Contestaţie la executare. Sentința nr. 7336/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7336/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 7336/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECTIA A II-A CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 7336/2015
Ședința publică de la 13 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. L.
GREFIER: E. G.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe contestatoarea Agenția Naționala de Administrare Fiscala și pe intimații H. S., Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeana a Finanțelor Publice C. S., având ca obiect contestație la executare .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, contestatoarea solicitând judecarea cauzei în lipsă, conf.art.242 al.2 C.., instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, în data de 19.10.2012, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata H. S., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită din data de 27.09.2012, emise de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", in dosarul de executare silita nr. 743/2012, solicitând:
1. Anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 743/2012;
2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, la data de 24.10.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmita in dosarul de executare nr. 743/2012, însoțita de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata H. S., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din adresa de înființare poprire rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 35.541 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 146/2002 coroborate cu cele ale art. 139 Cod procedură fiscală și art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, arătând că acestea vizează sume de bani ce nu aparțin trezoreriei și care sunt doar rulate prin trezorerie, aparținând unor terți.
Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, ANAF, prin președinte sau în calitatea de ordonator secundar de credite nu datorează către DGFP C. S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 293/2011.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă, arătând că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că:
- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
- instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c și d ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.1 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile OG nr. 22/2002, care nu au fost respectate în cauză, executorul judecătoresc neîndeplinindu-și obligația de a-i comunica somația prevăzută de art. 2 din acest act normativ.
Totodată, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României și la Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Contestatoarea a arătat și faptul că executorul judecătoresc a procedat în mod nelegal la stabilirea cheltuielilor de executare, neexistând o atitudine culpabilă a sa de executare voluntară a unei obligații ce îi revine. Totodată, obligațiile stabilite cu acest titlu sunt exagerate și nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite. Executorul judecătoresc nu a respectat nici onorariile maximale stabilite de lege, sumele pe care i le impută fiind nejustificate.
În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr._, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene din cauza D. și alții contra României.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din OG nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă, contestatoarea a anexat cererii de chemare în judecată, în dovedirea susținerilor sale adresa de înființare a poprii emisă în dosarul nr. 743/2012.
Prin întâmpinarea depusă la filele 43-45 din dosar, prin serviciul Registratură, intimata a invocat excepția netimbrării contestației la executare, arătând că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și nici cele ale art. 229 din OG nr. 92/2003, și excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii se suspendare, arătând că aceasta, formulată în baza art. 6 alin. 4 și alin. 5 din OG nr. 22/2002, nu este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă. În acest sens, intimata a arătat că HG nr. 134/2009 și HG nr. 109/2009 lămuresc problemele legate de ordonanțarea bugetară, angajatorul debitor fiind alimentat cu fonduri publice de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, care gestionează bugetul prin ANAF, structură centrală în subordinea căreia se află debitorul.
A susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală și debitorul DGFP – C. S. nu au întreprins nici un demers în vederea plății sumelor datorate, conform OG nr. 22/2002 având obligația de cuprinde și prevedea în buget aceste sume. Faptul că partea contestatoare nu este obligată prin titlu este un lucru firesc, având în vedere că aceasta este executată în calitate de terț poprit, astfel că este, prin definiție, străină de raportul inițial de creanță.
Cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, intimata a arătat că debitorul și Ministerul Finanțelor Publice au recunoscut debitul prin corespondența purtată cu partea. De altfel, cuantumul drepturilor puse în executare nu a fost stabilit de către debitor, iar, de la data stabilirii, obligația prevăzută în titlu a devenit susceptibilă de executare silită.
Intimata a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, iar somația a fost emisă cu respectarea OG nr. 22/2002. Totodată, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii din 2009 nu produce efecte retroactive și nu este aplicabilă titlului executoriu din cauză.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, intimata a arătat că onorariul expertului a fost stabilit în limitele legii, iar onorariul avocațial a fost stabilit conform art. 247 Cod procedură civilă.
In drept, intimata a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței au fost depuse la dosar, în copie, actele de executare întocmite în dosarul de executare silită nr.743/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
La termenul de judecată din 17.06.2013, intimata a renunțat la invocarea excepțiilor netimbrării și necompetenței materiale de soluționare a cererii de suspendare.
Instanța a recalificat ca o apărare pe fondul cauzei excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, și a rămas în pronunțare cu privire la cererea de suspendare a executării silite formulată de către contestator.
Sub aspectul probatoriului a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.5660/17.06.2013 instanța respinge contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimata H. S., ca neîntemeiată. Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Împotriva sentinței pronunțate, contestatoarea a formulat recurs, apreciind hotărârea ca neîntemeiată, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă, la data de 09.08.2013, sub același nr._ .
În motivarea recursului s-a arătat că Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila)
I. După cum se poate constata în considerentele hotărârii judecătorești atacate, instanța de judecată nu retine procedura obligatorie de comunicare a unei somații înainte de a se proceda la trecerea la executare silită. Mai mult decât atât, instanța a reținut că actele, în respectarea acestei proceduri, nu au fost comunicate în dosar.
Deși, în contestație, am precizat acest aspect, instanța nu a ținut cont și nu a solicitat ca intimata să depună la dosarul cauzei, actele premergătoare, fapt ce încalcă principiul rolului activ al instanței, prin care judecătorul trebuie să-și exercite rolul sau activ în cauză, în conformitate cu art. 129 Cod procedură civilă, potrivit căruia «judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Prin urmare, fata de cele susmenționate, judecătorul poate ordona administrarea probelor, chiar dacă părțile se împotrivesc, pentru a asigura, prin toate mijloacele, stabilirea adevărului, astfel încât judecătorul trebuia să dispună din oficiu comunicarea somației.
II. În ceea ce privesc dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, așa cum apreciază și instanța în considerentele sentinței atacate, „termenul de șase luni curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul de executare, la cererea creditorului.”.
Din dispozițiile legale mai sus citate reiese foarte clar ca somația de plata trebuie sa fie comunicata debitorului înainte de a se formula adresa de înființare a popririi prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 452 alin. 1 cod procedura civila, potrivit cărora poprirea se înființează fără emiterea unei somații.
Având în vedere prevederile explicite ale dispoziției legale menționate este evident ca prin derogare de la dreptul comun, executarea silita este lovita de nulitate în situația în care actele de executare au fost emise de organul competent de executare fără a fi precedate de emiterea unei somații de plata.
Întrucât, așa cum a precizat anterior, la dosarul cauzei nu se regăsește o astfel de somație, consideră ca netemeinice argumentele instanței de fond .
Motivarea instanței de fond este eronată prin prisma faptului că face aprecieri asupra debitorului - care în speța de față este Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului C.-S., omițând că, în prezenta acțiune, Agenția Națională de Administrare Fiscală - contestatoare - recurentă este tert poprit și nu debitor al intimatului H. S..
Prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. Reșița a admis în parte acțiunea și a obligat Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. să plătească drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public, respingând celelalte pretenții ale reclamanților relativ la cererea privind acordarea sporurilor pe viitor, întrucât creanța nu este născută și poate fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de muncă dintre părți.
Împotriva acestei hotărâri, pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice) în numele Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S. și Ministerul Economiei și Finanțelor, în nume propriu au formulat recurs, care a fost respins prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.
Astfel cum rezultă din dispozitivul Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, Tribunalul C.-S. Reșița, deși a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. să plătească drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public, instanța a reținut în considerente faptul că „în ceea ce privește cuantumul celor două stimulente cerute de reclamanți, nu poate suplini voința legiuitorului și acorda tuturor funcționarilor, indiferent de grad, clasă, treaptă de salarizare, suplimente în cuantum de 25% fiecare, aceasta însemnând să adauge la lege și să încalce principiul separației puterilor în stat, consfințit de art. 1 al. 4 din Constituție”.
Prin urmare:
1) instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
2) instanța NU a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între recurenta și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
3) instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care au recurs intimatul, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei f executare silită se solicită.
In probatoriul administrat pe fondul cauzei nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art.460 alin.2 Cod procedură civilă, cu precădere în ceea ce privește dovada faptului că instituția recurenta datorează sume de bani către D.G.F.P. C. S., pentru a se putea da curs executării silite prin poprire.
Mai mult decât atât, întreaga motivare a instanței de fond nu face referire la faptul că A.N.A.F. datorează sume de bani către debitoarea D.G.F.P. C. S., și nu este susținută de dovezi concrete care să ateste faptul că A.N.A.F. datorează sume de bani instituțiilor debitoare.
Deși se precizează faptul că în temeiul prevederilor HG nr.109/2009 instituția noastră este ordonator secundar de credite, nu retine în concret faptul că Ministerul Finanțelor Publice este ordonatorul principal de credite, obligat alături de D.G.F.P. C. S. (ordonator terțiar) la plata eventualelor obligații către intimat, și terț poprit la rândul sau în cadrul unui alt dosar.
Instanța de fond face o simplă presupunere cu privire la datorarea de către A.N.A.F. a unor sume de bani către D.G.F.P. C. S., fără a invoca prevederile legale în temeiul cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală ar datora sume de bani către Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S..
A.N.A.F. nu datorează către D.G.F.P. C. S. sume de bani pentru a se putea da curs adresei de înființare a popririi. D.G.F.P. C. S. nu figurează în evidențele contabile (A.N.A.F.) cu solduri debitoare sau creditoare.
Instanța de fond nu a făcut diferența clară între ordonatorul principal de credite și cel secundar, calitate deținută de Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și atribuțiile fiecăruia dintre aceștia.
Astfel, potrivit prevederilor art.21 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice:
„(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
(2) Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
(3) Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.”.
Prin urmare, Agenția Națională de Administrare Fiscală, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, repartizează către Direcția generala a finanțelor publice a județului C.-S. creditele bugetare aprobate de către Ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.
În calitatea sa de ordonator terțiar de credite, Direcția generală a finanțelor publice a județului C.-S. utilizează aceste credite pentru realizarea sarcinilor, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.
Arată că responsabilitățile ordonatorilor de credite, indiferent dacă sunt principali, secundari ori terțiari, ca în cazul D.G.F.P. C.-S., sunt clar stabilite de către art. 22 din Legea nr. 500/2002.
Așadar, alocațiile pentru cheltuielile de personal sunt aprobate, potrivit prevederilor art.47 alin.3 din Legea nr.500/2002, de către ordonatorul principal de credite, în cazul de față, acesta fiind Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, raportându-ne la prevederile clare ale Legii nr.500/2002, rezultă, fără tăgadă, faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală repartizează creditele bugetare aprobate și repartizate de către ordonatorul principal de credite, fiind, dacă se poate spune astfel, un intermediar între ordonatorul principal (Ministerul Finanțelor Publice) și ordonatorul terțiar de credite (Direcția generala a finanțelor publice a județului C.-S.).
În aceste condiții, nu trebuie făcută confuzia între cele două sintagme: “Agenția Naționala de Administrare Fiscala datorează” și “Agenția Naționala de Administrare Fiscala repartizează”.
Instanța de fond nu a avut în vedere prevederile Legii nr.500/2002 atunci când a constatat că Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției generale a finanțelor publice a județului C.-S., întrucât consideră că diferența de sens între cele două sintagme, respectiv “a datora“ și “a repartiza” nu poate fi pusa la îndoială.
Prin urmare, solicită onoratei instanțe să constate faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu datorează sume de bani Direcției generale a finanțelor publice a județului C.-S., motiv pentru care nu poate avea calitatea de terț poprit.
III. Cu privire la aprecierile instanței potrivit cărora, nu pot fi invocate dispozițiile art. 139 Cod procedură fiscala potrivit cărora „impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită”, facem precizarea că O. G nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare privind Codul de procedură fiscală este o procedura specială care derogă de la dreptul comun, iar bugetul general consolidat, nu poate fi afectat de instituția executării silite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe.
Astfel, legiuitorul a prevăzut clar că bugetul general al statului nu poate fi executat silit, în situație contrară, existând riscul că sistemul fiscal de plăți să fie paralizat și, în consecință, A.N.A.F. să fie în imposibilitatea de a face viramente către întreg sistemul bugetar.
IV. A mai reținut instanța de fond că „dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor”. Or, toate sumele de bani ale recurentei sunt colectate de bugetul general consolidat care nu poate fin executat silit.
Prin urmare, instanța de judecată a reținut corect sintagma „cu excepția celor indicate expres de legiuitor”, motiv pentru care rugăm instanța de recurs să constate ca instanța Judecătoriei sectorului 5 recunoaște această normă imperativă, însă dă o interpretare greșită prevederilor art. 129 din OG. nr. 92/2003.
În reținerea celorlalte considerente, instanța a invocat o . hotărâri CEDO care nu sunt similare speței de față și, fără a da nuanță Deciziei nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, unde înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, înalta Curte de Casație și Justiție A DECIS CĂ în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului șl suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Potrivit art. 329 alin.(3) din Codul de procedură civilă, Decizia nr.20/21.09.2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie.
Așa cum se poate observa din situația privind calculul suplimentului postului și suplimentul treptei de salarizare, ce însoțește Adresa de înființare a popririi în dosarul de executare, acest calcul este efectuat conf. art.31 alin.1 lit. c și d din Legea nr.188/1999, tocmai în baza prevederilor legale analizate de I.C.C.J. la pronunțarea Deciziei nr.20/2009, ceea ce reprezintă o inducere în eroare a instanței de executare, și a instanței de fond, prin invocarea unor prevederi legale inaplicabile cauzei.
Raportat la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituția debitoare are la dispoziție un termen de 6 luni de la primirea somației de plată comunicată de organul de executare, la cererea creditorului, pentru a face demersurile necesare în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin stabilite prin titluri executorii.
În condițiile în care Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea nici de instituție debitoare, nici de terț poprit pentru intimatul, respectiv față de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., apreciază nelegală executarea prin poprire, în condițiile în care dosarul de executare nu are emisa către instituția noastră Notificarea sau Somația cu privire la începerea executării silite, astfel cum prevăd dispozițiile legale.
Pe cale de consecință, cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a recurentei, sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, titlu care nu face referire la recurenta.
Prin Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 nu este instituită nicio obligație în sarcina ANAF, singurul pârât obligat fiind Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C. S..
Mai mult, nefiind determinat cuantumul acestei obligații, titlul deținut de intimatul nu poate fi adus la îndeplinire pe calea executării silite. Consecința firească este aceea că în mod nelegal și nejustificat au fost stabilite cheltuieli de executare prin procesul verbal contestat, fiind abuzivă pretenția intimatei de a se achita atât onorariul executorului și celelalte cheltuieli de executare legate de întocmirea actelor de executare, dar și în privința onorariului de avocat, în lipsa unor documente justificative în acest sens.
În măsura în care reprezentarea intimatei în fața instanței Tribunalului C.-S. pentru dosarul nr._ a generat cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, acestea nu pot fi decontate de către recurenta în faza executării silite la care au recurs în mod abuziv intimații, ci pot fi solicitate, eventual, pe calea unei acțiuni separate.
Nu putem lua în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligențelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Mai mult decât atât, raportat la soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 și prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, intimatul nu a obținut decât o recunoaștere, pe cale judecătorească, a unui drept recunoscut și prevăzut inițial prin lege, prin urmare, nu s-a schimbat nici natura juridică a acestui drept și nici cuantumul, sens în care diligențele efectuate de reprezentantul intimatei nu a schimbat situația juridică preexistentă.
Prin urmare, ca o consecință a anulării procesului verbal contestat, vă rugăm să anulați toate cheltuielile de executare indicate de B. „Casagranda S. A., inclusiv cele pretinse cu titlu de onorariu avocat, ca fiind nelegale.
În privința celorlalte cheltuieli de executare menționate de executorul judecătoresc, reprezentând onorariu executor, redactare adrese/ popriri/încuviințări/ înștiințare debitor, comunicare acte procedurale, formare dosar, arhivare dosar, cheltuieli copii xerox, proces verbal eliberare sume, vă rugăm să constatați nelegalitatea acestora raportat și la faptul că nu s-a ținut seama că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită.
Contestareacheltuielilor de executare se impune și motivat de faptul că dispozițiile art. 39 alin.(1) din Legea nr. 188/2001 privind executorii judecătorești și ale Ordinului ministrului justiției nr. 2550/14.11.2006, modificat prin Ordinul ministrului justiției nr.2561/2012, cuprind onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești.
La stabilireanivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc, legiuitorul a avut în vedere întreaga activitate de executare silită. Potrivit art. 55 alin.3 din OMJ nr.210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2001, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit”.
Or, stabilirea onorariului de executare prin procesul verbal de cheltuieli pentru emiterea a două acte de executare - Adresa de înființare poprire și procesul verbal de cheltuieli este vădit disproporționată și exagerată, întrucât executarea silită are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu împovărarea debitorului sau a terțului-poprit prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate.
Executarea silită nu are drept scop să atragă sume prejudiciabile și nejustificate de la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, grevând în mod neîntemeiat bugetul de stat.
Onorariul executorului se stabilește, potrivit Ordinului nr. 2550/2006, în anumite limite, dar în funcție de valoarea creanței, care, în speță, nu este certă, fiind abstractă orice sumă la care s-a raportat executorul judecătoresc atunci când a stabilit cheltuielile de executare.
În subsidiar, numai în măsura în care prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 instanța de judecată ar fi cuantificat suplimentul gradului și suplimentul treptei de salarizare și ne-am fi aflat în condițiile unei creanțe certe, valorificarea acestor drepturi salariale ar fi urmat procedura legală, prevăzută de O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Prin absurd, dacă instanța de judecată ar aprecia că sumele indicate de executorul judecătoresc sunt datorate, consideră că instanța de judecată tot nu ar putea să oblige debitorul, respectiv terțul-poprit, la plata de îndată și în întregime a drepturilor de natură salarială menționate, întrucât există instituită o procedură legală specială, derogatorie de la dreptul comun, și anume cea prevăzută de O.U.G. nr.71/2009.
Numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 372 1 alin.(2) Cod procedură civilă.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
Măsurile instituite păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite - executarea eșalonată a plăților stabilite prin hotărârile judecătorești - și obiectivul urmărit - asigurarea stabilității economice a statului - având un caracter pozitiv, întrucât Guvernul recunoaște obligația de plată în sarcina autorității statale și efectuarea plăților în modalitatea stabilită.
În acest context, în privința prevederilor O.U.G. nr.71/2009. Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul constatării constituționalității acestora, iar prin Legea nr.230/2011 de aprobare cu modificări a ordonanței s-a prevăzut un nou calendar al plăților până în anul 2016.
Astfel, în mod repetat, sesizată fiind cu excepții de neconstituționalitate ale actelor normative mai sus menționate, excepții raportate la modalitățile de executare eșalonată stabilite prin lege, precum și la suspendarea legală a executărilor silite, Curtea Constituțională a decis că toate dispozițiile legale menționate în precedent sunt constituționale, prin edictarea lor nefiind încălcate nici drepturile fundamentare consacrate în Constituția României și nici cele prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în acest sens Decizia nr.1533/2011 asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii nr.230/2011 de aprobare a OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Decizia nr.605/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii și ale Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar).
Prin urmare, adoptarea acestei reglementări speciale a fost determinată de circumstanțele excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie eșalonată plata sumelor decurgând din anumite categorii de titluri executorii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a drepturilor, deoarece, potrivit art.1 alin.(3) din O.U.G. nr.71/2009, pentru a se evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței ce nu va fi astfel erodată de inflație și, totodată, se acordă statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Admițând că anumite amânări ale executării pot fi justificate în situații particulare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătorești, acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite în situațiile excepționale date.
În contextul jurisprudenței instanței europene, este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale trebuie să fie concret și efectiv, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligația adoptării “în ordinea juridică internă a acelor măsuri corespunzătoare, deci a mijloacelor necesare realizării acestei obligații”.
Ca atare, în cadrul acestor măsuri a fost identificată cea privind eșalonarea plății sumelor prevăzute în titlurile executorii potrivit O.U.G. nr.71/2009, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară, cu consecința imposibilității îndeplinirii de către România a obligațiilor de stat ca membru al Uniunii Europene.
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
În aceeași ordine de idei, dorim să învederam instanței și faptul că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. sa. contra României.
Reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că Guvernul României adoptând OUG nr.71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art.6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).
De asemenea, Curtea a constatat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par.50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).
În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).
În concluzie în conformitate cu prevederile Deciziei în interesul legii nr. 20/21.09.2009 a Î.C.C.J., obligatorie pentru instanțe în baza art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin.1 lit.c și d din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
În consecință, titlul executoriu invocat de intimatul nu poate fi pus în executare, nefiind îndeplinite condițiile art.379 alin.1 Cod procedură civilă, lipsind caracterul lichid al creanței urmărite.
De asemenea, trebuie luate în considerare și prevederile art.1 alin.2 din O.U.G. nr.71/2009 care stabilesc că orice cerere de executare silită este suspendată de drept(art.1 alin.2).
Oricum tot acest demers - și executarea silită - este îndreptat gresit împotriva recurentei, intimatul H. S. nefăcând dovada calități Agenției Naționale de Administrare Fiscala de terț poprit în raport de Direcția Generala a Finanțelor Publice C. S..
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului declarat A împotriva sentinței civile nr. 5660/17,08.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Sectorului 5, modificarea în tot a sentinței recurate, cu consecința anulării actelor de executare silită emise de Biroul Executorului Judecătoresc „Casagranda S. A.”, în dosarul de executare nr. 743/2012 ca netemeinice și nelegale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele Cod procedură civilă, precum și toate celelalte prevederi învederate în prezenta cale de atac.
În temeiul art.242 alin.2 C.. contestatoarea solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Prin decizia civilă nr.3118R/27.10.2014, Tribunalul admite recursul formulat de recurenta contestatoare Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr.5660/17.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata H. S.. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sector 5 la data de 07.08.2015 sub nr._ .
La data de 26.08.2015 contestatoarea a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să se judece și cu Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeana a Finanțelor Publice C. S., în calitate de debitoare, aceasta fiind citată în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține:
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta, intimata în cauză în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditoarea intimată a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. sub nr. 743/2012, constituindu-se astfel pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 743/2012.
Prin încheierea din 23.08.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., Adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
Față de apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege se referă la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare. Or, în prezenta speță contestatoarea terț poprit nu a făcut în vreun fel dovada lipsei de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de nici un mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există nici un impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
Cu privire la faptul că petenta nu datorează sume de bani către D.G.F.P. C. S., instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite. Instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice. Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
Contestatoarea a mai arătat în cerere că prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de nici un creditor pentru nici o categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în nici un caz, despre o creanță fiscală.
Instanța reține că sunt irelevante motivele invocate de contestatoare conform căreia creditoarea nu este angajată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, ceea ce interesează este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
Față de susținerile contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
Privind apărările contestatoarei conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatei, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea. Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced analizei instanței în prezenta cauză și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.
Față de aspectele privind nulitate executării invocate de contestatoare pe motiv că nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
Apărările contestatoarei fondate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditorul, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate. În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditorului. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimatul.
În ceea ce privește invocarea nulității actelor de executare aferente, față de lipsa documentelor justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat și nu este vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare efectuate de creditor în faza de executare silită. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că în prezenta cauză contestatoarea nu a făcut dovada că intimatei i s-a plătit, până la acest moment, vreo sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 4 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:
În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept, reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.
În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar nici un act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut 5 ani de la rămânerea definitivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nici o sumă din debitul datorat.
În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatorului o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2008 și până în prezent, 2013, în 5 ani, contestatorul nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în nici un caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 5 ani, debitorul a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatei.
Cu privire la prescrierea executării invocate de contestatoare, referitor la data formulării cererii de executare de către creditoare și data de la care a devenit executorie creanța intimatului-creditor, instanța reține, față de argumentele prezentate de contestatoare referitoare la aplicarea prevederilor O.U.G. 71/2009, că actul normativ pe care își susține contestatoarea apărările, suspendă efectele prescripției executării, prin însăși efectele produse.
Pentru toate aceste motive, instanța va respinge excepția prescripției și pe fond, contestația, ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că cererea de suspendare a executării a rămas fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata H. S., cu domiciliul ales în București, ., ., ., și intimata-debitoare Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeana a Finanțelor Publice C. S., cu sediul în Reșița, ., J. C. S..
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept de recurs în termen 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 Octombrie 2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.jud.C.L./5 ex
Th.red./E.G. 16 Octombrie 2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2943/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7339/2015. Judecătoria... → |
|---|
