Contestaţie la executare. Sentința nr. 2553/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2553/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 2553/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI

Sentința civilă nr. 2553/2015

Ședința publică de la 03 aprilie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE – A. C.

GREFIER-F. S.

Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA și pe intimații P. D. A. și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA- ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANTELOR PUBLICE C. S. (F. DIRECȚIE GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. S.), având ca obiect contestație la executare .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 03.04.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. _ , în data de 19.10.2012, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata P. D. A., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită din data de 03.10.2012, emise de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", in dosarul de executare silita nr. 860/2012, solicitând:

1. Anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 860/2012;

2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.

În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.

În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, la data de 08.10.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmita in dosarul de executare nr. 860/2012, însoțita de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata P. D. A., prin care se solicită executarea silită a Direcției G. a Finanțelor Publice a Județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .

Din adresa de înființare poprire rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 31.011 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, în contul indicat.

Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

Contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 146/2002 coroborate cu cele ale art. 139 Cod procedură fiscală și art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, arătând că acestea vizează sume de bani ce nu aparțin trezoreriei și care sunt doar rulate prin trezorerie, aparținând unor terți.

Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției G. a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, ANAF, prin președinte sau în calitatea de ordonator secundar de credite nu datorează către DGFP C. S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 293/2011.

Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.

Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă, arătând că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.

Contestatoarea a mai invocat, cu privire la titlul executoriu, faptul că:

- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;

- instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;

- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.

Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.

Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c și d ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.

In aceste condiții, obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.1 Cod procedură civilă.

Contestatoarea a mai invocat dispozițiile OG nr. 22/2002, care nu au fost respectate în cauză, executorul judecătoresc neîndeplinindu-și obligația de a-i comunica somația prevăzută de art. 2 din acest act normativ.

Totodată, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României și la Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Contestatoarea a arătat și faptul că executorul judecătoresc a procedat în mod nelegal la stabilirea cheltuielilor de executare, neexistând o atitudine culpabilă a sa de executare voluntară a unei obligații ce îi revine. Totodată, obligațiile stabilite cu acest titlu sunt exagerate și nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite. Executorul judecătoresc nu a respectat nici onorariile maximale stabilite de lege, sumele pe care i le impută fiind nejustificate.

În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr._, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene din cauza D. și alții contra României.

În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din OG nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă, contestatoarea a anexat cererii de chemare în judecată, în dovedirea susținerilor sale adresa de înființare a poprii emisă în dosarul nr. 860/2012.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 7 din OG nr. 22/2002 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.

Prin întâmpinare depusă la data de 23.04.2013, intimata P. D. A. a invocat excepția netimbrării contestației la executare, arătând că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și nici cele ale art. 229 din OG nr. 92/2003, și excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii se suspendare, arătând că aceasta, formulată în baza art. 6 alin. 4 și alin. 5 din OG nr. 22/2002, nu este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă. În acest sens, intimata a arătat că HG nr. 134/2009 și HG nr. 109/2009 lămuresc problemele legate de ordonanțarea bugetară, angajatorul debitor fiind alimentat cu fonduri publice de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, care gestionează bugetul prin ANAF, structură centrală în subordinea căreia se află debitorul.

A susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală și debitorul DGFP – C. S. nu au întreprins nici un demers în vederea plății sumelor datorate, conform OG nr. 22/2002 având obligația de cuprinde și prevedea în buget aceste sume. Faptul că partea contestatoare nu este obligată prin titlu este un lucru firesc, având în vedere că aceasta este executată în calitate de terț poprit, astfel că este, prin definiție, străină de raportul inițial de creanță.

Cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, intimata a arătat că debitorul și Ministerul Finanțelor Publice au recunoscut debitul prin corespondența purtată cu partea. De altfel, cuantumul drepturilor puse în executare nu a fost stabilit de către debitor, iar, de la data stabilirii, obligația prevăzută în titlu a devenit susceptibilă de executare silită.

Intimata a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, iar somația a fost emisă cu respectarea OG nr. 22/2002. Totodată, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii din 2009 nu produce efecte retroactive și nu este aplicabilă titlului executoriu din cauză.

În ceea ce privește cheltuielile de executare, intimata a arătat că onorariul expertului a fost stabilit în limitele legii, iar onorariul avocațial a fost stabilit conform art. 247 Cod procedură civilă.

In drept, intimata a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 17.06.2013 intimata a renunțat la invocarea excepțiilor netimbrării și necompetenței materiale de soluționare a cererii de suspendare.

Prin sentința civilă nr.5662/17.06.2013, Judecătoria sector 5 a respins contestația la executare ca nefondată și a respins cererea de suspendare executare silită ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 3018R din 21.10.2014 Tribunalul București a admis recursul formulat de recurenta contestatoare Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 5662/17.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în contradictoriu cu intimata – pârâtă P. D. A., a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 23.01.2015 sub nr. _ .

Prin „Precizările” depuse la data de 23.02.2015, contestatoarea a arătat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finantelor Publice C. S. (fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice C. S.).

Față de considerentele deciziei de casare și de precizarea cadrului procesual pasiv realizată de către contestatoare, instanța a introdus în cauză, în calitate de intimată și pe Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finantelor Publice C. S. (fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice C. S.).

La data de 24.03.2015, intimata mai sus menționată a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea contestației la executare și anularea actelor de executare emise de B. Casagranda S. A.

În temeiul art.166 Cod procedură civilă, intimata a invocat, pe cale de excepție absolută, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.2136/30.09.2013 pronunțate în dosarul nr._ * de Judecătoria Reșița, definitivă și irevocabilă prin decizia nr.67/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul C. S..

În raport de dezlegările de drept intrate în puterea lucrului judecat rezultate din sentința civilă nr.2136/30.09.2013, executarea silită prin poprire, derulată de B. Casagranda S. A. în continuarea executării silita începută de B. „N. N.” în dosarul de executare nr. 123/2012, a încetat de drept, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12.03.2014 emis de B. „N. N.", prin care se constată că, atât pentru cheltuielile de executare, cât, mai ales, pentru creanța totală în sumă de 13.547.774 lei - din care face parte și suma de_ lei invocată cu titlu de debit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 404 alin.(1) și alin.(11) Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a dispus încetarea oricărei forme de executare silită.

În aceste condiții s-a solicitat a se constata că executarea silită a sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a încetat de drept, aflându-ne în situația în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă instanța de judecată a constatat că debitorul D.G.F.P. C. S. nu datorează intimatei suma de bani invocată cu titlu de debit.

Prin sentința civilă nr.2136/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ *, au fost anulate actele de executare emise în dosarul de ex. nr.123/2012 al B. N. N., ca urmare a contestatiei la executare formulate de de Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru D.G.F.P. C.-S. in contradictoriu cu Sindicatul Directiei Financiare C. S., prin urmare si in contradictoriu cu creditoarea din prezenta cauza.

S-a apreciat că această soluționare se impune cu putere de lucru judecat întrucât vizează nelegalitatea executării silite a aceluiași pretins titlu executoriu cu cel invocat în cauză-sentința civilă nr.1843/28.10.2008.

Astfel, prin sentința civilă nr.2136/30.09,2013, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Reșia în dosarul nr._ *, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare formulată de Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului C.-S., prin Ministerul Finanțelor Publice, analizând actele de executare emise de B. „N. N." in dosarul de executare nr. 123/2012, emise în vederea punerii in executare silita a sentinței civile nr.1843/28.10.2008, a constatat următoarele:

- prin actul de executare contestat, cuantumul creanței stabilite prin hotărârea judecătoreasca a fost stabilit la suma de 13.547.774 lei

- din verificările efectuate, nici până la data pronunțării hotărârii puterea executivă nu a identificat procentul aferent acestor drepturi și nici criteriile de determinare a acestor drepturi prevăzute de art.31 alin.1 lit.c) si d) din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicata (mai mult, aceste dispoziții au fost abrogate de legiuitor, anterior datei la care s-a început executarea silită și în prezenta cauză-s.n.);

- în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de baza se pune problema unui drept virtual, astfel ca suplimentele salariale la plata cărora contestatoarea a fost obligată sunt Imposibil sa fie calculate, iar hotărârea pronunțata in aceste condiții nu este susceptibilă de executare;

- potrivit disp. art.372 Cod procedura civila executarea silită se va efectua numai in temeiul unui înscris care constituie titlu executoriu si care se referă la o creanță certa, lichida și exigibilă;

- analizând sentința civilă nr.1843/28.10.2008, pronunțata de Tribunalul C. - S., ce face obiectul și prezentei executări silite, instanța a constatat ca acest titlu executoriu nu cuprinde o creanța certă și lichidă;

-instanța a avut în vedere, considerându-le relevante sub aspectul raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptata si considerentele deciziei nr. 20/21 09.2009, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație si Justiție, obligatorie pentru instanțe in temeiul art.329 alin.3 Cod procedura civila, in interpretarea si aplicarea dispozițiilor art.31 alin.1 lit.c) si d) din Legea nr.188/1999, dar si potrivit art.330 alm.4 C.. Potrivit acestor considerente, în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului si suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezența doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda funcționarilor publici doua drepturi de natură salarială, intenție materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criterii pe baza cărora pot fi calculate. În atare situație, nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi virtuale.

În raport de aceste considerente, instanța a dispus admiterea contestației la executare formulată de contestatorul Ministerul Finanțelor Publice pentru Direcția Genera a Finanțelor Publice a Județului C.-S. si anularea actelor de executare emise in cadrul dosarului execuțional nr.123/2012 al B.E.J. N. N..

Raportat și la această soluție, debitoarea a apreciat ca rezulta o data in plus, nelegalitatea actelor de executare emise în executarea silită derulată prin B. Casagranda S. A. cu cât față de debitorul D.G.F.P. C.-S. s-a constatat nelegalitatea executări silite a Sentinței civile nr.1843/28.10.2008 din dosarul de executare nr.123/2012 motivat de faptul că s-a reținut cu caracter irevocabil că această hotărâre judecătorească nu cuprinde o creanță certă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.

Totodată, s-a solicitat a se constata că executarea silită derulată prin B. Casagranda S. A. valorifică somația nr.123/2013, pentru executarea silită a aceleiași Sentințe civile chiar dacă, ulterior primei executări silite a sumei de 13.547.774 lei invocată cu titlu de debit, s-a solicitat executarea silită a fiecărei sume componente a sumei de 13.547-774 lei, cum este si cazul de față, reprezentând așa-zisa cuantificare a suplimentului gradului ș suplimentului treptei de salarizare.

Din punct de vedere juridic există așadar, identitate, nu numai de părți și cauză dar și de obiect și atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg (pars est in toto), întrucât, odată realizată verificarea jurisdicțională cu privire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta și, prin urmare, atâta timp cât debitorul - fosta Direcție a Finanțelor Publice a județului C. S., în prezent Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, potrivit art. 11 alin (3) din O.U.G. nr.74/2013, precum și în baza H.G. nr.520/2013 nu datorează suma de 13.547.774 lei, cu atât mai puțin, nu datorează nici suma de_ lei rezultată din același centralizator nr.4/16.02.2012, parte componentă din suma de 13.547.774 lei.

De altfel, asupra cuantumului pretins cu titlu de suplimentul postului si suplimentul treptei de salarizare, este necesară clarificarea din partea creditoarei a sumei ce se pretinde a fi executată silit, ținând seama că în centralizatorul nr.4/16.02,2012, valorificat si de B. „Casagranda S. A.", prin preluarea în actele de executare a sumelor individuale ale fiecărui funcționar cu titlu de debit este menționată o alta sumă, care oricum nu are corespondent în nicio hotărâre judecătorească.

Pe cale de consecință, absența pretinsei creanțe invocată față de debitorul D.G.F.P. C.-S., conduce la inexistența raportului juridic obligațional, artificial instituit între debitor - fosta Direcție a Finanțelor Publice a județului C. Șeverin (în prezent Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara) și terțul poprit Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Sentința civilă nr.2136/30.09.2013, definitivă și irevocabilă, devine cu atât mai mult obligatorie și se impune în privința constatării nelegalității oricărei executări silite a sentinței civile nr.. 1843/28.10.2008, în absența unei creanțe certe șt lichide, întrucât în cadrul executării silite prin B. „Casagranda S. A." nu au fost emise alte acte de executare anterioare adresei de validare poprire, ci B. Casagranda S. A. s-a prevalat de somația nr. 123/2012 emisă de B. N. N., respectiv de executarea silită începută în dosarul de executare nr. 123/2012.

În concluzie, întrucât asupra inexistenței creanței ce se pretinde a fi datorată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. în sumă totală de 13 547 774 leis-a pronunțat deja o instanță de judecată, prin hotărâre definitivă, irevocabilă și executorie, motiv pentru care s-a solicitat a se constata că asupra câtimii pretinse cu titlu de debit-_ lei din suma totală de 13.547.774 lei, intervine puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.2136/30.09.2013, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Reșița.

Cu putere de lucru judecat se impune și decizia civilă nr.67/R/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._ , prin care instanța recurs a menținut, pentru legalitate, sentința civilă nr.2136/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița, intrând în puterea lucrului judecat statuarea instanței.

Cu aceeași statuare, s-a invocat și sentința penală nr. 311/PI/16.12.2013 pronunțată în dosarul nr._, prin care Curtea de Apel Timișoara a reținut printre altele și faptul că procentul de 25% aplicat pentru calculul acestor sporuri a fost cerut de sindicat iar în răspunsul întocmit se consemnează într-una din adrese că acea situație nu reprezintă un document administrativ oficial și nu poate sta la baza executării silite, dovadă fiind faptul că acele drepturi salariale nu au fost nici în acest moment executate, conducând din punctul de vedere al debitoarei la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese.

Dacă, prin reducere la absurd, s-ar considera că o astfel de executare silită, în care sindicatul ar indica un cuantum, de 25%, este legală și, instanța de recurs ar valida poprirea inclusiv asupra terțului poprit ANAF, așa cum solicită intimata ar rezulta că în baza actelor de executare întocmite în dosarul de executare de B. „Casagranda S. A.”, conform centralizatorului nr.4/16.02.2012, funcționarii publici din cadrul Sindicatului Direcției Financiare C. S. ar încasa debitele individuale astfel „calculate”, ceea ce ar conduce în mod direct și nemijlocit la întrunirea laturii obiective a infracțiunii de „conflict de interese întrucât ar deveni astfel posibilă executarea pretinsei creanțe.

De asemenea, s-a mai solicitat a se reține incidența în cauză a deciziei RIL nr. 20/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai pentru unificarea practicii neunitare în privința acordării pe cale judecătorească a drepturilor salariale pretinse de funcționari publici.

În opinia sa, nerespectarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile invocate în precedent, prin care instanțele legal învestite au respins în mod unitar cererea funcționarilor publici de a li se acorda și de a obține drepturi salariale prin hotărâri judecătorești, precum și nerespectarea Deciziei RIL nr.20/2009, atrage încălcarea ordinii juridice (confirmată inclusiv prin jurisprudența CEDO) și încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În rejudecare, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, la dosarul cauzei fiind depus în copie dosarul de executare silită nr. 860/2012 al B. Casagranda S. A...

În ceea ce privește excepția netimbrării și a necompetenței materiale invocată de intimata P. D. A., instanța reține că intimata a renunțat la susținerea acestor excepții, în primul ciclu procesual, respectiv la termenul din 17.06.2013.

Referitor la excepția prescripția dreptului de a cere executarea silită, invocată de însăși contestatoare, prin contestația la executare, respectiv excepția puterii de lucru judecat, invocată de intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finantelor Publice C. S. (fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice C. S.), la termenul din 27.03.2015 instanța a calificat aceste excepții ca reprezentând apărări de fond, urmând a fi avute în vedere la analiza cauzei pe fond.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 a fost admisă acțiunea formulată de mai mulți reclamanți, între care și intimata creditoare P. D. A. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice (DGFP) C.-S., aceasta din urmă fiind obligată la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.

La data de 06.07.2012, intimata creditoare a înregistrat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda – S. A. o cerere de executare silită împotriva debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., în baza hotărârii judecătorești anterior menționate, formându-se dosarul de executare nr. 860/2012.

Prin încheierea din 09.07.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._/302/2012, instanța a încuviințat executarea silită.

Executorul judecătoresc a emis, în data de 17.09.2012, procesul verbal nr. 626/2012, prin care a stabilit cheltuielile de executare în cuantum de 5.655 de lei.

Prin adresele de înființare ale popririi emise în data de 03.10.2012 s-a dispus indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitoarei DGFP C. S. de către terții popriți Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența debitului executat silit de 31.011 lei, reprezentând drepturi salariale calculate conform titlului executoriu și cheltuieli de executare.

Cu privire la puterea lucrului judecat invocată pe cale de excepție de intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (F. Direcția Generală A Finanțelor Publice C. S. instanța reține următoarele:

Între prezenta cauza si cauza care a fost solutionata prin sentinta civila nr. 2136/30.09.2013 a Judecatoriei Resita nu exista identitate de parti si cauza. Astfel, in vreme ce in prezenta cauza parti sunt contestatoarea A. N. de Administrare Fiscala si intimatele P. D. A. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (F. Direcția Generală A Finanțelor Publice C. S.), in dosarul nr._ al Judecatoriei Resita parti au fost contestatorul Ministerul Finantelor Publice pentru Directia Generala a Finantelor Publice C. S., iar intimati Sindicatul Directiei Financiare C. S. si Biroul Executorului Judecatoresc N. N.. Nu exista nici identitate de cauza, deoarece in prezenta cauza se contesta executarea silita inceputa in dosarul nr. 626/2012 al B. Casagranda S. A. la cererea creditoarei P. D. A., iar in dosarul nr._ al Judecatoriei Resita s-a contestat executarea demarata in dosarul nr. 123/2012 al B. N. N., la cererea creditorului Sindicatul Directiei Financiare C. S..

Debitoarea nu poate prevala de aspectele transate prin sentinta civila irevocabila nr. 2136/30.09.2013 a Judecatoriei Resita și nu poate invoca împotriva creditoarei nici efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei sentințe, întrucât nu este îndeplinită condiția identitatii de parti.

Condiția existenței identității de parti este determinata de necesitatea ca partea impotriva careia se invoca puterea lucrului judecat a unei hotarari sa fi avut posibilitatea sa isi formuleze aparari in litigiul in care s-a transat chestiunea litigioasa respectiva. Cum creditoarea P. D. A. nu a avut calitatea de parte in dosarul nr._ al Judecatoriei Resita cele retinute prin sentinta care a solutionat acest dosar nu ii pot fi opuse cu putere de lucru judecat.

Desi sindicatul a formulat actiunea in numele membrilor sai, potrivit interpretarii date de Inalta Curte de Casatie si Justitie in decizia nr. 1/21.01.2013 pronuntata pe calea solutionarii unui recurs in interesul legii, elementele legitimarii procesuale extraordinare a acestor organizatii, depaseste limitele unui simplu drept de reprezentare legala. De altfel, prin dispozitiile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicata, se prevede expres calitatea procesuala activa a acestor organizatii distincta de cea a membrilor sai.

Ca atare, nefiind vorba de un caz de reprezentare legala clasic, in care partea reprezentata sta in nume propriu in judecata, nu se poate sustine ca intimata P. D. A. a avut calitatea de parte in dosarul nr._ al Judecatoriei Resita in care actiunea a fost formulata impotriva Sindicatului Directiei Financiare C. S.. De altfel, din sentinta civila nr. 2136/30.09.2013 a Judecatoriei Resita, nu rezulta ca membrii de sindicat ar fi fost citati in cauza ce a fost solutionata prin aceasta sentinta.

F. de toate aceste argumente, retinand ca hotãrârea pronunțatã în fiecare dosar produce efecte numai între pãrțile din respectivul dosar și nu are autoritate de lucru judecat asupra altor pricini similare doar prin obiect și cauzã, instanta apreciaza ca aspectele transate prin sentinta civila nr. 2136/30.09.2013 a Judecatoriei Resita nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat in prezenta cauza.

De asemenea, instanta retine ca nici in dosarul nr._ in care a fost pronuntata sentinta penala nr. 311/16.12.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara(fila 62-64) intimata P. D. A. nu a fost parte. Acest litigiu a privit o plangere privind un pretins conflict de interese savarsite de numitii C. D. C. si P. S. care au detinut calitatea de director executiv al DGFP C. S., respectiv, de sef birou resurse umane si salarizare al DGFP C. S. si care au intocmit in dosarul de executare 688/19.09.2012 al B. Casagranda S. A. situatia privind calculul suplimentului postului si suplimentului treptei de salarizare cf. art. 31 alin.1 lit. c din Lg.188/1999.

Contrar sustinerilor intimatei, se constata ca prin aceasta sentinta penala instanta a retinut ca lipsa elementelor constitutive ale infractiunii de conflict de interese este determinata de faptul ca drepturile salariale restante nu au fost stabilite prin adresa prin care s-a calculat cuantumul suplimentului postului si suplimentului treptei de salarizare de care ar beneficia creditorii, ci printr-o hotarare judecatoreasca intrata in puterea lucrului judecat. Asadar, prin aceasta sentinta se subliniaza caracterul obligatoriu al hotararii judecatoresti irevocabile, ale carei dispozitii trebuie respectare de partile carora li se adreseaza, iar nu faptul ca drepturile stabilite nu ar fi datorate..

Analizând actele de executare din perspectiva condițiilor de legalitate prevăzute de lege și a celorlalte aspecte invocate de contestatoare si intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S., instanța reține în continuare următoarele:

Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008 a Tribunalului C.-S. are calitatea de titlu executoriu, în virtutea art. 372 Cod procedură civilă, și, contrar susținerilor contestatoarei, stabilește în favoarea intimatei, și în sarcina debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În lumina dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit (și) în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.

Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatei este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă.

Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoare nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată.

Totodată, dreptul de creanță al intimatei este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.

Instanța mai reține că temeinicia hotărârii instanței de judecată, executată silit, nu poate fi repusă în discuție în cadrul contestației la executare, aceasta având un caracter definitiv și irevocabil și beneficiind, astfel, de autoritate de lucru judecat. Pentru aceleași considerente, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu mai poate fi analizată, efectele acesteia nefiind aplicabile litigiilor deja soluționate.

De asemenea, aspectele statutate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Z. si altii impotriva Romaniei sunt irelevante in prezenta cauza deoarece in respectiva cauza a fost analizata cererea unor reclamanti carora instantele romane nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situatie diamentral opusa fata ce cea din prezentul dosar.

În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.

Conform titlului executoriu, calitatea de debitor aparține, astfel cum a indicat și contestatoarea, Direcției G. a Finanțelor Publice C. S.. Contestatoarea este executată silit în calitate de terț poprit, așadar, conform art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru sumele de bani pe care le datorează debitoarei sau pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Contestatoarea a dobândit calitatea de terț poprit prin adresa de înființare a popririi ce i-a fost expediată de către executorul judecătoresc, fiind fără relevanță dacă s-au reținut obligații în sarcina sa prin titlul executoriu sau nu.

Terțul poprit este, prin definiție, străin față de raportul juridic ce a determinat procedura de executare silită, acesta putând fi executat silit în prezența unor raporturi juridice distincte avute doar cu debitoarea.

Cu privire la raporturile juridice dintre contestatoare și debitoarea executată silit, pe care se întemeiază adresa de înființare a popriri ce face obiectul contestației la executare, instanța reține că acestea există în temeiul dispozițiilor legale prezentate în continuare, iar apărările contestatoarei în sens contrar sunt neîntemeiate.

Astfel, instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. 3 pct. 4 lit. e din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.

În concret, ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.

Deși aceste raporturi de subordonare financiară între instituții, existente în temeiul legii, nu sunt raporturile clasice dintre un debitor și un terț poprit, prin care acesta din urmă să datoreze sume de bani debitorului, instanța apreciază că ele fac parte din domeniul de aplicare al art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă. Aceasta deoarece DGFP C. S. nu se angajează, pe cont propriu, în raporturi contractuale cu terțe persoane, prin care să obțină venituri, ci doar distribuie sumele de bani primite în temeiul legii bugetului de stat conform alocației bugetare. Prin urmare, în lipsa alimentării cu fonduri a acestei instituții de către ordonatorii superiori de credite, debitoarea ar fi în imposibilitate de a executa vreodată obligațiile de plată pe care le are, situație ce nu poate fi remediată decât prin instituirea unei popriri pentru sumele de bani ce i se cuvin, la ordonatorii superiori de credite.

Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S., ci din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.

Referitor la sustinerea contestatoarei potrivit careia impozitele, taxele, contributiile si orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmarite de nici un creditor pentru nicio categorie de creante in cadrul procedurii de executare silita, instanta retine ca prevederile art. 139 C.proc.fiscala nu sunt aplicabile in prezenta cauza, referindu-se la executarea creantelor fiscale. Or, in prezenta cauza se executa o creanta a unui creditor persoana privata impotriva unui debitor institutie publica, nefiind vorba despre o creanta fiscala.

În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.

Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.

În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.

În același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, potrivit cu care Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Astfel, procedura specială de alocare a fondurilor destinate plății creanțelor statului stabilite prin titluri executorii nu poate influența în nici un mod dreptul creditorilor de a obține executarea respectivelor creanțe. Aceasta deoarece, o eventuală omisiune a autorităților executive de a stipula în bugetele instituțiilor publice sumele necesare executării totale a obligațiilor prevăzute în titluri executorii îi este pe deplin imputabilă puterii executive și, conform principiului clasic de drept Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate justifica neexecutarea respectivelor obligații.

De asemenea, instanța reține că disp. OG 2/2002 nu instituie, astfel cum susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.

Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate, respectă limitele impuse de OUG nr. 144/2007, ce au modificat Legea nr. 188/2000. Acestea nu sunt exorbitante avand in vedere activitatile pe care de indeplinit executorul judecatoresc: primire cerere de executare, solicitarea incuviintarii executarii silite, emiterea adreselor de infiintare a popririi, purtarea corespondentei cu Ministerul Finantelor Publice. Totodată, contrar susținerilor contestatoarei, cheltuielile de executare includ în mod legal și onorariul avocațial aferent fazei de executare, și nu fazei de judecată. Angajarea unui avocat în faza executării rezultă din împuternicirea avocațială depusă în dosarul de executare. În același timp, suma percepută cu acest titlu rezultă în mod expres din factura emisă de Cabinetul de avocat C. E. și atașată dosarului de executare, astfel că nu poate fi considerată nejustificată. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, instanța reține in primul rand ca aceasta reprezinta un argument al contestatiei la executare, iar nu o veritabila exceptie.

Analizand aceasta aparare instanta constata că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a luat naștere în anul 2009, în urma rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. La aceeași dată a început să curgă, conform art. 405 alin. 2 Cod procedură civilă și termenul de prescripție de 3 ani, în urma căruia orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Instanța reține că, la data de 18.06.2009, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 71/2009 care a stipulat că: Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

Prin art. 1 alin. 2 s-a prevăzut expres că În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Așadar, o dată cu . OUG nr. 71/2009, executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a fost suspendată de drept, ceea ce a reprezentat un impediment de natură legală la derularea procedurilor de executare silită. Prin urmare, conform art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, a operat și o suspendare a termenului de prescripție a dreptului intimatei de a cere executarea silită, cauză de suspendare ce dăinuiește și în prezent și care împiedică împlinirea termenului de prescripție.

Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, este aplicabil și în vigoare.

Analizând dispozițiile OUG nr. 71/2009, instanța reține că, de la . au fost modificate succesiv, prin OUG nr. 18/2010, prin OUG nr. 45/2010 și, ultima dată, prin Legea nr. 230/2011, de fiecare dată legiuitorul prorogând începerea executării silite a titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale. În urma ultimei modificări, aduse prin Legea nr. 230/2011, s-a prevăzut că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin Decizia nr. 1/16.01.2012, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, faptul că instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care sunt învestite, au obligația de a evalua compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin.1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția a României, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

A subliniat Înalta Curte faptul că un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Așadar, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.

Ca atare, instanța va analiza compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene, raportându-se la situația particulară a speței de față.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevăd că Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Instanța reține că dreptul de creanță al intimatei face parte din domeniul de aplicare al art. 6 paragraf 1 CEDO, intrând în categoria drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, noțiune europeană autonomă, având un caracter patrimonial și întemeindu-se pe drepturile civile ale reclamantei. Totodată, dreptul de creanță recunoscut definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească se circumscrie noțiunii de bun, în sensul art. 1 Protocolul 1, dreptul de proprietate al titularului trebuind protejat conform cu exigențele acestui text de lege.

În jurisprudența sa, reluată cel mai recent prin Decizia pronunțată în data de 17.10.2012, în cauza D. D. D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40). O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; JasiunienÄ - împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (RaĂ»lian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, . nr. 44).

Astfel, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de "lege" în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de "lege", fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).

Analizând în concret compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției Europene, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut că măsurile luate de statul român urmăresc un scop de utilitate publică, respectiv menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dat fiind contextul unei grave crize economice și financiare invocate de Guvernul României. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii cu scopul următor, Curtea a reținut că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. În cauza suspusă analizei, Curtea Europeană a reținut că reclamanții au primit, în octombrie 2008, o primă tranșă, reprezentând 30% din suma datorată, apoi, în septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși, conform OUG nr. 45/2010, cea de-a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Sumele au fost actualizate de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății și nu există, în prezent, nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.

D. urmare, Curtea Europeană a reținut că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost plătită, astfel că substanța drepturilor acestora nu a fost afectată, iar măsurile adoptate de Guvern nu sunt nerezonabile.

Aplicând, în mod similar, aceste principii la cauza de față, instanța constată că intimata nu a beneficiat de plata niciunei tranșe din drepturile salariale ce i-au fost recunoscute prin titlul executoriu. Astfel, din adresa Direcției G. a Finanțelor Publice C. S., atașată la dosar, rezultă că această instituție a refuzat să execute în vreun mod hotărârea judecătorească invocată de intimată, apreciind că drepturile salariale recunoscute prin aceasta nu sunt cuantificate sau cuantificabile.

Aceste susțineri ale debitoarei privind imposibilitatea executării hotărârii judecătorești deoarece nu ar conține drepturi cuantificabile sunt, desigur, neîntemeiate, dreptul de creanță recunoscut intimatei având un caracter lichid și determinabil, astfel cum a fost reținut în paginile anterioare.

Cu toate acestea, ele dovedesc o rea-credință a debitoarei, care refuză în mod nejustificat, abuziv, de a executa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Ca atare, în cauză nu se pot reține circumstanțele atenuante în favoarea statului din cauza D. și alții împotriva României, întrucât, nu numai că debitoarea nu a depus diligențele rezonabile pentru a executa, măcar în parte, titlul executoriu, dar refuză, și în prezent, fără temei legal, să se supună dispozițiilor instanței de judecată.

Într-o asemenea ipoteză, desigur că măsurile dispuse prin OUG nr. 71/2009 nu pot fi considerate proporționale cu scopul urmărit, deoarece, pe parcursul celor 4 ani de la emiterea titlului executoriu, intimata nu a beneficiat de nicio plată aferentă dreptului de creanță ce i se cuvine. Prin nerespectarea mecanismului de eșalonare instituit prin OUG nr. 71/2009, debitoarea, în calitate de reprezentant al Statului Român, a făcut inaplicabil acest act normativ, instanța urmând să constate neconformitatea acestuia cu norma europeană.

Ca atare, constatând că, în situația concretă a intimatei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 înfrâng garanțiile instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 paragraf 1 și prin art. 1 paragraf 1 din Protocolul 1 la Convenție, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României, potrivit cu care Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, instanța le va înlătura pe acestea de la aplicare în procedura executării silite inițiată de către executorul judecătoresc Casagranda S. A. în dosarul de executare nr.626/2012.

Pentru toate aceste motive instanța va respinge contestația la executare ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că prima a rămas fără obiect, astfel că urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata P. D. A., cu domiciliul ales în București, ., ., . și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finantelor Publice C. S. (fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice C. S.), cu sediul ales în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestatoare, ca rămasă fără obiect.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 03.04.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2635/2015. Judecătoria...  Obligaţie de a face. Sentința nr. 2588/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Sentința nr. 2553/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI