Legea 10/2001. Sentința nr. 3585/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3585/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 3585/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3585
Ședința publică din data de 15.05.2015
Instanța constituita din:
P. E. L.
GREFIER Z. F.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect Legea 10/2001 privind pe reclamanta B. A. în contradictoriu cu pârâta M. București prin Primar General.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta, prin apărător B. C., cu împuternicirea avocațială la fila 4 dosar, lipsind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prezenta cauză are ca obiect Legea 10/2001, aflându-se la primul termen de judecată.
Instanța pune in discuția părților stabilirea competenței instanței.
Reclamanta, prin apărător apreciază că Judecătoria Sector 6 București este competentă general, material si teritorial conf. art. 94 lit. j NCPC coroborat cu art.107 alin. 1 NCPC.
Instanța în baza art. 131 NCPC constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cerere, potrivit art. 94 lit. j NCPC si art. 107 alin. 1 NCPC.
Instanța pune in discuția părților estimarea duratei cercetării procesului.
Reclamanta, prin apărător estimează durata cercetării procesului la trei luni.
Instanța in baza art. 238 NCPC față de obiectul cererii de chemare în judecată estimează durata cercetării procesului la un an.
Instanța acordă cuvântul părților pe propunere de probe.
Reclamanta, prin apărător solicită încuviințarea probei cu înscrisuri. Cu privire la probele solicitate de pârât, arată că nu se opune.
Instanța in baza art. 255-258 NCPC încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat si probe de administrat, instanța constată cauza in stare de judecată și acordă cuvântul părților pe fondul cauzei.
Reclamanta, prin apărător solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării cererii in baza legii 10/2001. Totodată solicită a se avea in vedere toate demersurile efectuate de către reclamanți pentru ca pârâta să-și poată îndeplini toate obligațiile prevăzute de lege. Solicită a se avea in vedere că datorită atitudinii umilitoare și a lipsei de reacție a pârâtei, reclamanta a fost obligată să acționeze in instanță, pentru ca instanța să soluționeze notificarea pe fondul cauzei. Mai arată că deși instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei, cu privire la notificarea formulată, pârâta a înțeles să adopte aceeași atitudine umilitoare față de reclamantă, aceasta fiind obligată să apeleze la un executor judecătoresc. Cu privire la prejudiciul moral, solicită a se avea in vedere practica națională și internațională, prin care s-a statuat faptul că dovedirea faptei ilicite este suficientă urmând a se constata si prejudiciul moral. Pentru aceste motive solicită admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța reține cauza spre soluționare.
I N S T A N T A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.01.2015, sub numărul_, reclamanta B. A., a chemat în judecată pârâta M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 2424/15.08.2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natura sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6, cât și pentru neexecutarea în termenul legal prevăzut de lege a obligațiilor prevăzute în Sentința civilă nr. 320/18.02.2013, prejudiciu evaluat la suma de 30 000 lei, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în fapt, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 2424/15.08.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10 2001, a solicitat despăgubiri în natură echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 27.08.2010 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 2001 și a pct. 25 din H.G 250/2007, în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
A arătat că, ulterior, prin adrese, demersuri și audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile, a revenit la PMB solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat.
Reclamanta a învederat că, potrivit Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr. 5958/2007, nr. 4506/2008, nr. 5583/2007, nr. 5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, etc.)
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a l soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Urmare a lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte, reclamanta a arătat că a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și, astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2012, soluționat prin sentința civilă nr. 320/18.02.2013 și încheierea de lămurire din data de 28.06.2013, irevocabile prin nerecurare, prin care s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
A mai arătat că prin adresa nr._/10.10.2013 a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii.
Ulterior, având în vedere că solicitarea administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, a procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr. 133/18.12.2013, înregistrată la B. M. O.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziția prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, reclamanta a învederat că acesta constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supusă ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta cauzată de conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale.
Reclamanta a solicitat a se avea în vedere și vârsta înaintată, de 75 ani, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de o persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamantei, fapt care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 320/18.02.2013 și încheierea de lămurire din data de 28 06.2013, irevocabile prin nerecurare, în dosarul nr._/3/2012 i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat tot din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În cauza S. c.României, p.25. Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la Cauza Metaxas împotriva Greciei, p.19), iar în cauza C. împotriva României, p38-39, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.”
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C. Civil, art. 252-253 C. Civil, art. 1349,1381 și urm. C. Civil.
În susținerea cererii, reclamanta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: contract de mandat, somația nr._/08.10.2013, încheierea din data de 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, sentința civilă nr. 320/18.02.2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
La data de 24.02.2015, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
A solicitat a fi avute în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune ca “In cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 procedura de restituire începută in temeiul legii speciale este suspendata până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin. l. În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat la data de15.02.2012prin emiterea Dispoziției Primarului General nr._, fiind trimis cu anexa 483/23.08.2012 Instituției Prefectului Municipiului București.
Pârâtul a învederat că acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului. Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate in cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ” prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a apreciat că evenimentele în cauza nu a putut să provoace reclamantei o stare de incertitudine si suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 30.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu.
A mai arătat că probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlul executoriu, reclamantele nefăcând dovada relației de cauzalitate intre prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral. In concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii si nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantelor, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere și faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat de către reclamante. În acest sens, a arătat că în absenta unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamantă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familială, profesională și socială.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO potrivit căruia despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanta trebuie sa identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită, cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
A considerat că, din probele administrate, reclamanta nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei, simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nefiind o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 și urm. C.pr.civ.
Pârâtul a atașat întâmpinării, în copie, somația nr._/11.10.2013.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 2424/2001, reclamanta a solicitat pârâtului, în baza Legii nr. 10/2001, retrocedarea în echivalent a imobilului situat în . sector 6.
Prin sentința civilă nr. 320/18.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/3/2012 (filele 11-14), definitivă prin nerecurare, s-a constat că reclamanta din prezenta cauză are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din București . sector 6, iar pârâtul M. București prin Primar General a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri care vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 din care se va scădea despăgubirea primită.
La data de 18.12.2013, reclamanta a formulat cerere de executare silită a pârâtului în temeiul sentinței civile mai sus menționate, formându-se dosarul de executare silită nr. 133/2013 aflat pe rolul B. M. O..
Analizând cererea, instanța o apreciază ca fiind parțial întemeiată, urmând a o admite în parte, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, conduita efectivă a acestuia sub aspectul modalității și duratei de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2001 cauzând reclamantei un prejudiciu moral cert.
Sub acest aspect, instanța constată, în primul rând, că notificarea în cauză a fost formulată de către reclamantă în baza unei legi instituite de stat tocmai pentru reparația unui alt prejudiciu produs de către stat în trecut și căreia nu i s-a răspuns decât în urma acționării statului în justiție de către reclamantă.
Astfel, deși pârâtul a fost notificat în anul 2001, acesta nu a respectat termenul legal de soluționare, astfel cum s-a reținut prin sentința Tribunalului București.
Totodată, instanța constată că, deși hotărârea mai sus menționată prin care pârâtul a fost obligat să emită dispoziție rămas definitivă la data de 04.09.2013, pârâtul nu a înțeles să execute voluntar acest titlu executoriu, pârâtul nefăcând dovada îndeplinirii obligației sale nici la acest moment. Sub acest aspect, instanța constată că înaintarea dosarului Comisiei Interne pentru analizarea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 nu echivalează cu îndeplinirea obligației de rezultat stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, iar demersul nu poate fi apreciat ca fiind unul rezonabil în contextul anterior prezentat.
Sub acest aspect, instanța are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, statul (și administrația publică) având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei). Curtea a apreciat în mod constant în jurisprudența sa că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se „plia” unei sentințe civile, Curtea reamintind în această privință că administrația constituie un element al statului de drept și că interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. c. României, Beis c. Greciei).
Astfel, instanța constată că, în cauză, nu se poate reține existența unor cauze obiective, independente de voința pârâtului care să justifice durata lungă a procedurii și care să înlăture reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului sub aspectul culpei.
În consecință, instanța apreciază că obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 lei reprezintă o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei constând în starea de disconfort psihic și moral cauzat prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale și în condițiile în care reclamanta are o vârstă înaintată, faptă ilicită ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantei care nici la acest moment nu se poate bucura de atributele drepturilor recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta B. A. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5 la . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. EZ/Thred.EV/2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2564/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 3647/2015. Judecătoria... → |
|---|
