Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 3304/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3304/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 3304/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
Secția a II-a civilă
Sentința civilă nr. 3304
Ședința publică de la 30 Aprilie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – D. A.
GREFIER – M. M. C.
Pe rol fiind soluționarea cererii privind pe contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și intimata S. Z., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.04.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 30.04.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26.10.2012, sub nr. _ , contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, . sectorul 5, în contradictoriu cu intimatul S. Z., cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat C. E. și P. A., cu sediul profesional în București, ., ., ., a formulat contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi precum și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită din data de 10.10.2012 emise de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", in dosarul de executare silita nr. 889/2012, solicitând:
1. Anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 889/2012;
2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, la data de 10.10.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmita in dosarul de executare nr. 889/2012, însoțita de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimat, prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din adresa de înființare poprire rezultă că intimatul, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 57.458 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 146/2002 coroborate cu cele ale art. 139 Cod procedură fiscală și art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, arătând că acestea vizează sume de bani ce nu aparțin trezoreriei și care sunt doar rulate prin trezorerie, aparținând unor terți.
Contestatoarea a mai arătat că intimatul nu a fost și nu este angajatul Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajat exclusiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, ANAF, prin președinte sau în calitatea de ordonator secundar de credite nu datorează către D. C. S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 293/2011.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă, arătând că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatului de a cere executarea silită, era prescris.
Contestatoarea a mai invocat, cu privire la titlul executoriu, faptul că:
- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
- instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimatul, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimat, literele c și d ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimatul, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.1 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile OG nr. 22/2002, care nu au fost respectate în cauză, executorul judecătoresc neîndeplinindu-și obligația de a-i comunica somația prevăzută de art. 2 din acest act normativ.
Totodată, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României și la Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Contestatoarea a arătat și faptul că executorul judecătoresc a procedat în mod nelegal la stabilirea cheltuielilor de executare, neexistând o atitudine culpabilă a sa de executare voluntară a unei obligații ce îi revine. Totodată, obligațiile stabilite cu acest titlu sunt exagerate și nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite. Executorul judecătoresc nu a respectat nici onorariile maximale stabilite de lege, sumele pe care i le impută fiind nejustificate.
În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr._, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene din cauza D. și alții contra României.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din OG nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă, contestatoarea a anexat cererii de chemare în judecată, în dovedirea susținerilor sale adresa de înființare a poprii emisă în dosarul nr. 889/2012.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 7 din OG nr. 22/2002 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Prin întâmpinarea depusă la filele 43-45 din dosar, prin serviciul Registratură, intimatul a invocat excepția netimbrării contestației la executare, arătând că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și nici cele ale art. 229 din OG nr. 92/2003, și excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii se suspendare, arătând că aceasta, formulată în baza art. 6 alin. 4 și alin. 5 din OG nr. 22/2002, nu este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.
Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea contestației la executare, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă. În acest sens, intimatul a arătat că HG nr. 134/2009 și HG nr. 109/2009 lămuresc problemele legate de ordonanțarea bugetară, angajatorul debitor fiind alimentat cu fonduri publice de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, care gestionează bugetul prin ANAF, structură centrală în subordinea căreia se află debitorul.
A susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală și debitorul D. – C. S. nu au întreprins nici un demers în vederea plății sumelor datorate, conform OG nr. 22/2002 având obligația de cuprinde și prevedea în buget aceste sume. Faptul că partea contestatoare nu este obligată prin titlu este un lucru firesc, având în vedere că aceasta este executată în calitate de terț poprit, astfel că este, prin definiție, străină de raportul inițial de creanță.
Cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, intimatul a arătat că debitorul și Ministerul Finanțelor Publice au recunoscut debitul prin corespondența purtată cu partea. De altfel, cuantumul drepturilor puse în executare nu a fost stabilit de către debitor, iar, de la data stabilirii, obligația prevăzută în titlu a devenit susceptibilă de executare silită.
Intimatul a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, iar somația a fost emisă cu respectarea OG nr. 22/2002. Totodată, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii din 2009 nu produce efecte retroactive și nu este aplicabilă titlului executoriu din cauză.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, intimatul a arătat că onorariul expertului a fost stabilit în limitele legii, iar onorariul avocațial a fost stabilit conform art. 247 Cod procedură civilă.
In drept, intimatul a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Conform art. 402 alin. 1 Cod procedură civilă, la dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 889/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
La termenul de astăzi, instanța a luat act de renunțarea intimatului la a mai susține excepția netimbrării și excepția necompetenței materiale de soluționare a cererii de suspendare a executării silite, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate.
Totodată, a recalificat ca o apărare pe fondul cauzei excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, și a rămas în pronunțare cu privire la cererea de suspendare a executării silite formulată de către contestator.
La solicitarea ambelor părți, instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul cărora au fost depuse la dosar, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., relații privind situația executării titlului executoriu.
Prin Sentința civilă nr. 6198/02.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București – Secția a II-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva intimatului S. Z., ca neîntemeiată și s-a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr.2092R din 1.07.2014, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis recursul formulat de recurenta contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 6198/02.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă în dosarul nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Astfel, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 București, la data de 19.01.2015, sub nr. _ .
Prin Încheierea din 19.03.2015, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat, a debitoarei DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE C. S., cu sediul în municipiul Reșița, Valea Domanului, nr. 2, județul C.-S., care citată legal în acest sens, nu a formulat întâmpinare.
În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 2.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, a fost admisă acțiunea formulată de intimat împreună cu alți reclamanți, având calitatea de funcționari publici în cadrul Direcției generale a finanțelor publice C.-S., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. fiind obligată la plata către intimat și ceilalți reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditorul intimat a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate pe care a depus-o la B.E.J. Casagranda – S. A., prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. (în continuare D.G.F.P. – C.-S.) de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală (în continuare A.N.A.F.), formându-se, astfel, dosarul de executare nr. 889/2012.
Judecătoria sector 5 București, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, a titlurilor de valoare și a altor bunuri mobile incorporale datorate de A.N.A.F. debitorului D.G.F.P. – C.-S., până la concurența sumei de 57.458 lei. Adresa de înființare a popririi a fost comunicată contestatoarei la data de 10.10.2012.
În ceea ce privește excepția prescripției executării silite invocată de contestatoare, instanța reține că, prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, s-a prevăzut o procedură specială, derogatorie de la normele procedurale execuționale de drept comun, prin care executarea silită a creanțelor având ca obiect drepturi de natură salarială se realizează în mod eșalonat, instituindu-se, astfel, termene suspensive legale de executare, care își produc efectul nu numai asupra exigibilității creanței, ci și asupra cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, prelungindu-l în mod corelativ, potrivit dispozițiilor art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă („Cursul prescripției se suspendă: … b) pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanță sau de alt organ jurisdicțional competent;”). Prin urmare, în baza acestor dispoziții, instanța apreciază ca neîntemeiată excepția menționată și, pe cale de consecință, va dispune respingerea ei.
Pe fondul cauzei, instanța apreciază că, din perspectiva dispozițiilor art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă („Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.”), la momentul înființării popririi de către executorul judecătoresc, este necesar ca, între persoana care are calitate de terț poprit și cea care are calitate de debitor urmărit silit, să existe un raport juridic obligațional de natură civilă, generator al unei creanțe exigibile sau care va deveni exigibilă ulterior, raport în cadrul căruia debitorul urmărit silit să aibă calitatea de creditor al terțului poprit.
În cauză, pe de o parte, între A.N.A.F., ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, și D.G.F.P. – C.-S., la rândul ei instituție publică cu personalitate juridică, nu există un astfel de raport juridic obligațional de natură civilă, ci unul de drept administrativ, cea din urmă funcționând în subordinea celei dintâi (art. 2 din H.G. nr. 109/2009, act normativ în vigoare la data înființării popririi menționate).
Pe de altă parte, președintele A.N.A.F. are calitatea de ordonator secundar de credite (art. 12 alin. 4 din H.G. nr. 109/2009), în timp ce directorul executiv al D.G.F.P. – C.-S. pe aceea de ordonator terțiar de credite (art. 20 alin. 4 din Legea nr. 500/2002), or, „raportul ordonator secundar de credite – ordonator terțiar de credite” nu reprezintă o specie a „raportului debitor – creditor”. Astfel, în sistemul nostru legislativ financiar bugetar, ordonatorii secundari de credite repartizează conducătorilor instituțiilor publice subordonate, care au calitatea de ordonatori terțiari de credite, creditele bugetare ce au fost aprobate pentru bugetele acestor instituții (art. 21 alin. 2 din Legea nr. 500/2002), în cadrul operațiunii denumite „deschidere de credite bugetare” (art. 49 din Legea nr. 500/2002). Această operațiune constă, în esență, în aprobarea folosirii creditelor bugetare pe care ordonatorul secundar o dă celui terțiar, la cererea formulată în acest sens de acesta din urmă, în funcție de gradul de încasare a veniturilor bugetare și de posibilitățile de finanțare a deficitului bugetar, precum și de gradul de folosire a fondurilor puse la dispoziție anterior ordonatorului terțiar de credite, însă, aceste credite aparțin bugetului aprobat prin legile bugetare anuale instituției publice al cărei conducător este ordonatorul terțiar, iar nu bugetului instituției al cărei conducător este ordonatorul secundar. În atare situație, aprobarea de către ordonatorul secundar a folosirii de către cel terțiar a creditelor bugetare din bugetul propriu celui din urmă, în cadrul operațiunii de „deschidere de credite bugetare”, nu învederează existența unui raport juridic obligațional de natură civilă între cei doi ordonatori de credite, din care să rezulte calitatea ordonatorului secundar de debitor al ordonatorului terțiar, ci a unuia de natură administrativă, a cărui esență constă în controlul ierarhic financiar – bugetar exercitat de către ordonatorul secundar asupra celui terțiar și a cărui rațiune decurge din necesitatea asigurării unei angajări și utilizări de credite bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate prin legile bugetare anuale și pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice subordonate ordonatorului secundar (art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002).
Prin urmare, creditele bugetare aprobate de A.N.A.F. a fi folosite de către D.G.F.P. – C.-S. în condițiile arătate, nu reprezintă acele creanțe exigibile sau care urmează să devină exigibile și care să fie supuse executării silite prin poprire, conform dispozițiilor art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce înseamnă că, în cauză, neavând calitatea de terț poprit, Adresa de înființare poprire din 10.10.2012 a fost emisă împotriva contestatoarei A.N.A.F., în lipsa unui temei legal, motiv pentru care instanța va dispune anularea ei.
În aceste condiții, instanța apreciază că celelalte motive invocate de către contestatoare cu privire la înființarea popririi nu mai prezintă relevanță în cauză și, ca atare, nu vor mai fi analizate.
În ceea ce privește apărarea conform căreia nu există documente justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat prin factură și nu este vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare silită, factura depusă în fotocopie la dosar fiind sugestivă în acest sens. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. În plus, deși contestatoarea susține că nu există dovada „angajării” unui avocat, instanța constată că avocatul intimatului a depus delegație la dosarul de executare, prin care justifică în mod legal calitatea sa de avocat al intimatului în faza de executare silită.
Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice etc.
În ceea ce privește necuantificarea, în titlul executoriu menționat, a suplimentului postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimat. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatului la suma de 47.550 lei, prin „Situația privind calculul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare”, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, fiind menționate în acest sens dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea. Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, excedează prezentei cauze și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.
Aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României, invocată de contestatoare, sunt irelevante în prezenta cauză, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă Decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditorul beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, Decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditoarea, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditorul, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditorului. O statuare a instanței de executare în sens contrar, ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
În ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, instanța reține că, potrivit relațiilor furnizate de D.G.F.P. – C.-S., intimatului nu i s-a plătit, până la acest moment, nicio sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu aproximativ 5 ani, iar în baza art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, ar fi trebuit să se realizeze după o procedură de executare eșalonată astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În această privință, prin Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României, invocată de altfel și de către contestatoare, au fost respinse plângerile formulate de trei reclamanți creditori, prin care invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne, Curtea Europeană apreciind că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către Statul Român a plăților nefiind un argument suficient pentru a fi constatată o încălcare a drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu au existat indicii cum că nu va fi respectat și pe viitor. Pentru a hotărî în acest sens, Curtea a arătat, pe de o parte, că eșalonarea plăților dispusă de Statul Român, pentru menținerea unui echilibru bugetar între cheltuielile și veniturile publice, în condițiile existenței unei grave crize economice și financiare cu care România începuse să se confrunte începând cu anul 2009, urmărește un scop de utilitate publică. Pe de altă parte, Curtea a observat că, într-adevăr, reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008, însă, a observat, totodată, și că reclamanții primiseră, în mod eșalonat și actualizat cu indicele prețurilor de consum din data plății, mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei urmând să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. În considerarea, în mod deosebit, a cuantumului acestor plăți ce fuseseră efectuate reclamanților de către Statul Român, Curtea a concluzionat că dreptul acestora nu a fost afectat în substanța sa, astfel că plata eșalonată a sumelor datorate nu a putut fi considerată nerezonabilă.
În cauză, având în vedere că intimatului, așa cum s-a arătat, nu i s-a efectuat nicio plată în baza titlului executoriu, nu se mai poate face vorbire despre necesitatea menținerii unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, astfel că, este pe deplin justificată executarea silită pentru întreaga sumă reținută prin titlul executoriu în favoarea creditorului.
Pentru toate aceste motive, instanța va menține celelalte acte de executare dispuse în dosarul de executare nr. 889/2012 întocmit de B.E.J. Casagranda – S. A., ca fiind întemeiate.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă și având în vedere principiul disponibilității, instanța urmează a lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Având în vedere că la acest termen de judecată urmează a fi soluționată în fond contestația la executare, în temeiul art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca rămasă fără obiect cererea privind suspendarea executării silite.
Văzând și dispozițiile art. 402 alin. 2 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului de a solicita executarea silită, invocată de contestatoare, ca neîntemeiată.
Admite în parte contestația la executare formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, . sectorul 5, în contradictoriu cu intimații S. Z., cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat C. E. și P. A., cu sediul profesional în București, ., ., ., și DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE C. S., cu sediul în municipiul Reșița, Valea Domanului, nr. 2, județul C.-S..
Anulează Adresa de înființare poprire din 10.10.2012 emisă împotriva contestatoarei de B.E.J. Casagranda – S. A. în dosarul de executare nr. 889/2012.
Menține celelalte acte de executare dispuse în dosarul de executare nr. 889/2012 întocmit de B.E.J. Casagranda – S. A..
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Ia act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2354/2015. Judecătoria... | Succesiune. Sentința nr. 3274/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
