Contestaţie la executare. Sentința nr. 8947/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8947/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 8947/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8947
Ședința publică din data de 07.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-M. M.-L.
GREFIER: G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe intimata M. G. D. și pe debitoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța repune cauza pe rol, constatând că Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a îndeplinit obligațiile a căror nerespectare a atras suspendarea judecății.
Instanța califică excepția prescripției executării silite, invocată de contestatoare, ca fiind o apărare de fond.
Deliberând asupra probei cu înscrisuri, solicitată de către părți, instanța apreciază că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei și, având în vedere dispozițiile art. 167 alin. (1) teza I Cod procedură civilă, potrivit cărora „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii (…)”, o încuviințează.
Instanța rămâne în pronunțare pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.10.2012 sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în temeiul art. 399-403 alin. (1) Cod procedură civilă, coroborat cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, în calitate de terț poprit, în contradictoriu cu intimata M. G.-D., a formulat contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 01.10.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc „Casagranda S. A.”, acte încheiate în dosarul de executare silită nr. 809/2012.
Prin această contestație, contestatoarea a solicitat instanței: anularea adresei de înființare a popririi, anularea executării silite și a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A.” în dosarul de executare nr. 809/2012, precum și suspendarea executării silite pornite în dosarul de executare menționat mai sus, până la soluționarea prezentei contestații la executare.
În motivarea cererii sale, contestatoarea a învederat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxă judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, (…) de Agenția Națională de Administrare Fiscală, indiferent de obiectul acestora, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice, iar în raport de prevederile art. 229 din OG nr. 92/2003, ANAF este scutită atât de plata taxelor de timbru cât și de plata cauțiunii prevăzute de art. 403 alin. (1) C. proc. civ.
În privința cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a apreciat că urgența este prezumată legal în astfel de cereri, cu atât mai mult cu cât s-a trecut deja la executarea silită prin poprire și, ca atare, cererea sa ar fi justificată și prin riscul executării iminente, în ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 01.10.2012, întocmit de B. „Casagranda S. A.”.
Contestatoarea a arătat că instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, o astfel de somație nefiind emisă prealabil înființării popririi.
Totodată, urgența suspendării executării silite se justifică raportat la faptul că executarea silită în condițiile Codului de procedură civilă poate fi solicitată numai după expirarea termenului de 6 luni de la primirea somației, conform art. 3 din OG 22/2002, precum și că prin poprirea instituită de executorul judecătoresc este afectată activitatea ANAF, instituție publică.
De asemenea, a mai învederat faptul că executarea silită în baza acestui titlu de creanță este și prescrisă.
În fapt, contestatoarea a arătat că, la data de 04.10.2012, a fost înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală adresa de înființare poprire întocmită în dosarul de executarenr. 809/2012, însoțită de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata M. G.-D. prin care a solicitat executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Contestatoarea a subliniat faptul că ANAF nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens invocând prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Raportat la prevederile art. 2 și art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, art. 139 din Codul de procedură fiscală și art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă, prin coroborare cu prevederile din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, contestatoarea a conchis că textele menționate vizează sumele de bani care nu aparțin trezoreriei, ci doar care sunt rulate prin trezorerie, acestea aparținând în realitate unor terți.
De asemenea, contestatoarea a subliniat că intimata nu a fost și nu este angajata ANAF pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., față de care a fost sau se află într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Contestatoarea a concluzionat că instituția sa nu datorează vreo sumă către debitorul obligat față de intimată, în speță DGFP C.-S.. Mai mult, contestatoarea a învederat faptul că ANAF nu a fost parte în acest proces.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin. (1) și art. 405 alin. (1) și alin. (2) Cod procedură civilă.
Contestatoarea a afirmat că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită era prescris.
Mai mult, acest drept era prescris inclusiv la data pronunțării Încheierii de încuviințare a executării silite anexate adresei de înființare a popririi (pronunțate în data de 23.08.2012), motiv pentru care a apreciat ca fiind întemeiată și cererea de anulare a acestei încheieri, în condițiile de contradictorialitate pe care le asigură prezentul litigiu.
Pe fond, contestatoarea a solicitat instanței să observe că prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea și a obligat Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. să plătească drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public, respingând celelalte pretenții ale reclamanților relativ la cererea privind acordarea sporurilor pe viitor, întrucât creanța nu este născută și poate fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de muncă dintre părți.
Prin considerentele Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, Tribunalul C.-S. a reținut faptul că „în ceea ce privește cuantumul celor două stimulente cerute de reclamanți, nu poate suplini voința legiuitorului și acorda tuturor funcționarilor, indiferent de grad, clasă, treaptă de salarizare, suplimente în cuantum de 25% fiecare, aceasta însemnând să adauge la lege și să încalce principiul separației puterilor în stat, consfințit de art. 1 alin. (4) din Constituție”.
Prin urmare, contestatoarea a solicitat instanței să constate că instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești, fără a cuantifica suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fără a se stabili în sarcina ANAF vreo obligație și fără a indica vreun raport juridic obligațional între instituția sa și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
Prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care a rămas irevocabilă Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, instanța de control a reținut irevocabil că este corectă și soluția de a respinge recunoașterea drepturilor solicitate pentru viitor, față de împrejurarea că este vorba despre o creanță care nu este certă și care astfel nu poate fi acordată.
Contestatoarea a menționat că sumele calificate de executorul judecătoresc cu titlu de debit, indicate prin Adresa de înființare a popririi, nu se regăsesc în Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, ci sunt sume stabilite extrajudiciar, neîncuviințate de către instanța de judecată și că, prin dispozitivul hotărârii judecătorești, nu se regăsește nicio referire a instanței la cuantumul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare.
Totodată, contestatoarea a solicitat instanței, în temeiul art. 399 alin. (21) C. proc. civ., anularea Încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie, motivat și de faptul că a fost dată cu încălcarea condițiilor legale, fiind admisă cererea de încuviințare a executării silite a unei hotărâri judecătorești care nu conține o creanță certă, lichidă și exigibilă, prin urmare, au fost încălcare dispozițiile imperative ale art. 3731 alin. (4) pct. 3 C. proc. civ.
Contestatoarea a subliniat faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimată, literele c) și d) ale art. 31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
Aceasta a apreciat că obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 371 indice 2 C. proc. civ., iar modalitatea la care a recurs intimata prin executor judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie. De asemenea, contestatoarea a afirmat că au fost nesocotite nu numai prevederile legale invocate, dar și hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.
Contestatoarea a învederat instanței că dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. În acest sens, a solicitat instanței să constate că nu au fost respectate dispozițiile O.G. nr. 22/2002, dat fiind faptul că, înainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat instituției contestatoare somația prevăzută de art. 2 din același act normativ. În consecință, și având în vedere prevederile explicite ale dispoziției legale menționate, contestatoarea a evidențiat faptul că executarea silită este lovită de nulitate în situația în care actele de executare au fost emise de organul competent de executare fără a fi precedate de emiterea unei somații de plată.
În continuare, contestatoarea a mai arătat că prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr. 9/2009, publicată in Monitorul Oficial nr. 880/16.12.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, în sensul că în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Contestatoarea a adăugat faptul că, raportat la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, instituția debitoare are la dispoziție un termen de 6 luni de la primirea somației de plată comunicată de organul de executare, la cererea creditorului, pentru a face demersurile necesare în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin stabilite prin titluri executorii.
În condițiile în care ANAF nu are calitatea nici de instituție debitoare, nici de terț poprit pentru intimată, respectiv pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., contestatoarea a apreciat ca nelegală executarea prin poprire, în condițiile în care dosarul de executare nu are emisă către instituția contestatoare Notificarea sau Somația cu privire la începerea executării silite, astfel cum prevăd dispozițiile legale.
Pe cale de consecință, contestatoarea a susținut că respectivele cheltuieli de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Raportat la soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 și prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, contestatoarea a precizat că intimata nu a obținut decât o recunoaștere, pe cale judecătorească, a unui drept recunoscut și prevăzut inițial prin lege.
În privința celorlalte cheltuieli de executare menționate de executorul judecătoresc, contestatoarea a solicitat instanței să constate nelegalitatea acestora raportat la faptul că nu s-a ținut seama că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită,
Contestatoarea a mai susținut că stabilirea onorariului de executare din procesul-verbal de cheltuieli pentru emiterea a două acte de executare este vădit disproporționată și exagerată, întrucât executarea silită are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu împovărarea debitorului sau a terțului poprit prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate.
Un alt aspect pe care contestatoarea l-a învederat instanței este faptul că onorariul executorului se stabilește, potrivit Ordinului nr. 2550/2006, în anumite limite, dar în funcție de valoarea creanței, care, în speță, nu este certă, fiind abstractă orice sumă la care s-a raportat executorul judecătoresc atunci când a stabilit cheltuielile de executare.
În subsidiar, contestatoarea a precizat faptul că numai în măsura în care prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, instanța de judecată ar fi cuantificat suplimentul gradului și suplimentul treptei de salarizare și ar fi fost cazul unei creanțe certe, valorificarea acestor drepturi salariale ar fi urmat procedura legală, prevăzută de O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În privința prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, contestatoarea a menționat hotărârea Curții Constituționale în sensul constituționalității acestora, iar prin Legea nr. 230/2011 de aprobare cu modificări a ordonanței, s-a prevăzut un nou calendar al plăților până în anul 2016. Astfel, Curtea Constituțională a decis că toate dispozițiile legale menționate în precedent sunt constituționale. Contestatoarea a mai învederat instanței că, la data de 04.09.2012, CEDO s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României.
În conformitate cu prevederile Deciziei în interesul legii nr. 20/21.09.2009 a Î.C.C.J., contestatoarea a susținut că nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare. În consecință, contestatoarea a susținut că titlul executoriu invocat de intimată nu poate fi pus în executare, nefiind îndeplinite condițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., lipsind caracterul lichid al creanței urmărite.
De asemenea, a mai invocat și prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009, care stabilesc că orice cerere de executare silită este suspendată de drept (art. 1 alin. (2).
În drept, contestatoarea a invocat: art. 399 - 403 alin. (1) Cod procedură civilă, art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011.
La solicitarea instanței, Biroul Executorului Judecătoresc „Casagranda S. A.” a înaintat copie de pe dosarul de executare nr. 809/2012.
Prin întâmpinarea depusă la filele 30-32 din dosar, intimata a solicitat respingerea contestației la executare formulate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulate în temeiul art. 403 alin. (1) Cod procedură civilă de către contestatoare.
Prin sentința civilă nr. 3407 din 18.04.2013, instanța a respins ca neîntemeiată contestația la executare. Prin decizia civilă nr. 2532R din 15.09.2014, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a admis recursul declarat împotriva acestei sentințe și a casat sentința civilă recurată, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță. În esență, Tribunalul a reținut că judecarea cauzei s-a realizat în primă instanță fără citarea debitoarei, ci doar cu citarea creditorului și a terțului poprit.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 București sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt,
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta M. G.-D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditoarea M. G.-D. a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat demararea procedurii de executare silită.
Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., constituindu-se pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 809/2012.
Prin încheierea din 06.09.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., până la concurența sumei de 34.982 lei. Adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală la data de 04.10.2012.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
În privința prescripției executării silite, instanța reține că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor OUG nr. 71/2009, invocă în același timp faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Prin urmare, având în vedere că prevederile OUG nr. 71/2009 au instituit o cauză legală de suspendare a termenului prescripției, nu se poate reține că ar fi intervenit prescripția executării silite.
Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Or, în prezenta speță nu este vorba, în niciun caz, despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
Cu privire la apărarea conform căreia contestatoarea nu datorează sume de bani către DGFP C. S., instanța reține următoarele:
În baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, text normativ în vigoare la data emiterii adresei de înființare a popririi, direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
Contestatoarea a invocat în apărarea sa prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale sunt determinabile prin aplicarea procentului de 25 % la salariul de bază încasat de intimată, această cuantificare realizându-se în baza și pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, iar nu în baza „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea.
Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced prezentei cauze și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.
În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă Decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditoarea, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
În ceea ce privește apărarea conform căreia nu există documente justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită.
În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, instanța arată că acesta reprezintă cheltuieli de executare silită, și nu cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea.
De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită și față de complexitatea cauzei raportat la valoarea obiectului acesteia precum și calitatea de instituție publică a contestatoarei, aspect care necesita o anumită pregătire și experiență profesională a avocatului intimatei.
Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice etc.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, conform relațiilor furnizate de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., instanța reține că intimatei nu i s-a plătit nicio sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 6 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:
În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.
În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plății nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar niciun act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut 6 ani de la rămânerea definitivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nicio sumă din debitul datorat.
În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatoarei o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2009 și până în prezent, 2015, în 6 ani, contestatoarea nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în niciun caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 6 ani, debitorul a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatului.
Instanța mai reține că obligația debitoarei de a-i plăti intimatei suma de 34.982 lei nu rezultă din titlul executoriu, însă instanța de judecată nici nu avea obligația de a indica o sumă concretă în titlu, ci urma ca, cu ocazia punerii în executare a titlului, să se determine suma concretă datorată de debitoare. Or, în speță, s-a procedat chiar în această manieră: instanța de judecată a stabilit în sarcina debitoarei obligația de plată a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare și perioada pentru care urmau a se achita aceste suplimente, debitoarea prin reprezentantul său legal a cuantificat suplimentele respective, iar executorul judecătoresc a preluat sumele cuantificate de debitoare în dosarul de executare, încercând să obțină recuperarea acestora.
Instanța constată că reprezentantul legal al debitoarei a dat eficiență dispoziției organului judiciar și, în calitatea sa de reprezentant al autorității administrative care plătește drepturile salariale ale intimatei, a procedat așa cum ar fi trebuit să procedeze și contestatoarea, în calitatea sa de instituție a statului de drept, respectiv a pus în aplicare aspectele statuate irevocabil de o instanță de judecată.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare.
Întrucât prin prezenta sentință contestația la executare va fi soluționată, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sectorul 5, în contradictoriu cu intimata M. G. D., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat C. E., cu sediul în București, ., .. A, ., și cu debitoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, cu sediul în Reșița, .. 2, județ C. S., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestatoare, ca rămasă fără obiect.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-M. M.-L. G. D.
Data tehnoredactării: 13.01.2016
Inițialele tehnoredactorului: M.L.A.M.
Numărul exemplarelor: 5
| ← Uzucapiune. Sentința nr. 5944/2015. Judecătoria SECTORUL 5... | Validare poprire. Sentința nr. 8970/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
