu scopul urmărit, deoarece, pe parcursul celor 4 ani de la emiterea titlului executoriu, intimata nu a beneficiat de nicio plată aferentă dreptului de creanță ce i se cuvine. Prin nerespectarea mecanismului de eșalonare instituit prin OUG nr. 71/2009, debitoarea, în calitate de reprezentant al Statului Român, a făcut inaplicabil acest act normativ, instanța urmând să constate neconformitatea acestuia cu norma europeană.
Ca atare, constatând că, în situația concretă a intimatei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 înfrâng garanțiile instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 paragraf 1 și prin art. 1 paragraf 1 din Protocolul 1 la Convenție, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României, potrivit cu care Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, instanța le va înlătura pe acestea de la aplicare în procedura executării silite inițiată de către executorul judecătoresc Casagranda S. A. în dosarul de executare nr. 659/2012.
Deoarece, în lipsa aplicării OUG nr. 71/2009, procedura de executare derulată la cererea intimatei respectă toate condițiile de legalitate impuse de lege, instanța va respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva intimatei.
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că prima a rămas fără obiect, astfel că urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimatul B. A. A., cu domiciliul ales la C.. Av. E. C. din București, ., ., . și debitoarea DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C.-S., cu sediul în Reșița, ..2, județ C. S., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.04.2015.
P., GREFIER,
| ← Validare poprire. Sentința nr. 2595/2015. Judecătoria SECTORUL... | Validare poprire. Sentința nr. 2692/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
