Contestaţie la executare. Sentința nr. 4917/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4917/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 22-06-2015 în dosarul nr. 4917/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4917/2015
Ședința publică de la 22.06.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. S.
GREFIER: M. – D. I.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe intimata B. I. și pe intimata Direcția R. a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.), având ca obiect contestație la executare, suspendare executare.
Dezbaterile au avut loc in ședința publică din data de 18.06.2016, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată și care face parte din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a dispus amânarea pronunțării la data de 22.06.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, în data de 15.10.2012, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata B. I., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită din data de 17.09.2012, emise de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", in dosarul de executare silita nr. 638/2012, solicitând:
1. Anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 638/2012;
2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, la data de 27.09.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmita in dosarul de executare nr. 638/2012, însoțita de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata B. I., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din adresa de înființare poprire rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 58.657 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 146/2002 coroborate cu cele ale art. 139 Cod procedură fiscală și art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, arătând că acestea vizează sume de bani ce nu aparțin trezoreriei și care sunt doar rulate prin trezorerie, aparținând unor terți.
Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, ANAF, prin președinte sau în calitatea de ordonator secundar de credite nu datorează către DGFP C. S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 293/2011.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă, arătând că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Contestatoarea a mai invocat, cu privire la titlul executoriu, faptul că:
- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
- instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c și d ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.1 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile OG nr. 22/2002, care nu au fost respectate în cauză, executorul judecătoresc neîndeplinindu-și obligația de a-i comunica somația prevăzută de art. 2 din acest act normativ.
Totodată, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României și la Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Contestatoarea a arătat și faptul că executorul judecătoresc a procedat în mod nelegal la stabilirea cheltuielilor de executare, neexistând o atitudine culpabilă a sa de executare voluntară a unei obligații ce îi revine. Totodată, obligațiile stabilite cu acest titlu sunt exagerate și nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite. Executorul judecătoresc nu a respectat nici onorariile maximale stabilite de lege, sumele pe care i le impută fiind nejustificate.
În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 71/2009, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene din cauza D. și alții contra României.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din OG nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă, contestatoarea a anexat cererii de chemare în judecată, în dovedirea susținerilor sale adresa de înființare a poprii emisă în dosarul nr. 638/2012.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 7 din OG nr. 22/2002 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Prin întâmpinarea depusă la filele 25-27 din dosar, prin serviciul Registratură, intimata a invocat excepția netimbrării contestației la executare, arătând că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și nici cele ale art. 229 din OG nr. 92/2003, excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii se suspendare, arătând că aceasta, formulată în baza art. 6 alin. 4 și alin. 5 din OG nr. 22/2002, nu este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București, și excepția conexității dosarului cu dosarul nr._/302/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă. În acest sens, intimata a arătat că HG nr. 134/2009 și HG nr. 109/2009 lămuresc problemele legate de ordonanțarea bugetară, angajatorul debitor fiind alimentat cu fonduri publice de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, care gestionează bugetul prin ANAF, structură centrală în subordinea căreia se află debitorul.
A susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală și debitorul DGFP – C. S. nu au întreprins nici un demers în vederea plății sumelor datorate, conform OG nr. 22/2002 având obligația de cuprinde și prevedea în buget aceste sume. Faptul că partea contestatoare nu este obligată prin titlu este un lucru firesc, având în vedere că aceasta este executată în calitate de terț poprit, astfel că este, prin definiție, străină de raportul inițial de creanță.
Cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, intimata a arătat că debitorul și Ministerul Finanțelor Publice au recunoscut debitul prin corespondența purtată cu partea. De altfel, cuantumul drepturilor puse în executare nu a fost stabilit de către debitor, iar, de la data stabilirii, obligația prevăzută în titlu a devenit susceptibilă de executare silită.
Intimata a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, iar somația a fost emisă cu respectarea OG nr. 22/2002. Totodată, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii din 2009 nu produce efecte retroactive și nu este aplicabilă titlului executoriu din cauză.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, intimata a arătat că onorariul expertului a fost stabilit în limitele legii, iar onorariul avocațial a fost stabilit conform art. 247 Cod procedură civilă.
In drept, intimata a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Conform art. 402 alin. 1 Cod procedură civilă, la dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 638/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
La termenul de judecată din data de 10.06.2013, intimata a renunțat la invocarea excepțiilor netimbrării și necompetenței materiale de soluționare a cererii de suspendare. Totodată, la același termen de judecată, instanța a luat act de faptul că excepția conexității a rămas fără obiect, față de soluționarea dosarului nr._/302/2012, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, .
Prin Sentința civilă nr. 5401/10.06.2013 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 București în cadrul dosarului nr._, instanța a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare și a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe contestatoarea a formulat recurs, care a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 40287R/09.12.2014 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii recursului, casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare. În considerentele acestei decizii, Tribunalul București a reținut faptul că soluționarea contestației la poprire s-a făcut fără participarea debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., fiind necesar a se pune în discuție extinderea cadrului procesual pasiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.03.2015, sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 30.04.2015 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată-debitoare, a Direcției R. a Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S..
Deși legal citată, intimata Direcției R. a Finanțelor Publice Timișoara nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 18.06.2015, instanța a calificat excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată de către contestatoare, ca fiind apărare pe fondul cauzei.
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta B. I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Ca urmare a cererii înregistrate de creditoarea intimată pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda – S. A. s-a format dosarul de executare nr. 638/2012 iar prin încheierea din data de 27.09.2012 dată de Judecătoria sectorului 5 București în dosarul_/302/2012, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În temeiul art. 3717 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a emis, în data de 17.09.2012, procesul verbal prin care a stabilit cheltuielile de executare datorate în cauză la valoarea totală de 10.173 lei. În continuare, s-a emis la aceeași dată adresa de înființare a popririi prin care s-a dispus indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitoarei DGFP C. S. de către terțul poprit Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența debitului executat silit de 58.657 lei, reprezentând drepturi salariale calculate conform titlului executoriu și cheltuieli de executare.
În drept, art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform alineatului 2, Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite analizate, instanța reține următoarele:
1. Susținerile contestatoarei în sensul nu datorează sume de bani debitoarei intimate sunt neîntemeiate, întrucât Direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, text normativ în vigoare la data emiterii adresei de înființare a popririi. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S. (actuala Direcția R. a Finanțelor Publice Timișoara). Din contră, aceasta se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
2. Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajat al Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimata creditoare a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
3. În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditoarea este pe deplin îndreptățită să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă.
4. Prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită, invocate de contestatoare, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
5 Este de asemenea neîntemeiată susținerea contestatoarei potrivit căreia în cauză ar fi intervenit prescripția executării silite. În acest sens se are în vedere că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor OUG nr. 71/2009, invocă în același timp faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Prin urmare, având în vedere că prevederile OUG nr. 71/2009 au instituit o cauză legală de suspendare a termenului prescripției, nu se poate reține că ar fi intervenit prescripția executării silite. Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, rămâne aplicabil.
6. Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare astfel că executarea silită prin poprire a fost declanșată cu încălcare dispozițiilor art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă din 1865, se reține că, în conformitate cu prevederile alin. 3 art. 379, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit și în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatei creditoare este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoarea intimată nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. Conform acestor criterii, au fost cuantificate drepturile salariale datorate intimatei, astfel că acestea au dobândit, cu respectarea textului de lege indicat anterior, un caracter determinat. Totodată, dreptul de creanță al intimatei este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.
Instanța mai reține că temeinicia hotărârii instanței de judecată, executată silit, nu poate fi repusă în discuție în cadrul contestației la executare, aceasta având un caracter definitiv și irevocabil și beneficiind, astfel, de autoritate de lucru judecat.
7.Contestatoarea a invocat, în apărarea sa, dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cu care, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu instituie, astfel cum în mod neîntemeiat susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.
8. În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
9. Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că, în speță nu rezultă că până la acest moment s-ar fi achitat vreo parte din suma datorată conform titlului executoriu, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 7 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
10.Totodată instanța reține că Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu este aplicabilă litigiilor deja soluționate. Trebuie observat că, atât dispozitivul deciziei de recurs în interesul legii cât și considerentele pe care acesta se sprijină vizează, ca problemă de drept judecată, doar imposibilitatea acordării pe cale judecătorească a respectivelor drepturi salariale. Or, astfel după cum s-a arătat mai sus, această dezlegare nu poate fi valorificată după rămânerea definitivă a hotărârii de fond, în faza de executare silită. A nesocoti existența titlului executoriu ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți - Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999, paragraful 63), consecință pe care instanța nu o poate consfinți prin admiterea prezentei contestații.
11.Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
12.Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin că în această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, în care debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008, motiv pentru care se concluzionează că prezentului dosar nu i se aplică cauza invocată de contestatoare.
13. Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate în procesul verbal întocmit la data de 17.09.2012, respectă limitele impuse de Legea nr. 188/2000. Onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței. Totodată, contrar susținerilor contestatoarei, acestea includ în mod legal și onorariul avocațial aferent fazei de executare. Angajarea unui avocat în faza executării rezultă din împuternicirea avocațială depusă în dosarul de executare. În același timp, suma percepută cu acest titlu (3.393 lei ) rezultă din factura depusă în dosarul de executare și nu este excesivă, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită.
Pentru toate motivele anterior expuse, instanța va respinge contestația la executare, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 403 alin 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, . sectorul 5 in contradictoriu cu intimatul B. I., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C. E. și P. A., cu sediul profesional în București, ., ., . și intimata DIRECȚIA R. A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.), cu sediul în Timișoara, .. 9B, jud. Timișoara.
Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării silite.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M.I. 30.06.2015
| ← Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 4924/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 4920/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
