Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 657/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 657/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 657/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI

SENTINȚA CIVILĂ NR. 657

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A.-M. M.-L.

GREFIER: G. D.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, pe intimatul M. S. și pe debitoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, având ca obiect contestație la executare.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Din analiza cererii depuse la dosar, instanța constată că părțile au solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate la dosar.

Deliberând asupra probei cu înscrisuri, solicitată de către părți, instanța apreciază că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei și, având în vedere dispozițiile art. 167 alin. (1) teza I Cod procedură civilă, potrivit cărora „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii (…)”, o încuviințează.

Instanța rămâne în pronunțare asupra excepția netimbrării, invocată de intimatul M. S., excepției necompetenței materiale, invocată de intimatul M. S., excepției prescripției, invocată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și excepția autorității de lucru judecat, invocată de debitoarea Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și pe fondul cauzei.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.10.2012 sub nr._ pe rolul Judecătoriei sector 5 București, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în temeiul art. 399-403 alin. (1) Cod procedură civilă, coroborat cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, în calitate de terț poprit, în contradictoriu cu intimatul M. S., a formulat contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 01.10.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc "Casagranda S. A.", acte încheiate în dosarul de executare silită nr. 796/2012, prin care se solicită în numele intimatei-creditoare indisponibilizarea sumelor pe care instituția contestatoare le-ar datora Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S., având în vedere titlul executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 1843/2008, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul C. S., până la concurența sumei de_ lei. Prin această contestație, contestatoarea a solicitat instanței:

- anularea adresei de înființare a popririi, precum și anularea executării silite și a formelor de executare întreprinse de către B. "Casagranda S. A." în dosarul de executare nr. 796/2012;

- suspendarea executării silite pornite în dosarul de executare menționat mai sus, până la soluționarea prezentei contestații la executare, în conformitate cu prevederile art. 403 alin. (1) Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente.

Contestatoarea a învederat instanței de judecată faptul că, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxă judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice. Totodată, contestatoarea a învederat instanței și prevederile art. 229 din OG nr. 92/2003. Astfel, în raport de prevederile legale indicate mai sus, contestatoarea a susținut că ANAF este scutită atât de plata taxelor de timbru, cât și de plata cauțiunii prevăzute de art. 403 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 403 alin. (1) Cod procedură civilă și art. 6 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, contestatoarea a solicitat suspendarea executării silite în dosarul de executare menționat în precedent, pentru următoarele considerente: adresa de înființare a popririi este însoțită de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, încheiat la data de 01.10.2012, prin care sunt stabilite de executorul judecătoresc sumele ce urmează a fi plătite de așa-zisul terț-poprit, ANAF, reprezentând: onorariu executor, redactare adrese/popriri/încuviințări/înștiințare debitor, comunicare acte procedurale, formare dosar, arhivare dosar, cheltuieli copii xerox, proces-verbal eliberare sume, onorariu avocat, sume stabilite prin actele de executare care fac obiectul contestației la executare, pentru motive de nelegalitate si netemeinicie. Contestatoarea a apreciat că urgența este prezumată legal în astfel de cereri, cu atât mai mult cu cât s-a trecut deja la executarea silită prin poprire și, ca atare, cererea sa ar fi justificată și prin riscul executării iminente, în ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 01.10.2012, întocmit de B. "Casagranda S. A.", invocând faptul că instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire. Contestatoarea a subliniat că o astfel de somație nu a fost emisă prealabil înființării popririi, sens în care a invocat prevederile art. 6 alin. (4) și alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare. Contestatoarea a mai apreciat că, având în vedere că prin motivele ce succed se face trimitere la nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, se justifică urgența suspendării executării silite, raportat și la faptul că, potrivit art. 3 din același act normativ, executarea silită în condițiile Codului de procedură civilă poate fi solicitată numai după expirarea termenului prevăzut de lege, de 6 luni de la primirea somației. În cauza de față, contestatoarea a precizat că nu a fost somată cu privire la începerea executării silite, ci s-a trecut la executarea silită prin poprire, această procedură reprezentând o încălcare a prevederilor legale care guvernează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevăzută de O.G. nr. 22/2002. Contestatoarea a mai apreciat că urgența suspendării executării titlului deținut de intimată se impune și raportat la faptul că, prin poprirea instituită de executorul judecătoresc, este afectată activitatea ANAF, instituție publică, suspendarea executării având rolul de a preîntâmpina dificultățile ulterioare pentru recuperarea sumelor nedatorate și repunerea în situația anterioară. Contestatoarea a învederat instanței faptul că măsura suspendării executării silite se impune și justifică în condițiile în care ANAF, pentru considerentele ce vor fi arătate, nu datorează sume de bani către DGFP C. S.. De asemenea, a mai învederat faptul că executarea silită în baza acestui titlu de creanță este și prescrisă. Contestatoarea a solicitat instanței să îi admită cererea de suspendare și să dispună suspendarea executării silite începută în dosarul de executare silită enunțat în precedent, în baza Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S., în dosar nr._, până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații la executare.

În fapt, contestatoarea a arătat că, la data de 04.10.2012, a fost înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală adresa de înființare poprire întocmită în dosarul de executare nr. 796/2012, însoțită de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimatul M. S., prin care a solicitat executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .

Din adresa de înființare poprire, contestatoarea a afirmat că rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, ANAF ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția G. a Finanțelor publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de_ lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat. Contestatoarea a subliniat faptul că ANAF nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens invocând prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

Contestatoarea a învederat instanței prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, a mai invocat art. 2 alin. (1) lit. a) al aceluiași act normativ, art. 139 din Codul de procedură fiscală, art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă, prin coroborare cu prevederile din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Astfel, contestatoarea a conchis că textele menționate vizează sumele de bani care nu aparțin trezoreriei, ci doar care sunt rulate prin trezorerie, acestea aparținând în realitate unor terți. Contestatoarea a arătat că rămâne în sarcina intimatei ca, raportat la prevederile art. 1169 Cod civil, să facă dovada susținerilor, în sensul că ANAF ar avea calitatea de terț poprit, potrivit cererii cu care a învestit executorul judecătoresc pentru înființarea popririi, având în vedere că această calitate nu se regăsește atribuită instituției sale nici prin H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF, nici prin Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nici prin O.U.G. nr. 146/2002. De asemenea, contestatoarea a subliniat că intimata nu a fost și nu este angajata ANAF pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., față de care a fost sau se află într-un raport de serviciu, specific funcției publice. A mai arătat că în adresa de înființare a popririi se vorbește de "indisponibilizarea sumelor de bani (lei/valută), titluri de valoare și/sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile" datorate de instituția contestatoare "debitorului Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S." până la concurența sumei de_ lei. În acest sens, trebuie arătat, pe lângă mențiunile expuse, că ANAF prin Președintele său, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, nu datorează către DGFP C.-S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și prevederile Legii nr. 293/2011 privind Legea bugetului de stat pe anul 2012.

Contestatoarea a învederat instanței prevederile art. 4 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 500/2002, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, prevederile art. 12 ale aceluiași act normativ, prevederile art. 14 din Legea nr. 500/2002. Contestatoarea a concluzionat că instituția sa nu datorează vreo sumă către debitorul obligat față de intimată, în speță DGFP C.-S..

În baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/2008, contestatoarea a precizat că în sarcina ANAF nu este instituită nicio obligație de plată, instituția sa neavând calitatea de angajator pentru intimată, nici calitatea de terț poprit pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.. În plus, contestatoarea a învederat instanței faptul că ANAF nu a fost parte în acest proces.

Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin. (1) și art. 405 alin. (1) și alin. (2) Cod procedură civilă. Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită. În cauza de față, contestatoarea a afirmat că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în doar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, contestatoarea a susținut că, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită era prescris. Mai mult, acest drept era prescris inclusiv la data pronunțării Încheierii de încuviințare a executării silite anexate adresei de înființare a popririi (pronunțate în data de 28.08.2012), motiv pentru care a apreciat ca fiind întemeiată și cererea de anulare a acestei încheieri, în condițiile de contradictorialitate pe care le asigură prezentul litigiu.

Pe fond, contestatoarea a solicitat instanței să observe că prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. Reșița a admis în parte acțiunea și a obligat Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. să plătească drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public, respingând celelalte pretenții ale reclamanților relativ la cererea privind acordarea sporurilor pe viitor, întrucât creanța nu este născută și poate fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de muncă dintre părți. Împotriva acestei hotărâri, pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice) în numele Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., Direcția G. a Finanțelor Publice Gorj și Ministerul Economiei și Finanțelor, în nume propriu au formulat recurs, care a fost respins prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Astfel cum rezultă din dispozitivul Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, Tribunalul C.-S. Reșița, deși a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. să plătească drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public, instanța a reținut în considerente faptul că "în ceea ce privește cuantumul celor două stimulente cerute de reclamanți, nu poate suplini voința legiuitorului și acorda tuturor funcționarilor, indiferent de grad, clasă, treaptă de salarizare, suplimente în cuantum de 25% fiecare, aceasta însemnând să adauge la lege și să încalce principiul separației puterilor în stat, consfințit de art. 1 alin. (4) din Constituție." Prin urmare, contestatoarea a solicitat instanței să constate că:

- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;

- instanța nu a stabilit în sarcina ANAF nicio obligație și nu a indicat nici un raport juridic obligațional între instituția sa și Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.;

- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.

Contestatoarea a susținut că executarea silită la care a recurs intimata a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 Cod procedură civilă. Prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care a rămas irevocabilă Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, instanța de control a reținut irevocabil că este corectă și soluția de a respinge recunoașterea drepturilor solicitate pentru viitor, față de împrejurarea că este vorba despre o creanță care nu este certă și care astfel nu poate fi acordată. Contestatoarea a menționat că sumele calificate de executorul judecătoresc cu titlu de debit, indicate prin Adresa de înființare a popririi nu se regăsesc în Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, ci sunt sume stabilite extrajudiciar, neîncuviințate de către instanța de judecată și că, prin dispozitivul hotărârii judecătorești, nu se regăsește nicio referire a instanței la cuantumul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare.

Totodată, contestatoarea a solicitat instanței, în temeiul art. 399 alin. (21) C. proc. civ., anularea Încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie, motivat și de faptul că a fost dată cu încălcarea condițiilor legale, fiind admisă cererea de încuviințare a executării silite a unei hotărâri judecătorești care nu conține o creanță certă, lichidă și exigibilă, prin urmare, au fost încălcare dispozițiile imperative ale art. 3731 alin. (4) pct. 3 C. proc. civ.. Contestatoarea a invocat HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF, cu modificările și completările ulterioare, pentru a preciza faptul că instituția sa nu este autoritatea administrativă, pentru a asimila competența invocată de instanță de a pune în aplicare dispozițiile actului normativ care o îndrituiește pe reclamantă la suplimente, prin stabilirea cuantumului lor, funcție de gradul, clasa, treapta de salarizare a funcționarilor publici, astfel că s-a dispus în mod neîntemeiat la întocmirea situației privind calculul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare în cuantum de 25%, precum și a centralizatorului pentru fiecare funcționar public în parte.

Contestatoarea a subliniat faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimată, literele c) și d) ale art. 31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare. Aceasta a apreciat că obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 371 indice 2 C. proc. civ., iar modalitatea la care a recurs intimata prin executor judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie. De asemenea, contestatoarea a afirmat că au fost nesocotite nu numai prevederile legale invocate, dar și hotărârile judecătorești pronunțate în cauză. În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. civ., aceasta a apreciat că se impune admiterea contestației la executare și anularea executării silite și a actelor de executare emise nelegal în sarcina ANAF, raportat la dispozițiile art. 399 alin. (2) C. proc. civ., fiind încălcate dispozițiile art. 387 C. proc. civ., ceea ce ar atrage anularea executării, nefiind emisă somație în dosarul de executare.

Contestatoarea a învederat instanței că dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. În acest sens, a solicitat instanței să constate că nu au fost respectate dispozițiile O.G. nr. 22/2002, dat fiind faptul că, înainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat instituției contestatoare somația prevăzută de art. 2 din același act normativ. În consecință, și având în vedere prevederile explicite ale dispoziției legale menționate, contestatoarea a evidențiat faptul că executarea silită este lovită de nulitate în situația în care actele de executare au fost emise de organul competent de executare fără a fi precedate de emiterea unei somații de plată. Mai mult, contestatoarea a făcut cunoscut instanței că, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.

În continuare, contestatoarea a mai făcut cunoscut instanței faptul că, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr. 9/2009, publicată in Monitorul Oficial nr. 880/16.12.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În acest sens, contestatoarea a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor menționate mai sus, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Decizia nr. 20/21.09.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie.

Contestatoarea a adăugat faptul că, raportat la dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, instituția debitoare are la dispoziție un termen de 6 luni de la primirea somației de plată comunicată de organul de executare, la cererea creditorului, pentru a face demersurile necesare în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin stabilite prin titluri executorii. În condițiile în care ANAF nu are calitatea nici de instituție debitoare, nici de terț poprit pentru intimată, respectiv pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., contestatoarea a apreciat ca nelegală executarea prin poprire, în condițiile în care dosarul de executare nu are emisă către instituția contestatoare Notificarea sau Somația cu privire la începerea executării silite, astfel cum prevăd dispozițiile legale. Pe cale de consecință, contestatoarea a susținut că respectivele cheltuieli de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008. Contestatoarea a reiterat faptul că, prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, nu este instituită nicio obligație în sarcina ANAF, singurul pârât obligat fiind Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.. Aceasta a mai adăugat faptul că, în măsura în care reprezentarea intimatei în fața Tribunalului C.-S. pentru dosarul nr._ a generat cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, acestea nu pot fi decontate de către instituția contestatoare în faza executării silite la care au recurs în mod abuziv intimații, ci pot fi solicitate pe calea unei acțiuni separate.

Raportat la soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 și prin Decizia civilă nr. 519/02.04.2009, contestatoarea a precizat că intimata nu a obținut decât o recunoaștere, pe cale judecătorească, a unui drept recunoscut și prevăzut inițial prin lege. Prin urmare, contestatoarea a solicitat instanței să anuleze toate cheltuielile de executare indicate de B. "Casagranda S. A.", inclusiv cele pretinse cu titlu de onorariu avocat, ca fiind nelegale. În privința celorlalte cheltuieli de executare menționate de executorul judecătoresc, reprezentând onorariu executor, redactare adrese/popriri/încuviințări/înștiințare debitor, comunicare acte procedurale, formare dosar, arhivare dosar, cheltuieli copii xerox, proces verbal eliberare sume, contestatoarea a solicitat instanței să constate nelegalitatea acestora raportat și la faptul că nu s-a ținut seama că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită; contestarea cheltuielilor de executare se impune și motivat de faptul că dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2001 privind executorii judecătorești și ale Ordinului ministrului justiției nr. 2550/2006, cuprind onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești. Contestatoarea a mai susținut că stabilirea onorariului de executare din procesul-verbal de cheltuieli pentru emiterea a două acte de executare este vădit disproporționată și exagerată, întrucât executarea silită are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu împovărarea debitorului sau a terțului poprit prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate.

Un alt aspect pe care contestatoarea l-a învederat instanței este faptul că onorariul executorului se stabilește, potrivit Ordinului nr. 2550/2006, în anumite limite, dar în funcție de valoarea creanței, care, în speță, nu este certă, fiind abstractă orice sumă la care s-a raportat executorul judecătoresc atunci când a stabilit cheltuielile de executare. Pe cale de consecință, a solicitat instanței să înlăture toate cheltuielile de executare, ca fiind nelegale.

În subsidiar, contestatoarea a precizat faptul că numai în măsura în care prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, instanța de judecată ar fi cuantificat suplimentul gradului și suplimentul treptei de salarizare și ar fi fost cazul unei creanțe certe, valorificarea acestor drepturi salariale ar fi urmat procedura legală, prevăzută de O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În privința prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, contestatoarea a menționat hotărârea Curții Constituționale în sensul constituționalității acestora, iar prin Legea nr. 230/2011 de aprobare cu modificări a ordonanței, s-a prevăzut un nou calendar al plăților până în anul 2016. Astfel, Curtea Constituțională a decis că toate dispozițiile legale menționate în precedent sunt constituționale. Contestatoarea a mai învederat instanței că, la data de 04.09.2012, CEDO s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României.

În conformitate cu prevederile Deciziei în interesul legii nr. 20/21.09.2009 a Î.C.C.J., obligatorie pentru instanțe în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale, contestatoarea a susținut că nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare. În consecință, contestatoarea a susținut că titlul executoriu invocat de intimată nu poate fi pus în executare, nefiind îndeplinite condițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., lipsind caracterul lichid al creanței urmărite. De asemenea, a mai invocat și prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009, care stabilesc că orice cerere de executare silită este suspendată de drept (art. 1 alin. (2).

În drept, contestatoarea a invocat: art. 399 - 403 alin. (1) Cod procedură civilă, art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011.

La solicitarea instanței, Biroul Executorului Judecătoresc "Casagranda S. A." a înaintat copie de pe dosarul de executare nr. 796/2012.

Prin întâmpinarea depusă la filele 56-58 din dosar, intimatul a invocat excepția netimbrării contestației la executare, excepția necompetenței materiale și excepția conexității.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art. 403 alin. (1) Cod procedură civilă de către contestatoare.

Prin sentința civilă nr. 8827 din 22.10.2013, instanța a respins ca neîntemeiată, contestația la executare. Prin decizia civilă nr. 1142R din 16.04.2014, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a admis recursul declarat împotriva acestei sentințe și a casat sentința civilă recurată, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță. În esență, Tribunalul a reținut că judecarea cauzei s-a realizat în primă instanță fără citarea debitoarei, ci doar cu citarea creditorului și a terțului poprit.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 București sub nr._ .

La data de 19.01.2015, intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de debitor, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus note scrise, prin care a solicitat instanței admiterea contestației la executare formulată de contestatorul Agenția Națională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu intimatul M. S. și, pe cale de consecință, dispunerea anulării actelor de executare emise de B. "Casagranda S. A." pentru punerea în executare a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008.

În motivare, a arătat că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 74/2013 și raportat la dispozițiile H.G. nr. 520/2013, ANAF s-a reorganizat din punct de vedere teritorial, fiind reprezentată prin entități regionale. Astfel, de la data de 01.08.2013, s-au înființat în subordinea ANAF direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică. În cadrul acestora funcționează, ca structuri fără personalitate juridică, administrațiile județene ale finanțelor publice. Intimata a invocat art. 23 din H.G. nr. 520/2013 și art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013. Pentru aceste motive, intimata a precizat că Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara (continuatoare în drepturi și obligații a D.G.F.P. C.-S.), reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice, îi revine calitatea de debitor, conform mandatului acordat și în baza căruia a solicitat ca citarea și efectuarea tuturor actelor de procedură în cauză să se realizeze la sediul procesual ales.

În primul rând, intimata a solicitat instanței să constate că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 nu cuprinde în dispozitiv obligația stabilită în sarcina D.G.F.P. C.-S. de a-i plăti creditorului suma de_ lei cu titlu de drepturi salariale.

În al doilea rând, ANAF nu are calitatea de terț poprit față de debitorul D.G.F.P. C.-S., astfel cum i-a fost atribuită această calitate, în mod nelegal, la cererea intimatului, prin actele de executare emise de B. "Casagranda S. A.".

În al treilea rând, a solicitat instanței să observe că, prin actele de executare emise de executorul judecătoresc, au fost create în mod artificial raporturi juridice care nu sunt reglementate de dispozițiile legale în vigoare.

În al patrulea rând, a solicitat instanței să constate inexistența creanței pretinse prin actele de executare, raportat la dispozitivul Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, precum și în raport de puterea de lucru judecat ce rezultă din Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ *.

Intimata a susținut că, prin actele de executare, este menționată doar în mod formal intenția creditorului de a pune în executare Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, întrucât ceea ce se urmărește a fi executat silit sunt o . înscrisuri, fără valoare juridică și fără aptitudinea de a crea în sarcina debitorului o obligație de plată a vreunei sume de bani, astfel încât intimata a considerat că, prin actele de executare emise la cererea creditorului, împrejurările de fapt și de drept ale cauzei au fost eronat prezentate. În acest sens, intimata a făcut cunoscut instanței faptul că, de la data de 10.10.2012, când a fost înregistrată contestația la executare formulată de ANAF pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, constituindu-se dosarul nr._/302/2012 și până la data prezentei, au fost pronunțate o . hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în legătură directă cu pretinsele drepturi salariale cu titlu de suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în litigii în care creditorul a avut calitatea de parte și a fost reprezentat de sindicatul Direcției Financiare C.-S., sens în care intimata a solicitat instanței să dea eficiență juridică puterii de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri judecătorești, după cum urmează:

În temeiul art. 166 C. proc. civ., intimata a invocat, pe cale de excepție absolută, puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2136/30.09.2013 pronunțată în dosarul nr._ * de Judecătoria Reșița, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 67/05.03.2014, pronunțată de Tribunalul C.-S.. În raport de dezlegările de drept intrate în puterea lucrului judecat rezultate din Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013, executarea silită prin poprire, derulată de B. Casagranda S. A. în continuarea executării silite începute de B. "N. N.", în dosarul de executarea nr. 123/2012, a încetat de drept, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 12.03.2014 emis de B. "N. N.", prin care se constată că, atât pentru cheltuielile de executare, cât, mai ales, pentru creanța totală în sumă de 13.547.774 lei, din care face parte și suma de_ lei invocată cu titlu de debit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 404 alin. (1) și alin. (11)Cod Procedură Civilă, executorul judecătoresc a dispus trimiterea cauzei la arhivă, dosarul execuțional fiind terminat din punct de vedere execuțional. În aceste condiții, intimata a solicitat instanței să constate că executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a încetat de drept. Intimata a adăugat că, prin Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ *, au fost anulate actele de executare emise în dosarul de ex. nr. 123/2012, prin admiterea contestației la executare formulată de Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru D.G.F.P. C.-S., în calitate de debitor, împotriva actelor de executare nr. 123/2012 ale B. "N. N.", în contradictoriu cu Sindicatul Direcției Financiare C.-S., prin urmare și în contradictoriu cu creditorul din prezenta cauză. Intimata a apreciat că această soluționare se impune cu putere de lucru judecat, întrucât vizează nelegalitatea executării silite a aceluiași pretins titlu executoriu cu cel invocat în cauză - sentința civilă nr. 1843/28.10.2008. Astfel, prin sentința civilă nr. 2136/30.09.2013, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ *, instanța a constatat următoarele:

- prin actul de executare contestat, cuantumul creanței stabilite prin hotărârea judecătorească, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008, a fost stabilit la suma de 13.547.774,00 lei;

- puterea executivă nu a identificat procentul aferent acestor drepturi și nici criteriile de determinare a acestor drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată (mai mult, aceste dispoziții au fost abrogate de legiuitor, anterior datei la care s-a început executarea silită și în prezenta cauză);

- în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual, astfel că suplimentele salariale la plata cărora contestatoarea a fost obligată sunt imposibil să fie calculate, iar hotărârea pronunțată în aceste condiții nu este susceptibilă de executare;

- potrivit disp. art. 372 C. proc. civ., executarea silită se va efectua numai în temeiul unui înscris care constituie titlu executoriu și care se referă la o creanță certă, lichidă și exigibilă;

- analizând Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., ce face obiectul prezentei executări silite, instanța a constatat că acest titlu executoriu nu cuprinde o creanță certă și lichidă;

- instanța a avut în vedere, considerându-le relevante sub aspectul raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și considerentele Deciziei nr. 20/21.09.2009, dată în interesul legii de ÎCCJ, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, dar și potrivit art. 330 indice 7 alin. (4) C. proc. civ.;

- în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare, este vorba doar de o intenție a legiuitorului de a acorda funcționarilor publici două drepturi de natură salarială, intenție materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată, deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criterii pe baza cărora pot fi calculate. Așadar, nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi "virtuale".

În raport de aceste considerente, instanța a dispus admiterea contestației la executare și anularea actelor de executare emise în cadrul dosarului execuțional nr. 123/2012 al B. "N. N.". Raportat și la această soluție, intimata a considerat că rezultă încă o dată nelegalitatea actelor de executare emise în executarea silită derulată prin B. "Casagranda S. A.", cu atât mai mult cu cât, față de debitorul D.G.F.P. C.-S. s-a constatat nelegalitatea executării silite a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 din dosarul de executare nr. 123/2012, motivat de faptul că s-a reținut cu caracter irevocabil că această hotărâre judecătorească nu cuprinde o creanță certă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.

Din punct de vedere juridic, intimata a susținut că există identitate, nu numai de părți și cauză, dar și de obiect și atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg, întrucât, odată realizată verificarea jurisdicțională cu privire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din aceasta. Pe cale de consecință, absența pretinsei creanțe invocate față de debitor conduce la inexistența raportului juridic obligațional, artificial instituit, între debitor și terțul poprit. În concluzie, întrucât asupra inexistenței creanței s-a pronunțat deja o instanță de judecată prin hotărâre definitivă, irevocabilă și executorie, intimata a solicitat instanței să constate că asupra câtimii pretinse cu titlu de debit intervine puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2136/30.09.2013, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Reșița, în dosarul nr._ *. Intimata a menționat că Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 este, în mod nemijlocit, cunoscută, prin urmare opozabilă intimatului.

Cu putere de lucru judecat se impune și Decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ *, prin care instanța de recurs a menținut, pentru legalitate, Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013, pronunțată de Judecătoria Reșița, intrând în puterea lucrului judecat statuarea instanței în sensul că, în speță, nu suntem în prezența unei creanțe certe și lichide, susceptibilă de executare silită, deci, nu poate fi executată silit prin poprire.

Intimata a invocat și Sentința penală nr. 311/PI/16.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ . Ținând seama de dezlegările de drept rezultate din această sentință, intimata a solicitat instanței să constate că și această hotărâre judecătorească se impune în cauză, în sensul că procentul de 25% nu are temei legal, pe de-o parte, iar pe de altă parte, în sensul că nu este cazul unui document administrativ oficial care să poată sta la baza executării silite derulate prin B. "Casagranda S. A.." A mai făcut precizarea că atât Decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014, pronunțată în dosarul nr._ * de Tribunalul C.-S., cât și sentința penală nr. 311/PI/16.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, sunt binecunoscute creditorului.

În cauză, se solicită validarea de poprire pentru o sumă care nu se regăsește în dispozitivul pretinsului titlu executoriu, urmărindu-se ca prin executare silită să se obțină pretențiile ce au fost respinse irevocabil de instanța de judecată, ceea ce conduce la încălcarea puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., lămurită prin Decizia nr. 4689/30.05.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a Deciziei nr. 519/02.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Creditorul nu mai poate pretinde recunoașterea celor două suplimente în cuantum de 25% fiecare, întrucât statuările instanței au intrat în puterea lucrului judecat, fiind lipsite de relevanță situațiile particulare invocate, prin trimiteri la hotărâri judecătorești pronunțate înainte de Decizia RIL nr. 20/2009. Intimata a solicitat instanței să rețină incidența în cauză a Deciziei RIL nr. 20/2009 pronunțată de ÎCCJ tocmai pentru unificarea practicii neunitare în privința acordării pe cale judecătorească a drepturilor salariale pretinse de funcționari publici.

În aceeași practică unitară a modului în care au fost cenzurate încercările de a obține în etapa executării silite ceea ce instanțele de judecată au respins în mod irevocabil pe fondul pretențiilor și ceea ce nu s-a solicitat de către creditor pe calea unui recurs promovat împotriva Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008, se înscrie și Decizia nr. 125/25.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, prin care a fost respinsă cererea de revizuire a Deciziei nr. 67/05.03.2014, precum și Sentința civilă nr. 383/04.03.2014 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ prin care a fost admisă contestația la executare formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea D.G.F.P. C.-S., în contradictoriu cu un număr de 37 de persoane din cele 444 nominalizate în centralizatorul nr. 4/16.02.2012.

În opinia intimatei, nerespectarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile invocate în precedent, precum și nerespectarea Deciziei RIL nr. 20/2009, atrage încălcarea ordinii juridice (confirmată inclusiv prin jurisprudența CEDO) și încălcarea dreptului intimatei la un proces echitabil.

Analizând excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererii de suspendare a executării silite, instanța reține că cererea contestatoarei de suspendare a executării silite este întemeiată pe prevederile art. 403 C. proc. civ., care acordă competența de soluționare a cererii de suspendare a executării în favoarea instanței competente care judecă contestația la executare. Prin urmare, Judecătoria sector 5 București este competentă să analizeze cererea de suspendare a executării, fiind judecătoria în circumscripția căreia se realizează executarea. În ceea ce privește prevederile art. 6 din OG nr. 22/2002, pe care intimata își fundamentează excepția necompetenței materiale, acestea sunt aplicabile doar în cauzele în care instituția debitoare sesizează instanța de judecată cu o cerere de acordare a termenului de grație sau de eșalonare a debitului. Întrucât prezenta cauză are ca obiect „contestație la executare” întemeiată pe prevederile art. 399 și urm. C. proc. civ., nu sunt aplicabile prevederile speciale instituite de art. 6 din OG nr. 22/2002, motiv pentru care excepția necompetenței materiale va fi respinsă ca neîntemeiată.

Analizând excepția netimbrării, invocată de intimat, instanța reține că, în temeiul art. 7 din OG nr. 22/2002, cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune.

Textul de lege este foarte clar formulat în sensul că instituțiile publice nu datorează taxă de timbru, timbru judiciar sau cauțiune pentru orice cerere formulată în cadrul executării silite, așadar și în caz de contestație la executare, ceea ce înseamnă că se impune respingerea excepției netimbrării.

Analizând excepția prescripției executării silite, instanța reține că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor OUG nr. 71/2009, invocă în același timp faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Prin urmare, având în vedere că prevederile OUG nr. 71/2009 au instituit o cauză legală de suspendare a termenului prescripției, nu se poate reține că ar fi intervenit prescripția executării silite.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:

Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantul M. S. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.

La data de 06.07.2012, creditorul M. S. a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. sub nr. 7064/06.07.2012, constituindu-se astfel pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 796/2012.

Prin încheierea din 07.09.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosar nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .

În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., până la concurența sumei de_ lei. Adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală la data de 04.10.2012.

În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:

Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Instanța constată că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.

Or, în prezenta speță nu este vorba, în niciun caz, despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.

Cu privire la apărarea conform căreia contestatoarea nu datorează sume de bani către DGFP C. S., instanța reține următoarele:

Direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, text normativ în vigoare la data emiterii adresei de înființare a popririi. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.

În concret, instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.

Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.

Contestatoarea a invocat în apărarea sa prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.

Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.

Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditorul nu este angajat al Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimatul a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimatul a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..

În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.

Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.

În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.

Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatului la suma de_ lei (fila 205), iar această cuantificare s-a realizat în baza și pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, iar nu în baza „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea.

Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced prezentei cauze și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.

În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.

Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.

De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditorul beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditorul, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.

În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditorului. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimatul.

În ceea ce privește apărarea conform căreia nu există documente justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat prin factura de la fila 218 și nu este vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare silită, factura depusă în fotocopie la dosar fiind sugestivă în acest sens. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. În plus, deși contestatoarea susține că nu există dovada „angajării” unui avocat, instanța constată că avocatul intimatului a depus delegație la dosarul de executare, prin care justifică în mod legal calitatea sa de avocat al intimatului în faza de executare silită.

Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.

Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că, conform relațiilor furnizate de Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., intimatului nu i s-a plătit, până la acest moment, nicio sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 4 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:

În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.

Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:

În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.

În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.

În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).

Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).

Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.

În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.

În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar partiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar niciun act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut 7 ani de la rămânerea definitivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nicio sumă din debitul datorat.

În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatorului o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2008 și până în prezent, 2015, în 7 ani, contestatorul nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în niciun caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 7 ani, debitorul a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatului.

Cu privire la apărările debitoarei Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara, instanța reține că obligația debitoarei de a-i plăti intimatului suma de_ lei nu rezultă din titlul executoriu, însă instanța de judecată nici nu avea obligația de a indica o sumă concretă în titlu, ci urma ca, cu ocazia punerii în executare a titlului, să se determine suma concretă datorată de debitoare. Or, în speță, s-a procedat chiar în această manieră: instanța de judecată a stabilit în sarcina debitoarei obligația de plată a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare și perioada pentru care urmau a se achita aceste suplimente, debitoarea prin reprezentantul său legal a cuantificat suplimentele respective, iar executorul judecătoresc a preluat sumele cuantificate de debitoare în dosarul de executare, încercând să obțină recuperarea acestora.

Instanța constată că reprezentantul legal al debitoarei a dat eficiență dispoziției organului judiciar și, în calitatea sa de reprezentant al autorității administrative care plătește drepturile salariale ale intimatului, a procedat așa cum ar fi trebuit să procedeze și contestatoarea, în calitatea sa de instituție a statului de drept, respectiv a pus în aplicare aspectele statuate irevocabil de o instanță de judecată.

Instanța reține că hotărârile judecătorești invocate de debitoare în întâmpinare nu se impun în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat, deoarece privesc o altă executare silită, iar nu cea care face obiectul prezentei cauze. Instanța are în vedere că o chestiune litigioasă soluționată irevocabil de o instanță de judecată nu poate fi soluționată diferit de o altă instanță de judecată. Cu toate acestea, chestiunea litigioasă soluționată în dosarul nr._ * al Judecătoriei Reșița este legalitatea executării silite din dosarul de executare nr. 123/2012 al B. N. N., iar nu legalitatea executării silite analizate în prezenta contestație, prin urmare nu există niciun motiv pentru a se impune în prezenta cauză aspectele deja statuate de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ *.

De asemenea, aspectele statuate de Judecătoria Reșița și de Tribunalul C.-S. cu privire la titlul executoriu, aspecte conform cărora acest titlu nu conține o obligație susceptibilă de executare silită, nu pot fi sub nicio formă valorificate în prezenta cauză, deoarece creditorului, prin titlul executoriu, i s-a recunoscut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar rolul instanței de executare este de a proteja dreptul creditorului la respectarea bunurilor sale.

Pentru toate aceste motive, instanța va respinge contestația ca neîntemeiată. Întrucât prin prezenta sentință contestația la executare va fi soluționată, instanța va respinge și cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția netimbrării, invocată de intimatul M. S., ca neîntemeiată.

Respinge excepția necompetenței materiale, invocată de intimatul M. S., ca neîntemeiată.

Respinge excepția prescripției, invocată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Respinge excepția autorității de lucru judecat, invocată de debitoarea Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ca neîntemeiată.

Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimatul M. S., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat E. C., cu sediul în București, ., ., ., și cu debitoarea Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara, cu sediul ales la Ministerul Finanțelor Publice în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestatoare, ca rămasă fără obiect.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.01.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Judecător A.-M. M.-L. G. D.

← Accesiune. Sentința nr. 1018/2015. Judecătoria SECTORUL 5...  Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 726/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 657/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI