Acţiune în constatare. Sentința nr. 3647/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3647/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 3647/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr. 3647
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 18.05.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. D.
GREFIER: M. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive, privind pe reclamanții V. F., B. ANIȘOARA V. și B. C. în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanții, prin apărător P. C., cu împuternicire la fila 6 din dosar, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 11.05.2015, reclamanții au depus, prin serviciul registratură, cerere precizatoare, după care,
Instanța ia act de precizarea la acțiune să se solicită doar restituirea comisionului de acordare, nu și a comisionului de administrare.
Instanța acordă cuvântul reclamanților, prin părător, pentru propunerea de probe.
Reclamanții, prin apărător, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.
În temeiul art. 258 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru reclamanți și pentru pârâtă proba cu înscrisuri, apreciind că acestea sunt utile și că pot conduce la soluționarea cauzei.
Instanța acordă cuvântul reclamanților pe fondul cauzei.
Reclamanții, prin apărător, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru motivele expuse, pe larg, în cererea de chemare în judecată. Consideră că acel comision de acordare a fost stabilit în baza unei clauze abuzive, care întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, care a transpus în legislația românească dispozițiile Directivei 93/13. Referitor la capătul 2 de cerere referitor la stabilirea unui curs de schimb de la momentul contractării creditului, arată că, la momentul contractării creditului, banca, în mod intenționat, a indus reclamanților ideea că un credit contractat în această monedă este cea mai bună opțiune. Prin urmare, consideră că la acest moment, este justificată cererea de suportare a costurilor creditului, astfel cum acestea sunt evidențiate din evoluția cursului de schimb, de către ambele părți. Aceasta este motivația pentru care consideră că este întemeiată cererea de stabilire a unui curs, cu consecința refacerii graficului de rambursare, prin care ambele părți să fie obligate să suporte costurile convenției semnate la nivelul anului 2007, cu cheltuieli de judecată, astfel cum au fost depuse la dosar.
Instanța rămâne în pronunțare pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.12.2014, reclamanții V. F., B. ANIȘOARA V. și B. C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA constatarea caracterului abuziv al clauzelor existente în Contractul de Facilitate C. și de Garanție nr._/18.12.2007, așa cum a fost completat și modificat prin Actul Adițional, după cum urmează: clauzelor referitoare la comisioanele și costurile creditului prevăzute în capitolul V., respectiv punctele 5.1și 5.2 capitolul IV din Actul adițional, clauzei referitoare la rambursarea creditului în aceeași monedă, cu suportarea de către împrumutat a costurilor de conversie și a riscului de schimb valutar, prevăzută la Capitolul VI din Condițiile generale - Anexă la Contractul de credit.
În consecință, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale menționate și să se dispună anularea acestora, cu obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor constatate abuzive din contractul de credit nr._/18.12.2007, așa cum a fost completat și modificat prin Actul Adițional, restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 3500 CHF, respectiv comisionul prevăzut de art. 4.4 achitat de la momentul intrării în vigoare a Actului adițional, înlocuirea clauzei privind restituirea creditului în moneda CHF și înlocuirea cu mențiunea că rambursarea se va face în moneda națională la cursul CHF-Ron de la data de 18.12.2007, respectiv la cursul 1 CHF - 2.1452 Ron, cu consecința refacerii graficului de rambursare în raport de modificările operate, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate cu prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, la data de 18.12.2007, în calitate de consumatori, au încheiat cu C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA, în calitate de comerciant, Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, având ca obiect un împrumut în valoare de 175.000 CHF, pentru cumpărarea unui imobil cu privire la care reclamanții consideră că cuprinde clauze abuzive, așa cum sunt acestea reglementate în art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 36 din OG nr. 21/1992.
I. Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 definește clauza abuzivă drept acea clauză care nu a fost negociata direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Legea cuprinde și o anexă a clauzelor considerate drept abuzive, anexă ce are caracter orientativ, o parte din aceste clauze fiind preluate direct din anexa Directivei 93/13/CEE. Astfel, ca urmare a modificărilor aduse Legii 193/2000, se poate constata că s-a realizat transpunerea și în dreptul intern a Directivei 93/13/CEE, luând în considerare faptul că, din definirea noțiunii de clauză abuzivă, se poate observa că legiuitorul a recurs la aceleași criterii prevăzute și de textul comunitar, respectiv să fie vorba despre o clauză care nu a fost negociată individual, să fie contrară cerinței de bună - credință și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. În speță, ne aflăm în prezența unui contract standard, iar situația semnării unui contract pretipărit creează prezumția că respectivele clauze nu au fost negociate.
Din interpretarea dată de Curte dispozițiilor Directivei 93/13, ce a fost transpusă în dreptul intern prin Legea 193/2000, se ajunge la concluzia că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, astfel clauzele abuzive nu pot crea obligații pentru consumator, aceasta reprezentând o dispoziție imperativă, o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.
II. În ce privește clauzele referitoare la comisionul de rambursare anticipată, comisionul de acordare și cel introdus prin art. 4.4 al Actului adițional, dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestor comisioane față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.
O astfel de justificare nu există, aceste comisioane nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol. În plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit în mod expres de art.15 din Legea nr. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente". Art. 9 din aceeași Lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.
Clauzele prevăzute la punctul 4.4 din Actul Adițional, disimulează de fapt un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând Băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Pe de altă parte, reclamanții consideră că menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, fiind totodată și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.
Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea/ substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei/ practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o/ decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
În ceea ce privește moneda în care urmează a se restitui împrumutul, deși s-a prevăzut contractarea unui credit în moneda CHF, reclamanții au arătat că la momentul încheierii contractului de împrumut, reclamanții - persoane fizice cu o pregătire medie în ceea ce privește piața financiar- valutară, nu au avut și nici nu ar fi putut avea reprezentarea evoluției cursului valutar al monedei CHF în timp.
Reclamanții au menționat că la data de 18.12.2007- data semnării contractului de împrumut - cursul CHF/Ron era de 2.1452, ce a ajuns la valoarea de 3.7252 la momentul formulării prezentei cereri, variație care se poate observa că este excesivă și îi pune în situația de a achita ratele creditului cu dificultate.
Aplicând instituția analogiei, prin Hotărârea CEDO pronunțată la data de 30.04.2014, în interpretarea Directivei 93/13/CEE s-a statuat faptul că o clauză cuprinsă într-un contract de credit încheiat în CHF este o clauză abuzivă în măsura în care consumatorul, la momentul încheierii contractului, nu a putut să evalueze, pe baza unor criterii inteligibile consecințele economice care rezultă din diferențele de curs valutar.
Deoarece în dreptul intern nu există prevedere legală specială aplicabilă contractului de credit contractat în altă monedă decât cea națională, reclamanții au solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 1579 alin. 3 și art. 1585 alin. 2 cod civil din 1865 - în vigoare la data încheierii contractului - dispoziții legale care menționează expres că, în anumite situații, restituirea se va face la valoarea curentă din timpul în care s-a contractat sau la valoarea monedei avută în timpul în care a fost împrumutată.
Or, în cauza de față, reclamanții consideră că este deplin aplicabil principiul instituit de art. 1579 alin. 3 și art. 1585 alin. 2 Cod civil, în sensul că restituirea creditului se va putea face la cursul CHF/Ron de la data încheierii contractului de credit.
Pentru toate aceste considerente, reclamanții au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, au fost invocate dispozițiile OG nr. 21/1992; Legea 190/1999; Legea 193/2000; Legea nr. 296/2004; Legea nr. 289/2004; Legea 363/2007; OUG nr. 174/2008; OUG nr. 50/2010; Directiva 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene.
Reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 7-61).
La data de 09.02.2015, pârâta a depus, prin serviciul registratură, întâmpinare împotriva cererii de chemare în judecata formulată de reclamanții V. F., B. A. V. și B. C., solicitând instanței să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea cererii, pârâta a arătat că clauza referitoare la comisionul de analiză - prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Contractul de credit nu este o clauză abuzivă în sensul condițiilor stipulate de Legea nr, 193/2000. Clauza este clară, concisă, transparentă și ușor de înțeles pentru orice consumator. Contraprestația băncii este reprezentată de serviciile de analiză a condiției bonității reclamanților, furnizate de Bancă de la depunerea cererii de credit și până la momentul aprobării/respingerii creditului, respectiv pentru primirea documentației de venit, completarea documentației de credit, verificări efectuate în diverse baze de date, etc.
Referitor la comisionul de acordare - art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit – reclamanta a învederat instanței că acesta reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului.
Nivelul comisionului este determinat ca procent din valoarea creditului acordat tocmai pentru a se asigura un echilibru just între prestația Băncii și cea a clientului.
Prevederea perceperii acestui comision a fost foarte clară și fără echivoc, fiind însușită de către reclamanți prin semnarea ofertei, a contractului și a planurilor de rambursare, care fac parte integrantă din contractul de credit, devenind potrivit art. 969 Cod civil, legea părților.
Principiul „pacta sunt servanda” dă expresie principiilor libertății și egalității părților contractante, dispozițiile articolului 969 C.Civ. se referă și la principiul irevocabilității, potrivit căruia contractul fiind încheiat prin acordul parților, nu poate fi modificat sau nu poate înceta decât tot prin consimțământul acestora, exprimat în scris, sub forma unui act adițional la contractul inițial (mutuus consensus, mutuus disensus). Irevocabilitatea pune în lumină - per a contrario- faptul că voința uneia singure dintre părți - voința unilaterală nu poate modifica sau determina încetarea contractului decât în cazurile expres prevăzute de lege sau contract. Rezultă că, în principiu consimțământul este singurul mijloc de modificare a contractului, reprezentând în această ipoteză, tot o convenție contrară celei dintâi.
În speță, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștința la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor lor, cu atât mai mult cu cât pârâta le-a înmânat reclamanților înainte de semnarea Contractului oferta de credit scrisă, în care erau menționate toate costurile aferente creditului și pentru studierea căreia reclamanții aveau la dispoziție 30 de zile.
O minimă diligență îi obliga pe aceștia să citească prevederile ofertei și ale contractului și să solicite lămuriri necesare, în cazul în care aveau anumite neclarități, pentru a-și angaja în deplină cunoștință de cauză voința juridică.
Mai mult, din comportamentul lor ulterior încheierii Contractului de credit, respectiv faptul că nu au contestat clauzele acestuia imediat după ce încheierea contractului, ci au înțeles să facă acest lucru la aproape 8 ani de la semnare, reiese dezinteresul reclamanților pentru clauzele contractuale și lipsa unei vătămări reale în acest sens.
Totodată, pârâta a subliniat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 190/1999, „costul total al creditului pentru împrumutat reprezintă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri...”.
Cu alte cuvinte, însăși Legea 190/1999 - legea creditului ipotecar - permite perceperea de comisioane de către Creditor, singura condiție pentru valabilitatea acestora, fiind inserarea lor în Contractul de credit.
Pârâta a învederat instanței faptul că art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă, după cum urmează: să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la calitatea de a satisface cerințele de preț și plată (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000), să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe.
Prin urmare, Legea nr. 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.
Practic, atât dobânda, cât și comisioanele fac parte din prețul contractului de credit, contraprestația consumatorilor neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marjă de profit (reliefată de o fracțiune din rată dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit.
În ceea ce privește capătul de cerere privitor la restituirea comisionului de acordare, pârâta a înțeles să invoce inadmisibilitatea acestuia, întrucât, pe lângă argumentele prezentate mai sus cu privire la legalitatea respectivului comision, acesta a fost încasat o singură dată, la acordarea creditului, de către C. E. Ipotecar IFN SA, astfel încât nu se poate solicita restituirea respectivei sume în contradictoriu cu cesionarul C. E. Bank NV, adică o persoană care nu a încasat un astfel de comision.
Referitor la comisionul de rambursare anticipată prevăzut la art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit, pârâta a învederat instanței faptul că această clauză nu lezează în niciun fel interesele consumatorului având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 68 lit. c) din OUG nr. 50/2010, acesta nu mai este aplicabil, întrucât atât timp cât rambursarea se efectuează într-o perioadă în care rata dobânzii nu este fixă - adică rata dobânzii este calculată în funcție de un indice de referința variabil (așa cum este cazul de față, dobânda calculându-se în funcție de LIBOR 6M), comisionul de rambursare anticipată nu se mai percepe. Față de aceasta împrejurare, cererea reclamanților apare ca fiind lipsită de interes.
În privința art. 5.1 lit. d), pârâta a arătat că respectivele costuri nu sunt stabilite și nici percepute de către Creditor, ci de către terți (AEGRM, OCPI, notari publici, executori judecătoresc, etc), pentru serviciile prestate de aceștia.
În ce privește art. 5.2. din contractul de credit, pârâta a menționat că niciodată pe parcursul desfășurării relației contractuale cu reclamanții, nu a făcut uz de acest articol și în orice caz, în conformitate cu legislația în vigoare la data prezentei, acest articol numai poate fi aplicat, astfel încât cererea reclamanților apare ca fiind lipsită de interes.
Referitor la pct. 4.1 din actul adițional la contractul de credit, așa cum a mai arătat pârâta, comisionul de rambursare anticipată nu se percepe, în conformitate cu prevederile art. 68 lit. c) din OUG 50/2010, în cazul în care rambursarea se efectuează într-o perioadă în care rata dobânzii nu este fixă - adică rata dobânzii este calculată în funcție de un indice de referință. Astfel, în prezent comisionul de rambursare anticipată în cazul creditului de care beneficiază reclamanții nu se percepe, această prevedere fiind inclusă în actul adițional la art. 4.1, coroborat cu prevederile contractului de credit, art. 4.4 referitor la rata dobânzii variabilă. Modalitatea de exprimare a clauzei din actul adițional este identică cu exprimarea utilizată de legiuitor, pentru a se asigura conformitatea incontestabilă cu OUG 50/2010;
În privința art. 4.3 din actul adițional la contractul de credit, pârâta a arătat că acesta este în conformitate cu OUG 50/2010, transpunând prevederile art. 46 lit. 1) și lit. o). Acest articol nu introduce noi costuri, ci specifică explicit costurile ce rezultă din contractele de credit încheiate, costuri care nu sunt însă stabilite și percepute de Creditor, ci de alte instituții (ex: AEGRM, notari publici, OCPI, companii de asigurări). Aceste costuri sunt deja prevăzute în contractul de credit inițial, la capitolele “COMISIOANELE ȘI COSTURILE CREDITULUI” și “GARANȚII”;
Referitor la pct. 4.4 din actul adițional, referitor la comisionul unic, acesta este în conformitate cu art. 36 din OUG 50/2010. Comisionul unic este un cost perceput doar pentru serviciile suplimentare menționate în actul adițional, prestate de Creditor la cererea consumatorului (în cazul în care consumatorul solicită prestarea unor astfel de servicii suplimentare). Pârâta a precizat că, anterior datei intrării în vigoare a OUG 50/2010 (21.06.2010), pentru serviciile suplimentare prestate la cererea clienților, servicii a căror prestare nu este obligatorie conform contractului de credit și a legislației în vigoare, Creditorul a perceput anumite costuri, conform Listei de taxe aplicabile serviciilor solicitate de clienți, aferente activității de creditare persoane fizice. Ulterior acestei date, având în vedere prevederile art. 35, lit. b) și art. 36 din OUG 50/2010, s-a procedat la unificarea acestor comisioane, așa cum reiese din art. 4.4. al actului adițional la contractul de credit, în prezent cuantumul acestui comision unic fiind de 0,1% din soldul creditului de la data cererii clientului, dar nu mai puțin de 50 EURO și nu mai mult de 1.000 EURO.
În același timp, acest comision nu afectează dreptul legal al consumatorului de a primi din partea Creditorului, gratuit, de pildă răspunsuri la sesizările făcute, grafice de rambursare la zi, detalii privind modul de calcul al dobânzii și comisioanelor, etc.
Prin actul adițional nu sunt introduse noi comisioane aferente creditului, asigurându-se astfel conformitatea prevederilor actului adițional cu art. 35 lit. b) din OUG 50/2010.
Referitor la solicitarea reclamanților de „înlocuire a clauzei privind restituirea creditului în moneda CHF și înlocuirea cu mențiunea ca rambursarea se va face în moneda națională la cursul CHF - Ron de la data de 18.12.2007, respectiv la cursul 1 CHF - 2.1452 Ron, cu consecința refacerii graficului de rambursare în raport cu modificările operate”, pârâta a învederat instanței, pe de o parte, că în conformitate cu dispozițiile art. 148 C., reclamanții sunt obligați să precizeze valoarea pretenției sub acest aspect și pe de altă parte că nu exista o justificare legală sau contractuală pentru o astfel de modificare a cursului de schimb și a monedei creditului, precum cele solicitate de reclamanți.
Pârâta a arătat că, atât actualul Cod civil, cât și vechiul Cod civil, stabilesc teoria autonomiei de voință, conform căreia părțile contractante sunt libere să stabilească termenii contractuali, atâta timp cât aceștia se încadrează în prevederile legale aplicabile. Din însuși acordul de voință al părților izvorăsc drepturile și obligațiile acestora. Modificarea acestor drepturi și obligații nu poate fi făcută decât tot printr-un acord de voință al părților, concretizat într-un act adițional la contractul inițial.
Conform art. 23, alin. 3), referitor la împrumuturile în moneda străină, din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2014/17/UE, privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, „în cazul în care un consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă în conformitate cu alineatul (1) literă (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă contractul de credit nu specifică altfel”.
Riscul valutar exprima o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia.
Clienții sunt supuși riscului valutar atunci când în momentul încasării contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază față de momentul încheierii contractului comercial internațional, iar banca în eventualitatea în care valuta de contract se apreciază în momentul dintre încheierea contractului și scadența acestuia.
Prin urmare, condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua- credință a băncii nu sunt îndeplinite în speță.
Mai mult, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 din Codul civil.
Reclamanții au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului faptul că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, fiind așadar în mod evident obligați să restituie împrumutul în aceeași monedă, atât timp cât prin contractul de credit nu s-a stabilit contrariul.
Cu alte cuvinte, suma împrumutată - nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană cu capacitate de exercițiu deplină - cazul împrumutaților din cauză. Ea impune, normal și firesc, împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare. Mai mult, această obligație este prevăzută la Capitolul VI intitulat Rambursarea din Condițiile speciale din contractul de credit.
Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu era prevăzut și conștientizat de către împrumutat.
Nici în prezent OG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori nu insistă în enumerările făcute pentru determinarea conținutului obligației de informare în obligația de a informa cu privire la riscul valutar.
Dimpotrivă, art. 4 din OG nr. 50/2010 prevede că „în cazul în care creditorul a furnizat formularul "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori", prevăzut în anexa nr. 2, se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de prezentul articol și la art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, republicată, cu modificările ulterioare.” În acest caz, Anexa "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori" NU conține informații cu privire la riscul valutar.
Așadar, este evident că riscul valutar în genere nu reprezintă un secret pentru consumator a cărui necunoaștere l-ar pune pe acesta într-o situație de inferioritate față de creditor și pentru a cărui cunoaștere, în vederea obținerii unui consimțământ avizat la încheierea contractului, să fie incidentă obligația de informare a creditorului.
Pârâta consideră că un profesionist bancar / financiar nu ar putea să prevadă evoluția cursului de schimb CHF / RON, mai ales pentru o perioadă de 30 de ani (așa cum este perioada pentru care a fost acordat creditul reclamanților). Acest deziderat absurd nu poate fi corelat în mod rezonabil cu cunoștințele în economie ale unui astfel de specialist. Mai mult, chiar foștii sau actualii angajați ai pârâtei au contractat credite în CHF. Astfel, nu se poate susține că pârâta ar fi deținut informații pe care nu le-ar fi prezentat viitorilor debitori, din moment ce chiar funcționarii săi bancari au accesat acest tip de credite.
Cu atât mai puțin, nu se poate susține că o astfel de capacitate de predicție a viitorului economic al unei monede (CHF) sau a unei crize economice ar fi fost posibilă la nivel macro-economic (de instituții bancare, corporații economice internaționale etc.).
Pârâta a învederat instanței, că, în conformitate cu prevederile art. 8.16 din Contractul de credit, reclamanții au declarat că „au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000”.
Față de toate cele menționate mai sus, pârâta a solicitat instanței să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. procedură civilă, precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în întâmpinare.
Pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
La data de 11.05.2015, reclamanții au depus, prin serviciul registratură, o cerere precizatoare, prin care a arătat că nu au achitat nici un comision în temeiul art. 4.4, astfel încât din eroare s-a solicitat contravaloarea acestuia. Prin urmare, prin capătul de cerere nr. 2 punctul b), au solicitat restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare în cuantum de 3500 CHF.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA în calitate de creditor, a intervenit contractul de facilitate credit și de garanție nr._/18.12.2007, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar, pentru achiziția unui imobil, în sumă de 175.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 360 de luni calculată de la data primei trageri din credit (contract – fil. 8-28).
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este incidentă raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 2 din această lege.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.
Prin urmare, reglementarea analizată asigură protecția consumatorilor angajați în raporturi juridice generate de contracte de adeziune încheiate cu profesioniști, care au un conținut prestabilit și care se încheie în mod curent prin aderarea consumatorului la clauzele impuse, fără o negociere directă a acestora.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța reține așadar că, pentru a se putea reține existența unei clauze abuzive într-un contract, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) clauza, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; (3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația internă, și anume art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar conform alin. 3 al aceluiași articol, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Instanța reține faptul că, în cauză, potrivit art. 4 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 193/2000, pârâtelor le revenea obligația de a face dovada că cele două clauze invocate au fost negociate în mod individual cu reclamanții, dovadă care nu a fost făcută în prezenta cauză. Simplele susțineri ale acestora, conform cărora reclamanții au fost informați cu privire la oferta băncii și că a putut negocia nu sunt de natură a face dovada negocierii efective a acestor clauze cu aceștia.
În ceea ce privește clauza inserată la art. 8.16. din contract, potrivit căreia împrumutatul declară că a citit, a înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că acesta a fost inserată de însuși împrumutătorul din contract, ca redactor al acestuia, neputând avea semnificația unei renunțări a împrumutatului la dreptul de a susține că, în fapt, clauzele contractului nu au fost negociate, ca urmare a imposibilității consumatorului de a influența, în mod real, conținutul lor.
Potrivit art. 5.1. lit. din contractul de credit, reclamanții s-au obligat la plata unui comision de analiză de 15 CHF, plătibil la data depunerii cererii de credit, a unui comision de acordare de 3.500 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat și la plata unui comision de rambursare anticipată reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din credit, 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din credit și 0% aplicat la suma plătită anticipat după primii 10 ani de la data primei trageri din credit.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reglementare care a transpus dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit că aceste clauze vizate de respectivul art. 4 alin. (2), care aparțin domeniului reglementat de directivă, sunt exceptate totuși de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil. ( Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată în Repertoriu, pct. 32).
Totodată, CJUE a stabilit faptul că “întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă”. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar, în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul […] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C-26/13, nepublicată în Repertoriu, pct. 42,43,52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, CJUE arată că această excludere nu se poate aplică atunci când nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Ținând cont de jurisprudența CJUE, instanța constată că nu pot face obiectul controlului pe fondul clauzelor abuzive acele clauze care sunt redactate în mod clar și inteligibil și care reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant, condiții necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ.
În ceea ce privește prima condiție, și anume redactarea în mod clar și inteligibil a clauzelor, instanța reține că CJUE, în Hotărârea Kasler, anterior citată, pct. 75, a clarificat înțelesul acesteia. Astfel, o clauză contractuală este redactată în mod clar și inteligibil nu numai atunci când aceasta este inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci este necesar și ca respectivul contract să expună în mod transparent mecanismele care au fost utilizate astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Cu alte cuvinte, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile îi este imputabilă acestuia și nu poate constitui un motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă comisioanele prevăzute la art. 5.1. din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit.
Cu privire la clauza care stabilește comisionul de analiză instanța constată că, din cuprinsul clauzei analizate rezultă că acest comision, cu o valoare modică, de 15 CHF, se achită o singură dată, la data depunerii cererii de credit, în vederea evaluării bonității persoanei care solicită creditul, fiind așadar justificat de o prestație concretă din partea băncii.
Clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 3.500 CHF, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totală a Creditului și se aplică o singură dată și se plătește integral de către împrumutat data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat Prin urmare, de la momentul semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 3.500 CHF care devine scadentă la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Mai mult decât atât, potrivit legislației privind protecția consumatorilor incidentă în speță, nu există o obligație în sarcina pârâtei de a explica, în cadrul contractului, ce anume reprezintă fiecare dintre comisioanele aplicate, clauzele îndeplinind condiția de a fi clare, prin denumirea lor, care indică serviciile oferite împrumutatului în baza acestor comisioane, precum și prin modul de calcul al sumelor datorate, care sunt indicate în contract și evidențiate de graficul de rambursare.
În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține că, spre deosebire de contractul de împrumut, astfel cum este el reglementat de Codul Civil, contractul de credit acordat de către o bancă reprezintă o operațiune complexă ce presupune un ansamblu de servicii din partea băncii în vederea asigurării cadrului necesar pentru a pune la dispoziție împrumutatului, dintr-o dată o sumă ridicată de bani, pe care acesta să o poată returna, în rate lunare pe o perioadă lungă de timp. În vederea realizării acestei operațiuni, în plus față de dobândă, care reprezintă costul pe care îl plătește împrumutatul pentru lipsa de folosință a banilor suferită de bancă, aceasta din urmă înregistrează și alte costuri în vederea asigurării creditului și a modului de desfășurare a contractului de credit pe perioada de rambursare acordată. Prin urmare, pct. V din contract ce are ca obiect comisioanele și costurile creditului privește prețul serviciilor oferite de bancă de la momentul acordării creditului și până la momentul la care acesta se plătește integral de către consumator. Altfel spus, analizând stipulațiile din contractul încheiat între părți, instanța constată că în noțiunea de preț al contractului de credit intră dobânda, comisioanele și costurile contractului în cauză. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța constată că acestea sunt clauze privite de către pârâte ca fiind esențiale și intrând în prestațiile caracteristice contractului de credit. Acest aspect reiese, de altfel, și din legislația națională și europeană privind contractele de credit, de unde rezultă în mod neechivoc faptul că, pe lângă dobândă, banca este îndreptățită să perceapă diferite comisioane și costuri pentru serviciile sale ce sunt cuprinse în mod inerent în acest tip de contract.
Cu privire la comisionul de acordare a creditului, instanța reține faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.
În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisionului de analiză și al comisionului de acordare criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă. Pe cale de consecință, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute clauzei ce prevede aceste comisioane, ca neîntemeiat.
De asemenea, în ceea ce privește clauza privind comisionul de rambursare anticipată, instanța reține că aceasta nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă.
Astfel, pe de o parte, instanța reține că, în cauză, nu au aplicabilitate prevederile art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010 care interzic perceperea unui comision de rambursare anticipată în cazul unei dobânzi variabile, întrucât, potrivit art. 95 din acest act normativ, pentru ca acest articol să se aplice, cu titlu retroactiv, contractul de credit ar fi trebuit să fie încheiat pe o perioadă nedeterminată, ceea ce nu este cazul în speță (contract pe o durată determinată de 260 de luni).
De asemenea, instanța reține că plata unui comision de rambursare se justifică din punct de vedere obiectiv, întrucât termenul creditului este stabilit în favoarea ambelor părți, o rambursare anticipată a creditului conducând banca la pierderea dobânzilor pe care creditul le-ar fi generat, în favoarea sa, până la sfârșitul perioadei de creditare, pierdere care se compensează tocmai prin perceperea unui astfel de comision. În plus, instanța reține că valoarea comisionului de rambursare anticipată prevăzut în contractul dintre părți nu este de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza 5.1. lit. d) din contract, potrivit căreia banca poate să perceapă orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu contractul de credit și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: costurile necesare pentru transferul fondurilor, cheltuieli legate de încheierea contractelor de garanție, a poliței de asigurare pentru imobilul adus în garanție și efectuarea formalităților de publicitate, a căror valoare se stabilește conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării acestora, cheltuieli de executare calculate în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data efectuării acestora, instanța reține că aceasta nu este abuzivă, întrucât reprezintă doar reiterarea regulii generale potrivit căreia serviciile bancare oferite clientului pot genera plata de costuri, comisioane și alte taxe pentru clientul care apelează la acestea. De asemenea, cheltuielile de executare se datorează, potrivit Codului de procedură civilă, de debitorul executat, în cazul în care banca recurge la o astfel de procedură împotriva clienților săi.
Având în vedere că instanța nu va constata nulitatea clauzelor privind comisioanele de analiză și de acordare instanța va respinge și solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește actul adițional la contract, instanța reține că acesta nu introduce comisioane noi aferente creditului, ci asigură conformitatea prevederilor actului adițional cu art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010.
În ceea ce privește capătul de cerere privind înlocuirea clauzei privind restituirea creditului în moneda CHF cu mențiunea că rambursarea se va face în moneda națională la cursul CHF-RON de la data de 18.12.2007, instanța reține următoarele:
Stabilirea monedei în care se acordă creditul, precum și a monedei în care acesta va fi restituit reprezintă un aspect ce ține de obiectul principal al contractului, în prefigurarea căruia părțile au contractat.
Astfel, din acest punct de vedere, instanța reține că nu poate supune analizei privind caracterul abuziv o clauză prin care se stabilește moneda în care creditul va fi rambursat, atât timp cât aceasta este exprimată clar și inteligibil.
În dreptul român, principiul nominalismului, consacrat de art. 2164 alin. (2) C.Civ., care prevede că: „În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel”. În aceste condiții, este mai mult decât evident că, în măsura în care părțile nu prevăd altceva, regula este că moneda în care se acordă împrumutul va fi cea în care acesta trebuie și restituit.
De asemenea, instanța are în vedere și existența unui grafic de rambursare ce prevede în mod clar moneda în care se va face plata ratelor de către împrumutat ca fiind francul elvețian.
Eventualele fluctuații ale cursului de schimb, cu consecințe negative pentru una dintre părți, reprezintă riscuri pe care acestea și le asumă la încheierea contractului, având în vedere și durata mare de timp pe care un astfel de contract se derulează.
Pentru aceste motive, constatând că moneda în care se restituie creditul este o chestiune ce ține de însuși obiectul principal al contractului și că modul de restituire a fost exprimat în mod clar și inteligibil în contract, instanța va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește clauza de la art. 5.2. din contract, potrivit căreia „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința Împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4”, instanța reține că, o astfel de clauză acordă un veritabil drept discreționar băncii, de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului, în funcție de politica sa.
Întrucât clauza nu prevede niciun criteriu obiectiv în baza cărora o astfel de modificare a contractului ar putea fi realizată de către bancă, instanța reține că acesta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cuantumul comisioanelor devenind, din această perspectiv, absolut imprevizibil pentru reclamanți și depinzând de voința unilaterală a băncii.
Pentru aceste motive, instanța va admite în parte cererea și, în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, va constata nulitatea absolută a clauzei 5.2. din contract: „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține că, în prezenta cauză, reclamanții nu au făcut dovada efectuării vreunor cheltuieli de judecată, prin urmare, în temeiul art. 453 C.p.c., instanța va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE :
Admite în parte cererea formulată de reclamanții V. F., CNP_, B. ANIȘOARA V., CNP_ și B. C., CNP_, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul SCA P. ȘI ASOCIAȚII, în București, .. 9, ., sector 5 în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, sector 6, ., Anchor Piaza, Corp C, etaj 1, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având cod unic de înregistrare_
Constată nulitatea absolută a clauzei 5.2. din contract: „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.DDS/Thred.AM
4 ex./10.08.2015
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 3585/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3586/2015.... → |
|---|
