Contestaţie la executare. Sentința nr. 5300/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5300/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 5300/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5300
Ședința publică din data de 07.07.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. S.
GREFIER: O. M. P.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe debitoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și pe intimatul B. M., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut la prima și a doua strigare în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Deliberând asupra probei cu înscrisuri, solicitate de către ambele părți, instanța apreciază că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei și, având în vedere dispozițiile art. 167 alin. 1 C., o încuviințează.
Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2012, sub nr._, contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, ., sectorul 5, a formulat, în contradictoriu cu intimatul B. M., cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat C. E. și P. A., cu sediul profesional în București, ., ., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi, precum și a procesului verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 17.09.2012 de B.E.J. Casagranda – S. A., acte încheiate in dosarul de executare silita nr.621/2012, prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea adresei de înființare a popririi, precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B.E.J. Casagranda – S. A. in dosarul execuțional menționat; a solicitat, de asemenea, să se dispună și suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat, până la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea solicitării subsidiare, contestatoarea a invocat faptul că, există riscul executării silite iminente în ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din data de 17.09.2012, întrucât s-a trecut la executarea silită prin poprire; astfel, prin poprirea instituită de către executorul judecătoresc, este afectată activitatea Agenției de Administrare Fiscală.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 27.09.2012 a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Adresa de înființare poprire întocmită in dosarul de executare nr. 621/2012, însoțita de Procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimatul B. M., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din Adresa de înființare poprire, rezultă că intimatul, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 34.362 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită."
În plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de Iepe și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimatul nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu si se aproba in buget pe surse de proveniența si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinația acestora, potrivit clasificatiei bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa si limitata si sunt determinate de autorizările conținute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.
În cauza de față, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011.
Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că, instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public; de asemenea, instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.; mai mult, instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc.
Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca inainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de înființare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata asa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somatia de plata trebuie sa fie comunicata debitorului inainte de a se formula adresa de înființare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila potrivit căruia poprirea se înființează fara somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A adăugat contestatoarea că cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Contestatoarea a apreciat că numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedură civilă.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În susținerea cererii de chemare în judecată a fost depusă la dosar, în fotocopie, adresa de înființare de poprire emisă în dosarul de executare nr.621/2012.
Prin serviciul registratură intimatul a depus la dosar la data de 4.04.2013 întâmpinare (f.24-26), prin care a solicitat respingerea contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite.
De asemenea, intimatul a invocat excepția netimbrării contestației la executare, solicitând anularea contestației ca netimbrată ca și cererea de suspendare a executării silite, precum și respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii, excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererilor de suspendare bazate pe O.G. nr. 22/2002, precum și excepția conexității conform art. 164 Cod procedură civilă, solicitând trimiterea dosarului instanței celei dintâi investite.
Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă de către contestatoare.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp.art.115-118 Cod procedură civilă și nu a avut atașate înscrisuri în susținere.
La dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 621/2012 al B.E.J. Casagranda – S. A. (f.27-31).
La data de 08.04.2013, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratura, copii de pe actele de executare ( f. 32-48).
Potrivit dispozițiilor practicalei prezentei hotărâri, instanța a luat act de poziția intimatului, în sensul că nu mai susține excepțiile invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, respectiv excepția de netimbrare și necompetenta materială.
În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 452 R/10.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă a fost casată sentința civilă nr. 4433/16.05.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 04.06.2015, sub nr._ .
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Contestația la executare este, în parte, întemeiată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantul B. M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditorul a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., constituindu-se astfel pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 621/2012.
Executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., până la concurența sumei de 34.362 lei.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Or, în prezenta speță nu este vorba, în niciun caz, despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
Cu privire la apărarea conform căreia contestatoarea nu datorează sume de bani către DGFP C. S., instanța reține următoarele:
Direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
Contestatoarea a invocat în apărarea sa prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie intrepretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea intepretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale au regimul juridic al unor drepturi câștigate.
Calculul efectiv al sumei reprezentând drepturile salariale suplimentare a fost efectuat printr-un act intern al debitoarei (fila 25 dosar fond), act întocmit pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și, implicit al legii.
În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditoarea, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că, conform relațiilor furnizate de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., intimatei nu i s-a plătit, până la acest moment, nicio sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 4 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocata in cauza de fata, se rețin următoarele:
In aceasta cauza au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, in cauza respectiva, reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se incasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situatie premisa diferita fata de cea in speta. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistratilor urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
In cauza dedusa CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul in speta de fata.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. si altii, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, si Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
In concluzie, in cauza D. si altii, cererea reclamantilor a fost respinsa tocmai pentru ca s-a retinut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezinta o dovada rezonabila pentru onorarea obligatiilor catre reclamanti, alta fiind situatia premisa in speta de față, de unde rezulta ca aceasta cauza nu se aplica in acest dosar.
In speta de fata, debitoarea nu a facut dovada platii nici macar partiale a debitului datorat inca din 2008 (nu a atasat la dosar niciun act din care sa rezulte ca a realizat partial plata, nu exista in dosarul de executare vreo dovada de plata, in plus, suma pentru care se face executarea este suma totala din titlul executoriu), data ramanerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau tertul nu au depus inscrisuri prin care sa dovedeasca faptul ca ar fi achitat cel putin o parte din acest debit, desi au trecut 5 ani de la ramanerea defintiva a sentintei civile. Din adresa de infiintare a popririi rezulta ca aceasta masura de executare silita a fost dispusa pentru intreaga suma, aceasta reprezentand o dovada in plus a faptului ca nu s-a achitat nicio suma din debitul datorat.
In cauza de fata, nu rezulta ca a existat din partea contestatorului o asemenea diligenta rezonabila, caci din 2008 si pana in prezent, 2015, in 7 ani, contestatorul nu a achitat nici măcar o parte din suma totala datorata, ceea ce dovedeste inca o data ca in niciun caz nu poate fi vorba despre pastrarea unui echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 7 ani, debitorul a avut la dispozitie suficient timp pentru executarea benevola a acestui titlu executoriu sau macar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de esalonare a platilor. Cu toate acestea, nu a inteles să respecte dispozitiile legale si să achite esalonat, in procentele stabilite lege, sumele datorate intimatei.
Prezenta cauză se particularizează de alte spețe similare, în materia drepturilor salariale câștigate de bugetari, luând în considerare faptul că terțul poprit, instituție a statului, neagă drepturile câștigate de creditoare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, calculate și implicit recunoscute de instituția debitoare.
În aceste condiții, statului nu i se mai poate recunoaște marja de apreciere, urmând a se proceda la executare silită pentru întreaga sumă.
Instanța reține faptul că, dreptul de a cere executarea silită nu a început să curgă la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 1.843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S., luând în considerare faptul că prin această hotărâre s-a stabilit doar dreptul creditorilor la acordarea veniturilor salariale suplimentare, fără însă să se stabilească cuantumul exact al acestora. În aceste condiții, dreptul de creanță al creditorilor a devenit lichid la data calculării suplimentului postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03.2004 – 28.10.2008 prin actul intern al debitoarei DGFP C.-S., în anul 2012.
Contestația la executare este însă în parte întemeiată cu privire la criticile în legătură cu prinderea onorariului avocațial, aferent fazei de executare silită, în cheltuielile de executare datorate de debitoarea urmărită.
În temeiul dispozițiilor conținute de art. 371 ind. 7 din codul de procedură civilă de la 1865 cheltuielile de executare sunt, ca regulă, în sarcina debitorului urmărit.
Cheltuiala de executare reprezentată de onorariul avocațial, aferentă fazei de executare, este în cuantum de 1.974 lei, după cum rezultă din procesul-verbal din data de 17.09.2012 (fila 28 dosar fond).
Faza executării silite reprezintă o fază a procesului civil. În baza acestei reguli de principiu, dispozițiile conținute de Cartea a V-a despre executarea silită se completează în mod corespunzător cu dispozițiile considerate a fi de drept comun.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, articulând o . argumente raționale, cu privire la modalitatea în care se justifică cheltuielile de judecată, constând în onorariul avocațial, prin pronunțarea Deciziei nr. 1378/23.04.2010. Instanța supremă a statuat că este necesar ca la dosar să se depună atât dovada facturii fiscale cât și a chitanței emise de avocat, ambele documente fiind necesare pentru justificarea cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Mutatis mutandis,instanța de fond reține că și în faza de executare silită, fază a procesului civil, cheltuiala de executare reprezentând onorariul avocațial aferent fazei de executare, trebuie dovedit atât prin depunerea facturii fiscale, cât și a chitanței, acest din urmă document justificativ probând faptul că intimatul a achitat efectiv onorariul datorat, născându-se totodată dreptul de a urmări și acest debit suplimentar, cu titlu de cheltuială de executare. La dosarul cauzei nu a fost însă depusă factura fiscală și chitanța.
Instanța nu contestă dreptul avocatului de a primi onorariul stabilit cu clientul/clienții săi în întregime, urmând a se elimina doar cheltuiala de executare datorată de debitorul urmărit.
Pentru aceste argumente instanța va proceda la anularea parțială a procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare silită întocmit de B. Casagranda-S. A. în dosarul nr. 621/2012, din data de 17.09.2012, și actele de executare subsecvente în legătură cu motivul de nulitate parțială, în sensul că onorariul avocațial aferent fazei de executare silită, în cuantum de 1.974 lei, nu poate fi urmărit ca și cheltuială de executare.
Luând în considerare faptul că soluția instanței de fond va fi de admitere în parte a contestației, cererea de suspendare a executării silite va fi respinsă ca neîntemeiată. Instanța a luat în considerare faptul că, pe fond, actele de executare sunt legal îndeplinite, cu excepția stabilirii cheltuielilor de executare, aspect ce nu justifică însă măsura procesuală a suspendării executării silite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu debitoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., cu sediul în Resita, .. 2, județ C.-S., și cu intimatul B. M., cu domiciliul în București, ., ., ..
Dispune anularea parțială a procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare silită întocmit de B. Casagranda-S. A. în dosarul nr. 621/2012, din data de 17.09.2012, și actele de executare subsecvente în legătură cu motivul de nulitate parțială, în sensul că onorariul avocațial aferent fazei de executare silită, în cuantum de 1.974 lei, nu poate fi urmărit ca și cheltuială de executare.
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7.07.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
A. M. S. O. M. P.
Red. 31.08.2015
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 5292/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 5266/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
