Contestaţie la executare. Sentința nr. 5278/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5278/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 5278/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A CIVILĂ
.....
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5278
Ședința publică din data de 07 Iulie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. S.
GREFIER: A. S.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatorul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pe intimatul V. D. C., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
În temeiul art. 131 Cod procedură civilă, instanța constată competența generală, materială și teritorială a Judecătoriei Sectorului 5 București de a soluționa cauza, prin raportare la art. 713 alin. 1 și art. 107 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și la Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014, față de data începerii executării silite.
În temeiul art. 255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează în cauză, la solicitarea ambelor părți, administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind că acestea sunt admisibile și sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei.
În temeiul art. 244 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța declară încheiată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 18.03.2015, sub nr._, contestatorul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, în contradictoriu cu intimatul V. D. C., anularea actelor de executare emise de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. în dosarul de executare nr.1456/2014, în baza titlurilor executorii – Sentința civilă nr.5736/08.07.2010, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2009, și Decizia civilă nr.5470/23.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2009, și, în subsidiar, să se constate că, în baza art.1 alin.2 din OUG nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările ulterioare, executarea silită începută în cauză este suspendată de drept.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, prin somația și încheierea din data de 06.03.2015, ce i-au fost comunicate la data de 09.03.2015, emise în dosarul de executare nr.1456/2014 al B. D. și D., a fost somat să plătească intimatului suma de 26.778,40 lei, stabilită prin raportul de expertiză extrajudiciară, întocmit de expertul contabil L. M. S., precum și suma de 700 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
Contestatorul a solicitat să se aibă în vedere decizia CEDO din cauza D. și alții împotriva României, prin care s-au respins, ca vădit neîntemeiate, cererile reclamanților prin care se invoca încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne, M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante. Curtea a admis că măsurile în litigiu au urmărit un scop de utilitate publică, concluzionând că, deși mecanismul de eșalonare a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești.
Contestatorul a arătat că, prin emiterea actelor de executare executorul judecătoresc a încălcat atât dispozițiile Legilor nr. 110/2007 și nr. 92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale O.U.G nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.
S-a arătat că, în speță, condiția exigibilității creanței nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu a ajuns la scadență, fiind afectată de un termen suspensiv, precum și că titlul a căror executare se solicită face parte din categoria celor ce intră sub incidența OUG nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr.230/2011.
A mai arătat contestatorul că, prin Decizia nr.1533/2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legii pentru aprobarea OUG nr.71/2009. În considerentele deciziei sus-menționate Curtea Constituțională a arătat, în primul rând, că „măsura suspendării de a drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia.”
În fapt, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 O.U.G aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas al debitorului de a-și executa creanța.
Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenului prevăzut de O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.
Totodată, în practica unitară și constantă a Curții Constituționale a României, s-a apreciat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno ictu constituind doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care statul o poate aplica (Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010).
Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea C.E.D.O, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, in mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate si convenții internaționale, rezultând compatibilitatea indiscutabilă a acestora.
Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Contestatorul a mai solicitat să se aibă în vedere că statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de ale executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în OUG nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
De asemenea, contestatorul a precizat că tranșa de 5% aferentă anului 2012, tranșa de 10% aferentă anului 2013, tranșa de 25% aferentă anului 2014, precum și tranșa de 25% aferentă anului 2015 au fost executate în conformitate cu disp. art.1 alin.1 lit.a din OUG nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Lg. nr.230/2011.
Raportat la argumentele pentru care se solicită executarea creanței, a apreciat contestatorul că o eventuală executare - altfel decât în temeiurile, condițiile și limitele stabilite de O.U.G nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 - ar fi esențial nelegală și vădit netemeinică fără alocarea de fonduri bănești cu această destinație de la bugetul de stat, deoarece ar viza sumele aflate în conturile cu cheltuielile materiale, cheltuielile de capital și cel de transferuri interne, sume asupra cărora M. P. nu are un drept de dispoziție, în sensul că destinația acestora a fost stabilită prin bugetul adoptat, astfel încât aceasta nu mai poate fi modificată.
Contestatorul a arătat că înțelege să conteste și raportul de expertiză extrajudiciară, întocmit de expertul contabil L. M. S.. Expertiza judiciară se efectuează de către experți, aflați pe lista întocmită și comunicată instanțelor de către Biroul Local de Expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența celor autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare. O expertiză contabilă în ceea ce privește calculul și stabilirea unor drepturi salariale nu este relevantă în lipsa unei lucrări la fața locului, astfel cum prevede art.208 alin.1 Cod de procedură civilă, și chiar dacă a fost efectuată extrajudiciar nu poate avea forța probantă a unei expertize judiciare. A învederat faptul că o astfel de expertiză extrajudiciară nu poate lămuri instanța, având în vedere că nu ia în considerare pontajul la locul de muncă din perioada calculării drepturilor, care putea fi stabilit numai consultând scriptele debitorului, ce reflectă perioada efectiv lucrată. Un calcul corect al sumelor ar fi ținut cont de eventualele concedii medicale sau eventualele concedii fără plată din perioada supusă controlului judecătoresc, fapt ce nu s-a întâmplat în cauză. Totodată, expertul nu a avut în vedere plățile efectuate de către debitor până în prezent.
A menționat că mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare. A arătat că raportul de expertiză extrajudiciară, în baza căruia executorul a dispus începerea executării și pe baza căruia a stabilit cheltuielile de executare, nu ii este opozabil și a solicitat anularea acestuia.
În drept, au fost invocate disp. art.711 și urm. Cod procedură civilă., disp. OUG nr.71/2009 aprobată prin Lg. nr.230/2011. În temeiul art. 223 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 27.04.2015 intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, ca netemeinică.
În motivare, a arătat că decizia CEDO din cauza D. și alții împotriva României nu poate avea impactul de schimbare totală a jurisprudenței CEDO, având în vedere că fiecare speță are particularitățile sale, iar o instanță de judecată a unui stat resortisant nu are obligativitatea raportării la o anumită cauză CEDO.
Dreptul prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive.
Întârzierea în executare a unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Intimatul a invocat cauzele Ș. contra României, Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României; V. I. contra României, S. P. contra României.
În cauza Ș. contra României, Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție. Lipsa fondurilor nu poate fi considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Dispozițiile derogatorii ale OG nr.22/2002, ale OUG nr.75/2008, OUG nr.71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează Statul în raporturi de drept privat, acolo unde Statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică.
Chiar dacă OUG nr.71/2009 a prevăzut o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun, în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, dispozițiile acesteia contravin art.6 din Convenție și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, întrucât tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat și interesele individuale cu care vin în conflict.
Intimatul a solicitat să se aibă în vedere cauza Bourdov contra Rusiei, arătând că hotărârea este importantă întrucât expune cu claritate obligația statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa.
Curtea a aplicat principiile stabilite în cauza Bourdov și în alte hotărâri: Ț. contra Moldovei, Romashov contra Ucrainei, Shmalko contra Ucrainei, Piven contra Ungariei, Voytenko contra Ucrainei.
Referitor la punctele 1.3 si 1.4 din contestația la executare, contestatorul a învederat plata tranșelor aferente anilor 2012, 2013, 2014 și 2015 însă nu a prezentat niciodată, în mod explicit, modul de calcul al drepturilor salariale, cât s-a achitat pentru fiecare titlu executoriu în parte și ce diferențe mai sunt de executat.
Impedimentele invocate de contestator cu privire la alocarea fondurilor bănești nu sunt însă de natură a scuti pe debitorul principal de a întreprinde toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii judecătorești.
Astfel, sunt importante propriile demersuri pe care debitorul principal le face iar contestatorul nu se poate detașa, în sensul exonerării de obligația de plată a sumelor cuvenite creditorului doar pentru că Ministerul Finanțelor Publice este cel care coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Contestarea raportului de expertiză contabilă, efectuat de către expertul contabil judiciar L. M. S., atrage după sine obligația corelativă a prezentării dovezilor necesare, care să dovedească modul de calcul și plățile efectuate, precum și necesitatea ajustării sumei de executat, într-un sens sau altul.
Pe de altă parte, cu toate ca s-a vorbit de o „lucrare la fața locului”, contestatorul nu a găsit de cuviință să propună efectuarea unei expertize contabile, care să includă verificările invocate.
A arătat că argumentele sunt nejustificate, având în vedere faptul că titlul executoriu, în accepțiunea celor două hotărâri judecătorești, consacră exact modul de calcul ce trebuie urmat, iar, pe lângă modul respectiv de calcul, expertul a avut la dispoziție carnetul de muncă al creditorului, cu mențiunile de rigoare.
Cu privire la afirmația contestatorului, potrivit căreia în calculul efectuat nu s-ar fi ținut cont de plățile anterior efectuate, a arătat că nu se putea stabili dintr-un cuantum global plătit creditorului, în lipsa specificațiilor necesare, care ar fi fost suma corespunzătoare titlului ce se execută în dosarul nr.1456/2014.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.205 și urm. Cod procedură civilă. În temeiul art. 233 Cod procedură civilă, intimatul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost atașate la dosar, conform art. 716 alin. 2 Cod procedură civilă, copii certificate ale dosarului de executare contestat.
Analizând materialul probator administrat in cauză, instanța reține următoarele:
La data de 23.09.2014, intimatul V. D. C. a adresat Biroului Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. o cerere de executare silită a debitorului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul titlurilor executorii reprezentate prin Sentința civilă nr. 5736/08.07.2010 a Tribunalului București și Decizia civilă nr. 5470/23.09.2011 a Curții de Apel București, pronunțate în dosarul nr._/3/2009.
Prin încheierea din data de 23.09.2014, executorul judecătoresc a dispus, conform art. 664 Cod procedură civilă, înregistrarea cererii intimatului și deschiderea dosarului de executare cu nr. 1456/2014.
Ulterior, prin Încheierea Judecătoriei Sector 5 București din data de 21.10.2014, pronunțată în dosarul nr._/302/2014, a fost încuviințată executarea silită a titlurilor executorii reprezentate de cele două hotărâri judecătorești indicate anterior, conform dispozițiilor art. 665 Cod procedură civilă.
Prin raportul de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expertul L. M. S., s-au stabilit sumele datorate în temeiul celor două hotărâri judecătorești la valoarea de 26.778,40 lei.
La data de 06.03.2015, executorul judecătoresc a emis în cauză o încheiere, conform art. 669 Cod procedură civilă, prin care a stabilit cheltuielile de executare la suma de 700 lei, reprezentând onorariul expertului contabil.
La aceeași dată, executorul judecătoresc a o somație, prin care i-a pus în vedere debitorului să achite sumele de bani arătate mai sus, în termen de 5 zi, conform art. 731 alin. 1 și art. 667 Cod procedură civilă, comunicându-i titlul executoriu, încheierea de încuviințare a executării silite și încheierea privind cheltuielile de executare.
Ulterior, în data de 17.03.2015, executorul judecătoresc a emis o adresă de înființare a popririi, prin care, în temeiul art. 782 Cod procedură civilă, a instituit o poprire asupra conturilor debitorului deținute la terțul poprit Trezoreria Municipiului București, în limita debitului executat silit.
În drept, instanța reține că dispozițiile legale care guvernează prezenta procedură a executării silite și care au fost invocate anterior, sunt cele ale Codului de procedură civilă în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 138/2014, conform dispozițiilor tranzitorii prevăzute de art. 25 alin. 1 Cod procedură civilă.
Conform art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.
Având în vedere însă natura salarială a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii, contestatorul a invocat în cauză aplicabilitatea dispozițiilor speciale ale OG nr. 22/2002 și ale OUG nr. 71/2009.
Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilire prin titluri executorii Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Instanța constată că acest text de lege instituie obligația în sarcina autorităților executive de a stipula în bugetele autorităților publice anuale a unor sume de bani cu destinația specială a achitării creanțelor stabilite prin titluri executorii. O astfel de procedură este rezonabilă și reprezintă, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în numeroase decizii (ex: Decizia nr. 176/08.02.2011, nr. 529/11.10.2005, nr. 444/20.11.2003 etc.), o normă de protecție de interes general, respectiv de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor în condiții optime.
Cu toate acestea, procedura specială de alocare a fondurilor destinate plății creanțelor statului stabilite prin titluri executorii nu poate influența în nici un mod dreptul creditorilor de a obține executarea respectivelor creanțe. O eventuală omisiune a autorităților executive de a stipula în bugetul anual sumele necesare executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii i-ar fi pe deplin imputabilă puterii executive și, conform principiului clasic de drept Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu ar putea justifica neexecutarea respectivelor obligații. O concluzie contrară ar permite ca executarea acestor obligații să se afle la discreția totală a autorităților executive, care ar putea omite în mod repetat să aloce fondurile necesare executării, situație ce ar contraveni în mod nejustificat dispozițiilor art. 622 alin. 2 Cod procedură civilă.
Ordonanța de Urgență nr. 71/2009 a intrat în vigoare la data de 18.06.2009, ulterior declarării neconstituționale a OUG nr. 75/2008, stipulând că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Ulterior a fost modificată succesiv prin OUG nr. 18/2010, prin OUG nr. 45/2010 și, ultima dată, prin Legea nr. 230/2011, prin care a fost aprobată.
Prin OUG nr. 18/2010, în vigoare începând cu data de 12.03.2010, termenele enumerate anterior au fost prorogate, în anul 2011, pentru 34% din valoarea titlului executoriu, în anul 2012, 33% din valoarea titlului executoriu, iar, în anul 2013, 33% din valoarea titlului executoriu. Apoi, prin OUG nr. 45/2010, în vigoare între 20.05.2010 și 05.12.2011, acestea au fost din nou prorogate, în anul 2012 pentru 34% din valoarea titlului executoriu, în anul 2013 pentru 33% din valoarea titlului executoriu și în anul 2014 pentru 33% din valoarea titlului executoriu.
Finalmente, prin Legea nr. 230/2011, OUG nr. 71/2009 a fost aprobată și modificată din nou, forma finală a acesteia fiind aceea că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit art. 1 alin. 2 În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Instanța reține că, în temeiul art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost aceasta modificată pe parcursul timpului, executarea silită a titlurilor executorii invocate în cauză este suspendată de drept, ceea ce constituie un impediment de natură legală la derularea procedurilor de executare silită. Actele de executare întocmite în pofida suspendării de drept a procedurilor sunt lovite de nulitate absolută, interesul ocrotit prin normele de drept citate anterior fiind unul obștesc, de ocrotire a securității financiare a sistemului de justiție.
Instanța reține faptul că încuviințarea executării silite nu atrage validarea actelor de executare întocmite cu încălcarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, o astfel de încheiere pronunțată de instanță fiind lipsită de efecte în prezența suspendării de drept a executării silite.
Cu privire la conformitatea acestui mecanism de eșalonare și suspendare de drept a procedurii de executare cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, pe calea unui recurs în interesul legii, Decizia nr. 1/16.01.2012, prin care a stabilit faptul că instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care sunt învestite, au obligația de a evalua compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin.1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția a României, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.
A subliniat Înalta Curte faptul că un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Așadar, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Ca atare, instanța are obligația compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, raportându-se la situația particulară a speței de față.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța se va raporta la Decizia pronunțată în data de 17.10.2012, în cauza D. D. D. și alții împotriva României, prin care au fost analizate dispozițiile OUG nr. 71/2009 din prisma respectării dispozițiilor art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenție.
Curtea Europeană a reținut că măsurile luate de statul român urmăresc un scop de utilitate publică, respectiv menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dat fiind contextul unei grave crize economice și financiare invocate de Guvernul României. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, Curtea a reținut că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. În cauza suspusă analizei, Curtea Europeană a reținut că reclamanții au primit, în octombrie 2008, o primă tranșă, reprezentând 30% din suma datorată, apoi, în septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși, conform OUG nr. 45/2010, cea de-a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Sumele au fost actualizate de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății și nu există, în prezent, nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
D. urmare, Curtea Europeană a reținut că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost plătită, astfel că substanța drepturilor acestora nu a fost afectată, iar măsurile adoptate de Guvern nu sunt nerezonabile.
Instanța apreciază că aceste principii sunt aplicabile și în cauza de față, unde titlurile contestatorului sunt mai recente – din 2011 – astfel că perioada în care acesta a trebuit să aștepte începerea executării silite a fost mai scurtă. Totodată, intimatul a beneficiat de plata tranșelor aferente anilor_, plăți aprobate prin Legea nr. 356/2013, OUG nr. 74/2014 și OUG nr. 83/2014, astfel cum a susținut contestatorul și cum a admis și acesta prin întâmpinare.
Faptul că intimatul a avut în total 3 titluri executorii, motiv pentru care nu cunoaște cu exactitate plățile efectuate pentru fiecare titlu în parte nu poate reprezenta un motiv pentru începerea unei proceduri de executare silită, aceste aspecte de ordin contabil putând fi lămurite extrajudiciar.
Pentru aceste considerente, instanța constată că actele de executare cu nr. 1456/2014 efectuate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, pentru nerespectarea suspendării de drept a executării titlurilor având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariale stabilite în favoarea intimatului, în calitate de angajat al sistemului bugetar, reglementată de OUG nr. 71/2009, ale cărei dispoziții sunt conforme cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, în temeiul art. 404 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va admite contestația la executare formulată de contestatorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul V. D. C. și va dispune anularea actelor de executare întocmite de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. în dosarul de executare nr. 1456/2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. P.- P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, sector 5, ., cod poștal_, având CUI_ împotriva intimatului V. D. C., cu domiciliul ales în București, sector 6, ., ., . în Popești- Leordeni, Splaiul Unirii, nr.9, ., ., având CNP_.
Anulează executarea silită derulată de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. în dosarul de executare nr. 1456/2014.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.07.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. S. A. S.
Th.red.A.S., I.S./ Red I.S./24.07.2015/4 ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5281/2015. Judecătoria... | Evacuare. Sentința nr. 5305/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
