Acţiune în constatare. Sentința nr. 457/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 457/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 457/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR.457

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 22.01.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN

PREȘEDINTE M. D.

GREFIER A. B.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca acțiune în constatare privind pe reclamantul I. D. în contradictoriu cu pârâtul C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul, reprezentat de apărător Z. C., care depune împuternicire de substituire la dosar, și pârâta, reprezentată de apărător G. D., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind reclamanții.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Reprezentantul pârâtului depune la dosar note scrise însoțite de adresa din data de 08.04.2009 adresată reclamantului, contract de cesiune de creanță din data de 31.03.2009 încheiat între C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK și extras din arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare cu privire la publicitatea realizată cu privire la această cesiune.

Instanța pune în vedere părților că a considerat necesară depunerea la dosar a contractului de cesiune pentru a se pronunța cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel incat pune din nou în discuția părților această excepție.

Reprezentantul reclamantei solicită respingerea excepției, având în vedere că, așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată, pârâții au calitate procesuală pasivă, iar din contractul încheiat între părți la data de 31.03.2009, din punctul său de vedere, pârâta a preluat în totalitate acest contract de credit, inclusiv riscurile de a acoperi orice prejudiciu și alte aspecte apărute ulterior.

Din punctul său de vedere, se impune respingerea acestei excepții.

Reprezentantul pârâtului solicită admiterea excepției. Arată că invoca și excepția coparticipării procesuale pasive a pârâților, având în vedere că cererea de chemare în judecată privește mai multe capete de cerere, iar în raport de obiectul dedus judecății, formularea acțiunii civile trebuie făcută în contradictoriu cu entitatea bancară cu care a fost încheiat contractul și care ar putea răspunde pentru inserarea unor pretinse clauze abuzive, respectiv C. E. IPOTECAR IFN SA.

În raport de restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, noul creditor, respectiv cesionarul C. E. BANK Olanda, este titularul creanței.

În raport de aceste mențiuni, solicită admiterea excepției lipsei co-participării procesuale pasive.

Totodata, invoca si excepția lipsei coparticipării procesuale active, ținând cont de faptul că, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între 3 persoane în calitate de co-debitori, iar cererea de chemare în judecată este formulată doar de către I. D., respectiv nu a fost formulată și de către ceilalți 2 co-debitori.

De regulă, coparticiparea procesuală este facultativă, însă aceasta este o acțiune în nulitate a anumitor clauze din contract, astfel că față de obiectul dedus judecății, coparticiparea este obligatorie, întrucât nu se poate solicita nulitatea față de o anumită persoană din contract și față de ceilalți să-și producă în continuare efecte.

Solicită admiterea acestei excepții și respingerea cererii ca inadmisibilă.

Reprezentantul reclamantului, având cuvântul cu privire la excepțiile lipsei coparticipării procesuale active și pasive invocate prin notele scrise depuse la acest termen de judecată, solicită respingerea excepției lipsei coparticipării procesuale active, întrucât reclamantul are calitatea de împrumutat, avea calitatea procesuală să formuleze o astfel de acțiune în obligarea băncii în constatarea clauzelor abuzive, reclamantul fiind cel care a cumpărat acest credit.

Cu privire la excepția lipsei coparticipării procesuale pasive, solicită respingerea acesteia, având în vedere aspectele care rezultă din contractul de cesiune din care reiese că au fost cesionate drepturile către pârâtă.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.03.2014, reclamantul I. D., în contradictoriu cu pârâta . NV, prin mandatar . IFN SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv a clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5.1 lit. c din contractul de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 30.11.2009 – 30.01.2014, în cuantum total de 5528.33 euro, echivalent a_.67 lei, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută în art. 4.3 din contractul de facilitate de credit și de garanție sus menționat și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia, restituirea tuturor sumelor preluate cu titlu de dobândă fără un temei legal, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar inform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu, în baza art. 453 alin.1 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 17.10.2008, între acesta, în calitate de împrumutat, și . IFN SA, în calitate de credit ipotecar (denumit în continuare CEI) s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008. Acest contract are ca obiect acordarea unui credit ipotecar în cuantum de 75.050 euro, a cărui destinație constă în achiziționarea unui imobil - apartament nr. 119 situat în București, .. 56, ., etaj 9, sector 6, compus din două camere de locuit și dependințe.

Durata creditului a fost de 360 luni, calculată de la data primei trageri din credit, care include în cazul creditelor pentru construcții și o perioadă de grație de 12 luni, calculată de la data primei trageri din credit. În cadrul contractului inițial se prevedea că dobânda creditului va fi dobânda anuală de 5.50% p.a, aceasta aplicându-se soldului creditului de la prima tragere din credit. Aceasta va fi datorată de la data primei trageri din credit și până la data rambursării integrale a acestuia, calculându-se la soldul creditului și achitându-se la termenul prevăzut în graficul de rambursare anexat contractului de credit. De asemenea, creditorul și-a rezervat dreptul, însă nu și obligația, prin prevederile contractuale stipulate, de a revizui nivelul dobânzii curente după 12 luni de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M + 4.25% p.a.

Reclamantul a precizat și subliniat faptul că aceste prevederi contractuale despre care a făcut mențiune anterior i-au fost prezentate ca atare de către pârâtă, fără a avea posibilitatea de a negocia vreo clauză. Astfel, convenția de credit a avut o formă prestabilită, standardizată, reclamantul fiind doar în postura de a accepta sau nu prevederile fixate în prealabil de către aceasta. De altfel, toate contractele de credit încheiate în acea perioadă sunt similare, dacă nu identice, fapt care stă mărturie în sprijinul aserțiunilor făcute.

La data de 30.12.2009, reclamantul a încheiat cu pârâta actul adițional nr. 1 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008, urmare a cererii de reeșalonare a creditului nr. 1841 din data de 24.12.2009.

Ulterior, la data de 29.02.2012, reclamantul a încheiat cu pârâta actul adițional nr. 2 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008, prin care s-a modificat durata creditului la 372 luni, calculată de la data primei trageri din credit.

De asemenea, s-au modificat și costurile aferente creditului, inclusiv art. 5.1 lit. c care va avea următorul conținut: „comision de administrare lunar, aplicat la valoarea soldului creditului și perceput lunar împreună cu rata în cuantumul și pentru perioadele menționate mai jos astfel: - comision de administrare de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului pentru scadența din data de 29.02.2012, comision de administrare de 0% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului începând cu scadența din data de 30.03.2012 și până la scadența din data de 28.02.2013 inclusiv, comision de administrare de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului începând cu scadența din data de 01.04.2013, inclusiv și până la rambursarea integrală a creditului.

La data de 28.03.2013, reclamantul a încheiat cu pârâta un nou act adițional, nr.3 din data de 28.03.2013 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008, ca urmare a solicitării reclamantului de reeșalonare a creditului, precum și majorarea termenului de rambursare finală a creditului, în baza cererilor nr. 343 și 344 din data de 27.03.2013. Noua durată a creditului a devenit ca urmare a încheierii acestui act adițional 384 luni, calculată de la data primei trageri din credit.

Totodată, în cuprinsul acestui din urma act semnat de către reclamant, pârâta a inserat o prevedere în care se specifica faptul că creditorul a prezentat înainte de încheierea contractului de credit o ofertă clară împrumutatului, în care costurile erau menționate în mod transparent, într-un limbaj clar și inteligibil, ofertă acceptată de împrumutat, în urma negocierii clauzelor și condițiilor din contract. Cu toate acestea, oferta de credit prezentată reclamantului nu a fost una detaliată, ci doar au fost prevăzute sumar unele aspecte ale contractului. Pe de altă parte, fiind nevoit a obține reeșalonarea creditului, reclamantul a semnat respectivul act adițional în pofida faptului că aceste dispoziții contractuale nu erau conforme cu realitatea prezentată.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare, stipulată în art. 5.1 lit. c din Contractul de credit și de garanție nr._ din data de_ și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia.

În cuprinsul art. 5.1 din contractul de credit inițial se stipulează perceperea unor comisioane și costuri aferente creditului, iar la lit. c se prevede obligativitatea achitării unui „comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu cea de-a 13-a scadență”. Deși conținutul art. 5.1 lit. c din Contractul de credit a suferit modificări în urma semnării actelor adiționale, perceperea comisionului de administrare a rămas constantă.

La art. 5.2 se instituia în contractul de credit inițial faptul că „creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.3”, însă aceste dispoziții contractuale au fost eliminate o dată cu semnarea actului adițional nr. 1 din data de 30.12.2009. Cu toate acestea, dispozițiile art. 5.1 lit. c privitoare la comisionul de administrare lunar s-a menținut.

Formularea generică utilizată în cuprinsul clauzei prin care se definește scopul perceperii acestui comision relevă caracterul abuziv al acesteia, nefiind specificat în mod concret și pe înțelesul consumatorului temeiul în baza căruia se plătesc aceste sume de bani. În acest sens sunt și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 care prevăd că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Așadar, reclamantul a achitat aceste sume de bani lunar cu titlu de comision de administrare, fără a cunoaște care este destinația acestora. D. prin intermediul actului adițional nr. 3 din data de 28.03.2013, s-a specificat faptul că împrumutatul „a înțeles și acceptat că creditorul percepe un comision de administrare lunar pentru monitorizarea/înregistrarea/gestionarea riscurilor de credit și efectuarea de operațiuni de către Creditor în scopul utilizării/rambursării/gestionarii creditului acordat împrumutatului”.

În primul rând, perceperea acestui comision de administrare nu are un temei legal și a fost perceput de către pârâtă fără justificare, contrar principiilor echitații și bunei credințe care guvernează raporturile contractuale.

În al doilea rând, contractul de credit încheiat reprezintă un contract de adeziune ale cărui clauze sunt prestabilite de operatorul economic, aflat în poziție dominantă față de consumator, fără a-i conferi acestuia din urmă posibilitatea negocierii directe. În acest sens, art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că „ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, iar dispozițiile alin. 2 ale aceluiași articol sunt în sensul că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. Reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din convenția de credit, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către pârâtă, aspect ce rezultă și din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare.

De asemenea, pârâta în calitate de profesionist, avea obligația de informare față de client anterior încheierii contractului de credit pentru că acesta, în deplină cunoștință de cauză să își exprime consimțământul la drepturile și obligațiile ce rezultă din prevederile contractuale.

Astfel, reclamantul a subliniat ca o astfel de informare nu a avut loc, acesta neavând o posibilitate reală și efectivă de cunoaștere a obligațiilor ce îi incumbau în baza contractului de credit încheiat.

Restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 30.11.2009 – 30.01.2014, în cuantum total de 5528.33 euro, echivalent a_.67 lei.

Având în considerare caracterul abuziv și nul absolut ale clauzelor prevăzute în art. 5 din contractul de credit, reclamantul a apreciat că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, în sensul restituirii sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit de către reclamant, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor/patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, reclamantul a considerat că obligarea pârâtei la plata sumei privind comisionul de administrare este întemeiată.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. Cod civil, ce reglementează instituția plății nedatorate, reclamantul a solicitat să se constate întrunirea cumulativa a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de sus numitul reclamant - solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute. Legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesiva, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este, aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația pârâtei de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Acțiunea în restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorată este asimilată, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Mai mult, reclamantul a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă și se impune a se face distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestora.

Din cele mai sus expuse, rezultă că sumele achitate cu titlul de comision de administrare sunt în cuantum total de 5528.33 euro. Acestea echivalează în monedă națională cu un cuantum de_.67 lei, având în vedere cursul valutar al euro de la dată scadentei.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută în art. 4.3 din Contractul de facilitate de credit și de garanție sus menționat și în consecință constatarea nulității absolute a acesteia.

Conform art. 4.3, Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după 12 luni de la prima utilizare a Creditului, în funcție de indicele de referință Euribor 6M + 4,25 p.a. Având în considerare prevederile acestei clauze, reclamantul a apreciat că Banca își rezervă dreptul unilateral de a modifica dobânda, fără a fi însă obligată în acest sens, în funcție de indicele de referință. Pe cale de consecință, Banca poate să o modifice doar în sens crescător, rezervându-și dreptul de a nu o modifica când valoarea indicelui de referință scade. Aceasta denotă că Banca se află într-o poziție dominantă, iar consumatorul nu are cum să verifice dacă calcul dobânzii a fost efectuat corespunzător în funcție de indicele de referință indicat în Contract.

Având în considerare criteriul stabilit de către Bancă în funcție de care dobânda poate varia, reclamantul a subliniat faptul că modificarea acesteia poate fi îndreptată atât într-un sens crescător, cât și descrescător raportat la evoluția indicelui de referință. Este binecunoscut faptul că procentul de dobândă se calculează ca fiind suma dintre marja băncii (compusă din costuri și profit) și indicele de referință, în cauză fiind vorba de EURIBOR.

Dacă indicele scade, este de așteptat în mod rezonabil să scadă și valoarea dobânzii. În cuprinsul contractului de credit însă, nu se arată modul în care se calculează procentul de dobândă în funcție de indicele de referință, astfel încât consumatorul să înțeleagă întinderea propriilor obligații pe care și le asumă.

Restituirea tuturor sumelor preluate cu titlu de dobândă fără un temei legal.

Având în vedere caracterul abuziv și lovit de nulitate al clauzei sus indicate, reclamantul a apreciat că se impune calcularea dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință EURIBOR, urmând a se verifica dacă Banca a înțeles să respecte variația dobânzii raportat atât la sensul crescător, cât și la sensul descrescător pe care îl poate avea. În măsura în care se constată că acest indice de referință nu a fost respectat, reclamantul a solicitat să se dispună restituirea sumelor achitate în mod suplimentar cu titlu de dobândă având ca temei instituția plății nedatorate.

Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit și de garanție nr._ din data de 17.10.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Astfel, se poate preciza că, la data încheierii contractului, cursul valutar al euro se afla la o valoare moderată, care varia în jurul a 3 7353 lei, în aceste condiții, reclamantul fiind îndreptat, dată fiind lipsa cunoștințelor de specialitate în domeniul financiar-bancar, să considere că un echilibru contractual între prestații este respectat, astfel cum impun dispozițiile legale.

Trebuie subliniat faptul că, fără putință de tăgadă, contractul de credit are un caracter comutativ, iar nu unul aleatoriu. Prin prisma acestei clasificări, rezultă în mod evident că, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților trebuia să fie certă, iar întinderea acestora trebuia să fie determinată sau cel puțin determinabilă. De asemenea, contractul comutativ prin natura sa se caracterizează prin aceea că prestațiile reciproce la care se obligă părțile contractante sunt relativ echivalente și, mai mult decât atât, valoarea lor este cunoscută din chiar momentul încheierii contractului.

Având în considerare caracterul comutativ al contractului de credit încheiat, se desprinde cu ușurință ideea conform căreia hipervalorizarea cursului EURO nu era un element cunoscut și asumat la momentul încheierii contractului. Valoarea propriei prestații avute în vedere de către reclamant la data perfectării contractului de credit nu corespunde sub nicio formă situației actuale, în care reclamantul este practic împovărat de suportarea unei obligații excesiv de oneroase în raport de cea luată la cunoștință inițial.

Așadar, contractul de credit încheiat cu Banca nu este un contract aleatoriu prin voința părților și, cu atât mai puțin, nu este un contract aleatoriu prin natura sa, astfel încât să se ofere uneia din părțile contractante șansa unui câștig și expunerea totodată la riscul unei pierderi, în funcție de un eveniment viitor și incert. Situația creată prin creșterea excesivă a cursului valutar al EURO a condus practic la transformarea contractului de credit dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu, ce a adus Banca într-o poziție net avantajoasă și profitabilă.

Elementul alea al contractului a constat în cele din urmă în fluctuația cursului valutar, conferind șansa de câștig Băncii, aflate deja în poziție dominantă în raport cu consumatorii.

De asemenea, instituția impreviziunii are menirea de a reglementa tocmai astfel de situații, în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru vreuna din părți, din pricina schimbărilor excepționale a împrejurărilor.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamantul a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu . Cod civil, beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică, luând în considerare că noua reglementară consacră ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în Noul cod civil fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi. Aceasta este și ipoteza de față, în care hipervalorizarea cursului valutar al CHF face vădit injustă obligarea reclamantului la executarea prestațiilor. În acest sens, se impune adaptarea contractului de credit astfel încheiat, cu scopul distribuirii în mod echitabil între părți beneficiile și pierderile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor. În situația prezentă, este evident că doar reclamantul este cel care suportă pierderile, Banca fiind într-o poziție clar favorabilă.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă deoarece a fost impusă consumatorului fără a-i da acestuia posibilitatea de a influența natura acestuia, fiind suportat exclusiv doar de el. În acest sens se încalcă prevederile art. 3 din Directiva nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să fie informat în mod corespunzător și pe înțelesul sau de riscurile pe care le implică fluctuațiile cursului valutar, pentru a își asumă un angajament în deplină cunoștință de cauză.

Din această perspectivă, Banca se află pe o poziție favorabilă și dominantă, în sensul că aceasta avea la momentul încheierii contractului informațiile necesare pentru a anticipa o eventuală fluctuație a cursului EURO. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a EURO, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că EURO este o monedă instabilă iar, la momentul încheierii contractului, aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului și în avantajul evident al Băncii, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamant, acesta a considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul angajării în acest raport juridic.

Concluzionând, față de argumentele expuse în cele ce preced, reclamantul a apreciat că se impune în raport de natura contractului de credit, stabilizarea cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Având în considerare faptul că, contractul sus menționat are ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în valoare de 75.050 EURO, în conținutul acestuia se prevede că „orice plată efectuată de împrumutat/Codebitor (...) se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.

Cu toate acestea, în această situație devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, potrivit cărora „plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.

Luând în considerare prevederile anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți, reclamantul a remarcat faptul că achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în nici unul din situațiile vizate. Așadar, plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda națională.

Reclamantul a adăugat și subliniat faptul că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echitații și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.

Mai mult decât atât, reclamantul a solicitat a se avea în considerare și prevederile Directivei privind contractele de credit pentru proprietăți rezidențiale din 10 decembrie 2013, care impun obligația statelor membre de a transpune în legislația internă dispozițiile sale.

Conform art. 23 referitor la împrumuturile în monedă străină, statele membre se asigură că, în cazul în care un contract de credit se referă la un împrumut în monedă străină, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la momentul în care contractul de credit este încheiat pentru a asigura cel puțin că a) consumatorul are dreptul de a converti contractul într-o monedă alternativă, în condiții specificate sau b) sunt în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului încheiat.

Având în vedere acest aspecte, denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale, precum și a principiului echității.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000: „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, iar dispozițiile alin. 2 ale aceluiași articol sunt în sensul că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”; alin. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, care prevăd că: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. În continuare, se specifică faptul că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă, sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și acestea din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Art. 6 alin.2 Cod civil „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii sau producerii lor”.

Art. 1341 și urm. Cod civil „Cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.

Art. 1.534 Cod civil - (1) Dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.

(2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență.

Art. 14 Cod civil - (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.

Art. 15 Cod civil - Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Art. 1175 Cod civil - contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

La data de 17.06.2014, reclamantul a depus la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 25-95).

La data de 25.08.2014, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă și admiterea excepției lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a clauzelor pretins abuzive, precum și respingerea acestor capete de cerere ca fiind lipsite de interes. În subsidiar, în măsura în care instanța va trece peste excepțiile invocate, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamantului ca nefondată.

Totodată, constatând culpa procesuală a reclamantului, în raport de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, pârâtele au solicitat obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor avansate în vederea soluționării prezentului dosar.

Pentru a dispune în sensul celor solicitate, pârâtele au solicitat a se avea în vedere următoarele apărări:

Excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, se impune ca, în raport de motivarea cererii de chemare în judecată, instanța de judecată să procedeze la o calificare juridică corectă a motivelor de nulitate invocate de reclamant și să aibă în vedere distincția între regimul juridic diferit al celor două forme de nulitate, respectiv nulitatea absolută și nulitatea relativă, precum și consecințele acestor sancțiuni sub aspectul caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al demersului judiciar.

Sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de valabilitate a unui contract de credit la momentul încheierii sale este nulitatea relativă, întrucât interesul presupus încălcat este unul de ordin privat, personal și nu de ordin public, caracterul presupus abuziv al clauzelor urmând să fie apreciat pentru fiecare caz în parte.

Chiar dacă legislația în materia protecției consumatorilor interzice furnizorilor de bunuri și servicii să introducă în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii persoane fizice clauze abuzive, în vederea constatării de către instanță a îndeplinirii condițiilor specifice unei astfel de clauze, partea interesată trebuie să facă dovada încălcării condițiilor generale de valabilitate a oricărui act juridic civil.

În raport de obiectul juridic dedus judecății și de motivarea în fapt și în drept a acțiunii, reclamantul a invocat sancțiunea nulității clauzelor contractuale prin prisma vicierii consimțământului la momentul încheierii contractului. Or, termenul în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la premisa manifestării unui consimțământ viciat la momentul încheierii contractului este de 3 ani de la data încheierii sale.

Contractul de credit ce face obiectul judecății a fost încheiat în data de 17.10.2008, sens în care o eventuală acțiune ar fi trebuit să fie promovată în termen de maximum 3 ani de zile de la data încheierii contractului, respectiv până la data de 17.10.2011. Or, în cazul de față, urmează a se observa că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 în data de 21.03.2014, peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1968, privind prescripția extinctivă.

Pentru toate aceste motive se impune ca instanța de judecată să constate că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a prescris pentru capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității clauzelor contractuale și restituirea sumelor încasate de Bancă, sens în care, urmează ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă ca fiind prescrisă.

Excepția lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale.

Pârâta a apreciat că lipsește interesul în formularea cererii de chemare în judecată, din perspectiva caracterului prescriptibil al dreptului material la acțiune prin care se solicită eliminarea clauzelor pretins abuzive.

Pe cale de consecință, întrucât rațiunea pentru care reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive este reprezentată de obținerea sumelor de bani plătite în temeiul acestor clauze prezumtiv caracterizate de sancțiunea nulității, sume de bani care nu mai pot fi primite întrucât pârâta nu mai poate fi obligată pe calea forței de coerciție a statului, la restituirea lor (având în vedere caracterul prescriptibil al acțiunii în constatarea nulității clauzelor contractuale), pârâta a considerat că acest demers judiciar este lipsit de interes.

Una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile o reprezintă interesul, respectiv folosul/avantajul urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii civile și respectiv, avantajul sau folosul practic pe care l-ar putea obține prin efectuarea oricărui act de procedură. Acțiunea civilă nu poate fi exercitată în lipsa existenței unui interes care trebuie să fie legitim, juridic, personal (direct), născut și actual (urmărește obținerea unui folos practic). Or, în speță, această condiție de admisibilitate a oricărei cereri introduse în fața unei instanțe de judecată nu este îndeplinită.

Reclamantul nu a justificat, în cazul de față, niciun avantaj în formularea acestor capete de cerere, întrucât admisibilitatea lor depinde de măsura în care instanța de judecată va constata caracterul abuziv al clauzelor în temeiul cărora aceste comisioane au fost percepute.

Prin urmare, întrucât acțiunea în constatarea nulității clauzelor pretins abuzive este prescrisă, iar reclamantul nu poate obține restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de costuri/comisioane, pe cale de consecință, si aceste capete de cerere sunt lipsite de interes, întrucât, reclamantul nu ar obține nicio finalitate practică de pe urma formulării cererii de chemare în judecată.

Netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Cu privire la natura juridică a contractului încheiat între părți, înainte de a analiza caracteristicile convenției încheiate între cele două părți, trebuie să încadrăm contractul în una din cele două categorii, respectiv, contracte de adeziune și contracte cadru negociate.

Astfel, caracterizarea se face ținând cont de posibilitatea sau imposibilitatea părților de a stabili conținutul acestuia prin negocieri, adică prin exprimarea liberă de voință.

Această clasificare a contractelor, în contracte de adeziune și contracte cadru, s-a realizat prin . Noului Cod civil, însă doctrina și practica de specialitate fundamentată pe dispozițiile vechiului Cod civil reținea aceeași clasificare, chiar dacă nu era reglementată expres la acel moment.

Pe de altă parte, prezentul contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor Noul Cod civil, în principal, acesta fiind supus reglementărilor legii speciale, respectiv Legea nr. 190/1999.

Cu toate acestea, pârâta a apreciat ca fiind destul de importantă clasificarea nou introdusă de Noul Cod civil, în speță neputând fi vorba despre un contract de adeziune ci, cel mult de un contract cadru prin care părțile au avut posibilitatea să negocieze elementele esențiale ale acordului principal.

Astfel, prevederile art. 1175 Noul Cod civil sunt extrem de edificatoare definind contractul de adeziune că acel contract în care: „(...) clauzele sale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru acestea sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât sa le accepte”.

Dispozițiile enunțate anterior stabilesc cu certitudine că, pentru a fi în prezența unui contract de adeziune, clauzele acestuia sunt prestabilite, în întregime, de către una dintre părți. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci aderă pur și simplu la contractul prestabilit.

Pârâta a solicitat a se observa că, contractele încheiate de Bancă sunt formate din mai multe documente contractuale, printre care Condițiile Speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte și Condițiile Generale, care sunt standardizate. Acestea din urmă sunt reguli care guvernează operațiunile efectuate de bănci cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practică întrucât conceptul clasic al contractului nu putea explica valoarea juridică a condițiilor generale de operare a serviciilor financiare acordate de bancă.

Mai mult decât atât, chiar dacă o parte dintre clauze se repetă în marea majoritate a Condițiilor Generale încheiate cu consumatorii, acest aspect nu poate fi interpretat ca o impunere abuzivă din partea Băncii, consumatorul având întotdeauna posibilitatea de a solicita adaptarea clauzelor propriilor nevoi și interese economice (acesta fiind componenta declanșatoare a procesului de negociere).Din analiza Contractului, urmează a se observa că pârâta nu este în prezența unui contract de adeziune, prezentul contract fiind cel mult de tipul contractului cadru negociat, reclamantul având posibilitatea negocierii tuturor clauzelor contractuale.

Cu titlu de exemplu, nu se poate pune semnul egalității, pe de o parte, între un contract de furnizare de energie electrică care, fără îndoială este un contract de adeziune, consumatorii neputând negocia nicio clauză contractuală, având doar posibilitatea agreării sau nu a acestuia, și între un contract de credit ipotecar, pe de altă parte, consumatorul având posibilitatea de a negocia toate clauzele contractuale, inclusiv preț, dobânda și comisioanele aferente.

Pârâta a arătat instanței că nu este în situația unui contract de adeziune, preformulat, în accepțiunea Noul Cod civil, întrucât, anterior încheierii contractului, reclamantului i-a fost prezentată o Ofertă de C. prin care i s-a adus la cunoștință, în detaliu, toate elementele esențiale ale acordului contractual, acesta fiind informată în legătură cu caracteristicile serviciilor financiare solicitate, astfel cum va detalia în cele ce urmează.

Astfel, pârâta a respectat prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, respectiv art. 8 din Legea nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, cât și prevederile OUG nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, ambele texte legale impunând prestatorului de servicii să pună la dispoziția consumatorului informațiile necesare care să îi permită acestuia să compare mai multe oferte pentru a putea lua decizia cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit.

Prin urmare, legiuitorul a condiționat încheierea contractului de credit de prezentarea unei oferte care să conțină informații în legătură cu creditul ce urma să fie acordat, cât și de acordarea unui termen minim de a reflecta asupra acestei oferte de 15 zile, însă nu a impus prestatorului de servicii obligația de a se asigura că respectivul consumator își valorifică dreptul stipulat în favoarea sa:

Art. 8 din Legea nr. 190/1999 - „La solicitarea unei oferte de credit, instituția autorizată are obligația de a oferi gratuit împrumutatului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare și un exemplar al proiectului contractului de credit;

Art. 15 din OUG nr. 50/2010 - „Creditorul și, după caz, intermediarul de credit furnizează consumatorului, pe baza clauzelor și a condițiilor de creditare oferite de către creditor, precum și, după caz, a preferințelor exprimate și a informațiilor furnizate de către consumator, informațiile necesare care să îi permită consumatorului să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit informațiile sunt furnizate cu suficient timp înainte, dar nu cu mai puțin de 15 zile înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o oferta”.

CEI și-a îndeplinit obligația legală de informare a reclamantului cu ocazia încheierii contractului și a respectat în totalitate dispozițiile Legii speciale nr.190/1999 și Legii nr. 193/2000.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a considerat că, la momentul încheierii contractului, pârâta ar fi încălcat prevederile legale în materia protecției consumatorilor, menționând, în mod eronat, că acordul de voință a fost redactat exclusiv în favoarea CEB NV și nu ar fi fost respectată obligația legală de informare, sens în care clauzele cuprinse în contract ar fi abuzive.

Pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că aceasta și-a îndeplinit obligația legală de informare a reclamantului anterior încheierii contractului. În acest sens, urmează a se observa că, în conformitate cu prevederile art. 8.16. din contract reclamantul a recunoscut că: „a citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000

În legătură cu aceste recunoașteri asumate în mod direct de către părți prin semnarea contractului, instanțele de judecată s-au pronunțat în sensul că prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale instituită de art. 4, alin.2 din Legea nr.193/2000, a fost răsturnată.

Prin urmare, având în vedere natura și scopul activității desfășurate de către pârâtă, precum și de interesul manifestat de către reclamant prin completarea unei aplicații pentru creditul contractat este evident că, în măsura în care costurile liniei de credit propuse de Bancă ar fi fost mult prea împovărătoare, inițierea negocierilor suplimentare era firesc să fie făcută de către acesta, prin solicitarea unor eventuale modificări/completări/adaptări a Condițiilor Speciale la cerințele și interesele sale.

În ceea ce privește pretinsul caracter abuziv al clauzelor invocate de reclamant, pârâta a solicitat a se observa că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de piață, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În prezenta cauză, instanța nu trebuie să analizeze prețul creditului astfel cum a fost agreat de părți și nu se substituie acestora, ci doar poate constata că anumite clauze creează uneia dintre părți un avantaj.

În acest sens, Directiva Consiliului nr.93/13/CEE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, la art. 4, alin.2 se prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau mărfurile primite în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Așadar o condiție esențială a excluderii constă în exprimarea clară și inteligibilă, iar în cauză toate informațiile prezentate reclamantului s-a făcut într-o manieră cât se poate de limpede și ușor de înțeles.

De asemenea, jurisprudența Curții de Justiție Europene a apreciat că, clauzele vizate de art. 4 alin.2 din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Astfel, Legea nr. 193/2000 prevede două condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă ar putea conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, respectiv clauza: i. să nu fi fost negociată; ii. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; iii. să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Caracterul negociat al clauzelor contractuale și îndeplinirea de către Bancă a obligației legale de informare.

În legătură cu obligația legală de informare voința legiuitorului a fost aceea ca informația oferită consumatorului să fie exhaustivă și să acopere temporal perioada pregătirii actului, perioada de formare a contractului, dar și durata executării acestuia. Cu toate acestea, în doctrina de drept comunitar s-a încercat să se determine dacă totuși, există limite ale obligației de informare a consumatorilor și să se identifice aceste limite. Răspunsul a fost oferit de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene: limitele sunt reprezentate de condiția unei bune funcționari a pieței. Cu alte cuvinte, cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismului pieței.

Astfel, urmează a se observa că, la momentul încheierii contractului, au fost respectate în totalitate cerințele legale impuse de legislația în materie, părțile negociind sau având posibilitatea de a fi negociat clauzele contractuale anterior manifestării acordului de voință, iar reclamantul a fost în mod corect și precis informat asupra caracteristicilor esențiale ale produselor financiare oferite de Bancă, astfel încât a putut lua o decizie rațională, în deplină concordanță cu interesele sale. Totodată, urmează a se observa că toate informațiile puse la dispoziția sa au fost prezentate într-o manieră comprehensibilă, prin elemente de identificare și caracterizare a produselor oferite, care au fost scrise în mod lizibil, vizibil, ușor de înțeles.

Prin urmare, Banca a dat dovadă de bună-credință în relația cu reclamantul încheierea contractului realizându-se cu respectarea principiului echilibrului contractual între interesele pârâtei și cele ale acesteia, în calitatea sa de consumator.

Pe de altă parte, în considerarea calității de profesionist, Banca are sarcina de a informa clientul, în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă obligația unei informări corecte incumbă și clientului față de Bancă.

În funcție de acest dublu proces de informare, oferta privind un anumit serviciu bancar poate fi cat mai bine personalizată și cât mai adecvată nevoilor fiecărui client în parte. Aceste informații au ca obiect: condițiile prestării serviciului, costul acestuia, adecvarea întregului serviciu la nevoile reale ale clientului astfel încât executarea contractului să beneficieze de un grad cât mai ridicat de predictibilitate, iar riscul insolvabilității clientului să fie cât mai redus posibil.

Doctrina majoritară apreciază ca în stabilirea unei eventuale culpei a Băncii trebuie avut în vedere echilibrul care trebuie să existe între preîntâmpinarea riscurilor neinformării clientului, evitarea îngreunării excesive a obligațiilor Băncii și în vederea evitării valorificării culpei consumatorului oportunist. Banca are obligația de a oferi clienților acces la condițiile generale de contractare, iar clienții au dreptul de a primi, la cerere, din partea Băncii toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare întreprinse.

Or, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, dobânda, comisioanele și scadența obligațiilor de plată sunt elemente esențiale ale contractului, constituind pentru reclamant prețul contractului și termenul de plată.

Prin urmare, acesta a fost direct interesat de astfel de elemente, încât ar fi trebuit să fie primele luate în considerare la încheierea contractului și acceptarea condițiilor contractuale.

În raport de această motivare, urmează a se observa că, anterior încheierii contractului reclamantului i s-a prezentat Oferta de C. prin care i s-a adus la cunoștință, în detaliu, toate elementele esențiale ale acordului contractual, acesta fiind informat în legătură cu caracteristicile serviciilor financiare solicitate.

Prin Oferta încheiată în data de 17.10.2008, pârâta a prezentat reclamantului: S valoarea totală a creditului în sumă de 75.050 euro; V rata dobânzii pentru creditul acordat, respectiv 5,50%, care urma să fie fixă timp de 1 an și apoi variabilă și calculată în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M+4,25% pe an; s comisioanele și alte costuri, respectiv comisionul de administrare lunar, în valoare de

0,15%, plătibil începând cu scadența a-13-a, comisionul de rambursare anticipată reprezentând 4% din suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri a creditului și de 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din credit și 0% după 10 ani de la data primei trageri din credit.

Totodată, de-a lungul perioadei contractuale, reclamantul a beneficiat de încheierea a 3 (trei) acte adiționale, prin care s-a modificat durata contractuală, cât și modalitatea de restituire a sumei împrumutate, beneficiind de perioade de grație la plata dobânzii și a comisionului de administrare. Aceste acte adiționale au fost încheiate la solicitarea expresă a reclamantului, iar noile condiții contractuale au fost rezultatul negocierilor ce au avut loc între părți.

În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului „consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate”.

În strânsă legătură cu prevederile legale enunțate, anterior încheierii contractului între pârâtă și reclamant au fost purtate negocieri în legătură cu conținutul clauzelor contractuale, iar acesta, în final, și-a manifestat acordul și a acceptat condițiile contractuale, sens în care, la momentul semnării contractului reclamantul a cunoscut costurile totale ale împrumutului.

Având în vedere specificul domeniului bancar, contractele încheiate de instituțiile de credit sunt formate din mai multe documente contractuale, printre care Condițiile Speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte și Condițiile Generale, care sunt standardizate. Acestea din urmă sunt reguli care guvernează operațiunile efectuate de bănci cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practică, întrucât conceptul clasic al contractului nu putea explica valoarea juridică a condițiilor generale de operare a serviciilor financiare acordate de bancă.

Mai mult decât atât, chiar dacă o parte dintre clauze se repetă în marea majoritate a Condițiilor Generale încheiate cu consumatorii, acest aspect nu poate fi interpretat ca o impunere abuzivă din partea Băncii, consumatorul având întotdeauna posibilitatea de a solicita adaptarea clauzelor propriilor nevoi și interese economice (acesta fiind componența declanșatoare a procesului de negociere).

Față de natura și scopul activității desfășurate de către pârâtă, precum și de interesul manifestat de către reclamant prin completarea unei aplicații pentru creditul ipotecar contractat este evident că inițierea negocierilor era firesc să fie făcută de către acesta, prin solicitarea unor eventuale modificări/completări/adaptări a Condițiilor Generale și Speciale la cerințele și interesele sale economice.

Esențial este faptul că reclamantul după prezentarea Ofertei a semnat contractul și a stabilit împreună cu Banca condițiile speciale aferente acordului juridic, neputându-se susține că Condițiile Speciale referitoare la costurile și comisioanele creditului nu au putut fi negociate.

Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia clauzele reglementate în Condițiile Speciale ar fi fost impuse în mod abuziv, cu atât mai mult cu cât reclamantul a cunoscut anterior semnării contractului condițiile menționate în Ofertă, pe care a acceptat-o manifestându-și ulterior acordul de voință prin semnarea contractului.

Mai mult decât atât, urmează a se observa că Oferta a avut un termen de valabilitate de 30 de zile, perioadă de timp suficientă pentru ca reclamantul să analizeze produsele Băncii, să le compare cu alte produse similare de pe piață și/sau să solicite modificarea potențialelor clauzelor contractuale.

Prin urmare, pârâta a respectat dreptul consumatorilor și a acordat un termen de 30 de zile pentru a reflecta asupra produsului de creditare. Cu toate acestea, împrejurarea că, contractul a fost încheiat în aceeași zi nu poate reprezenta o dovadă a presiunii exercitată de Bancă, reclamantul manifestându-și dreptul de a renunța la termenul stabilit în favoarea lor prin condițiile ofertei prezentate.

Prin urmare, contrar celor susținute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, pârâta și-a îndeplinit obligația legală de informare în vederea asigurării raționalității și libertății opțiunilor consumatorilor pentru formarea și exprimarea unui consimțământ avizat în raporturile contractuale cu profesionistul.

Buna-credință a Băncii la momentul semnării contractului de credit.

La momentul încheierii contractului, buna-credință a comerciantului a fost respectată și se poate raporta la prevederile art. 970, alin.2 Cod civil, respectiv convențiile obligă la „toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”, precum și la art.4 din Legea nr.363/2007: „practicile comerciale susceptibile să deformeze în mod esențial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al grupului”.

Urmează a se observa că, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes să își poată face o reprezentare mentală a efectelor contractului pe care și-l asumă sub semnătură și despre care declară că i-a fost explicat și a fost înțeles.

De asemenea, având în vedere natura contractului încheiat cu Banca și faptul că suma împrumutată a fost folosită în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil apartament, urmează a se observa că pentru aprobarea creditului a fost efectuată o analiză complexă a îndeplinirii de către reclamant a condițiilor stabilite de Bancă, acesta a cunoscut cu mult timp înainte de semnarea contractului prevederile contractuale, astfel încât, nu se poate susține că a luat cunoștință de conținutul clauzelor contractuale în ziua semnării acordului juridic.

Având în vedere scopul împrumutului solicitat de reclamant, respectiv achiziționarea unui imobil, este neverosimil faptul că acesta ar fi demarat procedurile necesare contractării împrumutului (raportul de evaluare fiind finalizat cu mai bine de două săptămâni înainte de semnarea contractului) fără a fi înțeles pe deplin întinderea și natura obligațiilor financiare pe care urmau să și le asume.

În ceea ce privește dispozițiile legale ce trebuiau respectate de Bancă la momentul încheierii contractului, urmează a se observa că legea specială aplicabilă în speță este Legea nr. 190/1999. Prin urmare, sub aspectul comisioanelor ce puteau fi percepute de Bancă, rezultă că dispoziția legală menționată permitea creditorului să perceapă astfel de comisioane sub condiția inserării lor în cadrul contractului.

Astfel, urmează a se observa că, la momentul încheierii contractului, au fost respectate în totalitate cerințele legale impuse de legislația în materie, părțile negociind sau având posibilitatea de a fi negociat clauzele contractuale anterior manifestării acordului de voință, iar reclamantul a fost în mod corect și precis informat asupra caracteristicilor esențiale ale produselor financiare oferite de Bancă, astfel încât a putut lua o decizie rațională, în deplină concordanță cu interesele sale.

Prin urmare, Banca a dat dovadă de buna-credința în relația cu reclamantul, încheierea contractului realizându-se cu respectarea principiului echilibrului contractual între interesele pârâtei și cele ale reclamantului, în calitatea sa de consumator.

Clauzele contractuale fac parte din obiectul contractului și sunt excluse de la controlul judecătoresc.

Cu titlu prealabil, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că, cea mai mare parte din clauzele contractuale contestate se referă la contravaloarea comisionului de administrare, la nivelul dobânzii contractuale, la obligația rambursării ratelor scadente în moneda în care a fost contractat împrumutul, clauze care, însă, intră în noțiunea de preț și de obiect al contractului.

Astfel, în măsura în care, prin absurd, instanța de judecată va constata că aceste clauze contractuale nu ar fi fost negociate în mod direct cu reclamantul, va putea trece la o analiză pe fond a caracterului abuziv al acestor clauze doar în măsura în care respectivele clauze contractuale au fost redactate într-o asemenea manieră încât să nu permită consumatorului (care ar trebui să fie diligent în analiza contractului și a obligațiilor pe care și le asumă) să înțeleagă prevederile contractuale și să fie indus în eroare de Bancă cu privire la obligațiile pe care și le asumă.

Astfel cum s-a precizat în mai multe hotărâri pronunțate de instanțele europene, noțiunea de „obiect principal al contractului” este o noțiune cu înțeles autonom și independent de orice noțiune asemănătoare ce ar putea exista la nivel național în cadrul dispozițiilor de drept comun. Cu toate acestea, chiar și în măsura în care clauzele contestate nu s-ar încadra în noțiunea de obiect principal al contractului, instanța de judecată va trebui să analizeze dacă respectivele clauze se referă la remunerații/obligații pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă prețul specific pentru un serviciu la fel de specific conferit de către creditor.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește clauza contractuală prevăzută de art.6.1 din contract, conform căreia reclamantul este obligat să ramburseze ratele de credit în valută în care a fost acordat creditului, urmează a se observa că aceasta, esențialmente, face parte din obiectul contractului, întrucât obligația corelativă a punerii de către Bancă a sumei de bani la dispoziția împrumutatului o reprezintă restituirea, la scadență, a aceleiași sume de bani primite.

În acest sens, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că soluția dată de CJUE prin hotărârea în cauza C-26/13, nu a reprezentat o analiză pe fond a temeiniciei sau netemeiniciei litigiului național în legătură cu care au fost formulate și adresate întrebările preliminarii (cauza Kasler vs OTP Jelzalogbank Zrt), ci a presupus stabilirea, în concret, că instanțele naționale pot analiza în ce măsură clauza dintr-un contract de împrumut încheiat într-o monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul negocierii individuale stabilește o prestație esențială a acestui contract, ca atare, îl caracterizează.

Prin urmare, întrebările adresate în speță din Ungaria nu se referă în mod direct la compatibilitatea acestei practici (de încheiere a unor contracte de împrumut în altă monedă decât cea națională) cu dreptul Uniunii Europene și nici la problema dacă dispozițiile contractelor de credit de consum, numai pentru că sunt încheiate în altă moneda decât cea națională, pot sau trebuie să fie declarate abuzive, ci la aspectul dacă și în ce măsură clauzele contractuale ce determină cursul aplicabil acordării și, respectiv, rambursării împrumutului sunt printre cele exceptate, în temeiul art. 4 alin. 2 al Directivei nr.93/13/CEE, de la aprecierea eventualului caracter abuziv întrucât, în primul rând, se raportează la obiectul contractului sau/și la raportul de calitate preț al serviciilor sau al bunurilor furnizate și, în al doilea rând sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește clauza contractuală contestată de reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 6.1 din contract, urmează a se observa că aceasta are în vedere obligația principală a reclamantului de a rambursa creditul în rate lunare scadente la un anumit termen în valută în care a și fost acordată suma împrumutată.

Prin urmare, este evident că obligația restituirii împrumutului ține de obiectul/prețul contractului iar, în ceea ce privește caracterul inteligibil al clauzei, sub aspectul monedei în care urmează să se facă restituirea, cât și riscul evoluției ratei de schimb valutar pe care și l-a asumat reclamantul, dispozițiile contractuale sunt mai mult decât clare:

Art. 2.4 din contract - „Tragerile se vor face în valuta creditului. Utilizarea sumelor trase se va face în moneda în care împrumutatul este obligat să efectueze plata, fie în temeiul documentului justificativ prezentat, fie în temeiul regulamentului valutar în vigoare la data plății. În acest din ultim caz, împrumutatul va face operația de schimb valutar prin contul deschis la C. E. Bank România SA, achitând comisionul de schimb valutar aferent sumei trase. Schimbul valutar se va face la cursul de schimb afișat de C. E. Bank România SA la data efectuării schimbului (subl. ns. Banca).

Art. 6.1 din Contract - „Rambursarea ratelor de credit se va face în valută în care a fost acordat creditul. Rambursările se vor face lunar, în rate ce includ principalul, dobânda lunară și comisionul lunar de administrare, în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din prezentul contract și va fi anexat la prezentul contract la data efectuării primei trageri din credit (subl. ns. Banca).

Mai mult decât atât, clauza care determină cursurile de schimb intră în sfera obiectului principal al contractului, întrucât constituie unul dintre parametrii esențiali ai acestuia, în măsura în care, în lipsa clauzei menționate, executarea contractului este compromisă.

Astfel, mecanismul de împrumut în monedă străină se bazează pe mai multe aspecte, care sunt, în principiu, indisociabile, sub aspectul deblocării și rambursării împrumutului în moneda străină EURO, rata dobânzii aplicabilă, care se referă la cuantumul împrumutului exprimat în monedă străină, este în general mai mică decât cea aplicabilă împrumutului exprimat în moneda alocată, plata ratelor lunare se face în moneda internațională, Banca neavând niciun rol în intermedierea schimbului valutar.

Sub un al doilea aspect, clauzele contractuale care se referă la obligația achitării comisionului de administrare fac parte din obiectul contractului, întrucât reprezintă prețul pe care trebuie să îl suporte consumatorul, atât pentru contractarea unui împrumut pe o perioadă de 30 de ani, cât și pentru serviciile prestate de Bancă în această perioadă de timp (respectiv, punerea la dispoziție a sumei de bani împrumutate, administrarea contului consumatorului, urmărirea achitării la scadență a obligațiilor de plată, comunicarea oricăror modificări ale nivelului dobânzii contractuale, notificarea obligației de achitare a polițelor de asigurare, evaluările anuale ale imobilului cu care s-a garantat executarea obligației de restituire a sumelor de bani împrumutate etc.).

Acest comision reprezintă un element al prețului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziția clientului a creditului. Comisionul de administrare face parte din contractul de credit, contraprestația consumatorului neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Reglementarea și perceperea comisionului de administrare are o rațiune economică care nu presupune un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual, la evoluția stării financiare a clientului.

Ulterior, după ce instanța a stabilit care clauze constituie o prestație specifică/esențială, dar și care alte clauze cuprind stabilirea unei remunerații pecuniare pentru un serviciu specific conferit, aceasta are obligația să analizeze dacă respectivele clauze au fost totuși exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Sub aceste aspect, judecătorul trebuie să stabilească: caracterul inteligibil al clauzelor pe plan formal și gramatical - în speță, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că cele două clauze sunt exprimate în termeni clari, inteligibili, orice persoană putând deduce obligația achitării lunare a unui comision de administrare reprezentând 0,15% din valoarea rămasă de achitat, cuantumul fix fiind prevăzut în cadrul planului de rambursare.

În ceea ce privește obligația de restituire a ratelor scadente în EURO, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că, clauza prevăzută de art. 6.1 a fost exprimată în mod clar, reclamantul cunoscând, încă de la momentul înregistrării cererii de credit la sediul Băncii, împrejurarea că împrumutul se va acorda în valută, iar restituirea creditului se va face în aceeași monedă, cât și expunerea la riscul diferențelor de curs valutar (în sens crescător sau descrescător) pe întreaga durată de contractului.

Dacă se expune funcționarea concretă a obligației impuse prin clauza respectivă, astfel încât orice consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice potențiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește - sub acest aspect, pârâta a solicitata ca instanța de judecată să observe că reclamantul a putut înțelege întinderea obligațiilor și riscul economic la care s-ar expune.

Prevederile Legii nr.193/2000, cât și Directivei nr.93/13/CEE/1996 menționează că clauza prin care este stabilit comisionul de administrare sau cel de acordare nu poate fi evaluată de instanță:

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 - „(...) evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil.

Art. 4, alin.2 din Directiva Consiliului nr.93/13/CEE - „(...) evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau mărfurile primite în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Art. 4 al Directivei nr.93/13/CEE detaliat în Considerentul 19 - „(...) în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului de calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate (...) acestea pot fi luate în calcul în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze”.

Instanța de judecată urmează a observa că, clauzele contestate au fost exprimate în termeni clari, care au fost înțeleși și de reclamant, astfel încât nu se poate susține că prin modul în care au fost redactate aceste clauze reclamantul ar fi putut fi indus în eroare cu privire la cuantumul sumelor de bani ce trebuiau achitate.

Opinia anterior dezvoltată a fost îmbrățișată și de practica judiciară, Judecătoria Sectorului 1 București reținând în cadrul sentinței civile nr._/2013 următoarele aspecte:

„(...) prin urmare, comisionul, ca și componență a prețului creditului, este exceptat, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4, alin.6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar (...).

Așadar, potrivit celor de mai sus reținute, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4, alin.6 din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4, alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al clauzei din perspectiva art. 4, alin.1 din lege, cu referire la lipsa negocierii, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și absența bunei-credințe.

Acest punct de vedere este preluat și din practica instanțelor europene, respectiv Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid, C - 484/08, punctul 32 unde se reține: o clauză, precum cea a comisionului de administrare nu este scutită totuși de la aprecierea caracterului abuziv decât în măsura în care acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil de vânzător sau furnizor.

În stabilirea gradului de inteligibilitate, instanța este obligată „să se pună în pantofii consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent și avizat, capabil să evalueze consecințele economice și respectiv, prețul total al contractului.

În ceea ce privește testul consumatorului mediu, Curtea Europeană a făcut o primă referire la acesta într-o cauză din 1996, respectiv C - 210/96 Gut Springenheide iar instanța națională va trebui să aplice prin analogie, testul dezvoltat cu prilejul acestei jurisprudențe. În egală măsură de edificatoare sunt și concluziile avocatului general în cauza C - 540/08 cu privire la aceeași noțiune, dar raportat la Directiva nr.2005/29/CE:

„Astfel cum rezultă din considerentul (18), noțiunea de consumator mediu utilizată în Directiva nr.200/29 corespunde exact modelului dezvoltat în jurisprudența Curții al unui consumator care este suficient de bine informat și atent, ținând seama de factori sociali, culturali și lingvistici Metoda examinării efectelor unei măsuri proporționale asupra unui consumator mediu, metodă dezvoltată de Curte, se întemeiază pe principiul proporționalității.

Acesta urmărește să creeze un echilibru adecvat între, pe de o parte, necesitatea de a promova circulația mărfurilor în cadrul unei piețe interne caracterizată de concurența liberă și obiectivul de proiecție a consumatorilor (...). Un consumator mediu este conștient de faptul că publicitatea și promovarea vânzărilor într-o economie de piață urmărește să câștige clienți nu numai prin prețul și prin calitatea unui produs, dar și promițând un număr mare de avantaje suplimentare.

Prin urmare, este logic ca, în cadrul normativ stabilit de dreptul comunitar, să fie lăsat consumatorul suficient de bine informat și de atent să decidă dacă achiziționează un produs pe baza meritelor acestuia cărora li se face publicitate, calității ori chiar prețului său redus.

În speță, urmează a se observa că, clauzele contractuale contestate au fost exprimate în termeni clari, Banca indicând valoarea comisionului de administrare - al cărui cuantum fix rezultă și din graficul de rambursare anticipată pus la dispoziția reclamantului, cât și criteriile în raport de care ar fi putut opera o modificare a nivelului dobânzii percepute.

Neîndeplinirea condițiilor specifice legislației în materia protecției consumatorilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contestate prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a considerat că se impune eliminarea clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. c din Contract (cu privire la comisionul de administrare), art. 4.3 din Contract (cu privire la nivelul dobânzii și criteriile în funcție de care poate varia dobânda contractuală), art. 6.1 din Contract (cu privire la obligația de rambursare a ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditul).

Urmează a se observa că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate, iar invocarea textelor legale presupus a fi incidente în speță, respectiv dispozițiile Legii nr. 190/1999 au rolul de a induce în eroare instanța de judecată.

Prin urmare, instanța este rugată să se raporteze la reglementările în vigoare la momentul încheierii contractului, astfel încât, în conformitate cu aceste dispoziții legale, clauzele contestate nu pot fi apreciate ca fiind abuzive.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește clauza privind obligația reclamantului de a achita comisionul de administrare urmează a se observa că acesta a fost în mod corect prevăzută în cadrul contractului fiind în acord cu prevederile legale de la momentul încheierii sale. Ca și în cazul precedent, dispozițiile art. 9 din Legea nr.190/1999, astfel cum au fost acestea modificate prin OUG nr. 174/2008 nu pot fi incidente în speță, întrucât la data încheierii contractului textul de lege amintit nu enumeră informațiile obligatorii pe care trebuia să le cuprindă un contract de credit imobiliar.

Contrar celor susținute de reclamant prin cererea de chemare în judecată acesta a fost informat anterior încheierii contractului cu privire la obligația de a achita un comision de administrare lunar în cuantum de 0,15% plătibil începând cu scadența a-13-a.

Prin Oferta înaintată și acceptată de acesta, pârâta a menționat despre existența acestui comision prezentând și cuantumul procentual al comisionului care se va calcula la restul sumei rămase de achitat. Susținerile reclamantului conform cărora în cuprinsul contractului comisioanele nu sunt deloc descrise, fiind sumar amintite, nu pot fi reținute. Mai mult decât atât, valoarea procentuală a comisionului a fost menționată și în cadrul Ofertei prezentate, reclamantul cunoscând elementele determinabile în funcție de care a fost în măsură să calculeze valoarea nominală a acestui comision.

Pârâta a solicitat a se observa că, dreptul Băncii de a încasa acest comision de acordare nu era interzis la data semnării contractului, art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții ipotecare, reglementând posibilitatea că „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Astfel, textul de lege anterior menționat se referă exclusiv la cheltuieli, termen care este diferit de noțiunea de cost al creditului. Explicațiile cu privire la costurile creditului sunt menționate la art. 14, în care este prevăzut dreptul băncilor de a încasa dobânda. Or, dacă prevederile art. 15 ar fi fost limitative ar fi însemnat că băncile nu ar fi putut percepe niciun fel de alte costuri în afara celor privind întocmirea documentației de credit și de constituire a ipotecii.

În mod corect s-a statuat în practica instanțelor faptul că: „(...) reclamanții au luat la cunoștință de comisionul de administrare anterior încheierii contractului, existând posibilitatea clientului de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulțumit de condițiile menționate în oferta de credit acordată, existând astfel o negociere a părților contractuale prin compararea diferitelor oferte și a prețurilor creditului solicitat, în condițiile în care, astfel cum rezultă din oferta de credit de la fila 67 dosar aceasta avea valabilitatea 30 de zile calendaristice, iar faptul că, în speță, reclamanții au înțeles să accepte oferta în aceeași zi, fiind o opțiune a acestora’’ .

Nu se poate accepta punctul de vedere conform căruia art. 5.1. lit. c reprezintă în realitate o clauză abuzivă, iar perceperea lui disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului. Astfel, pârâta a solicitata a se observa că dispozițiile contractuale care reglementează posibilitatea perceperii comisionului de administrare nu intră în categoria clauzelor abuzive prevăzute de art. 1, lit. b din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât: comisionul de administrare a fost cunoscut de părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres cuantumul procentual al comisionului; comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Comisionul de administrare face parte din contractul de credit, contraprestația consumatorului neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv al unei astfel de clauze. Reglementarea și perceperea comisionului de administrare are o rațiune economică care nu presupune un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual, la evoluția stării financiare a clientului. Ca și alte comisioane, comisionul de administrare este un element al prețului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziția clientului a creditului.

Fiecare Bancă este îndatorată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferențiate pe categorii de clientelă, pe destinația creditului, pe tipul creditului. Astfel, băncile trebuie să se asigure că, pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia.

Prin urmare, o bancă este obligată să administreze de-a lungul derulării raporturilor contractuale toate elementele de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului.

Având în vedere și dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 („evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț, și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), rezultă fără echivoc faptul că, în acest caz, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci sunt în prezența unui caz tipic în care consumatorul acceptă condițiile propuse de Bancă în vederea acordării sumei de bani cu titlu de împrumut.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește nelegalitatea clauzei prevăzute de art. 4.3 din Contract, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că susținerile reclamantului sunt nefondate, prin contract fiind reglementate în mod clar, atât nivelul dobânzii, criteriile în raport de care acesta poate varia, formula de calcul a dobânzii, indicele EURIBOR și marja fixă a Băncii: dobânda creditului va fi de 5,50% pe an și se va aplica la soldul creditului și se va calcula la un număr de 360 de zile pe an, după următoarea formulă: D=S x P%*NEZ/360; creditorul va avea dreptul să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la utilizarea creditului, în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M + 4,25% - marja fixă a Băncii este de 4,25%.

Chestiunea esențială în prezenta cauză este de a stabili in ce măsură Banca și-a asumat obligația de a opera modificarea cuantumului dobânzii și dacă au fost prevăzute în mod clar criteriile în funcție de care dobânda se poate modifica.

În acest sens, urmează a se observa că Banca și-a rezervat doar dreptul de a modifica nivelul dobânzii percepute în funcție de un criteriu bine determinat și anume indicele de referință LIBOR, iar dobânda anuală urma să fie calculată în funcție de formula D=SxP%*NEZ/360, unde S - sold, P - procent de dobândă, NEZ - numărul efectiv de zile și nu în funcție de voința sa discreționară fără a justifica motivele ce ar putea conduce la o astfel de decizie.

În egală măsură de neîntemeiată este susținerea reclamantului, conform căruia clauza prevăzută de art. 4.3. încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999.

În susținerea acestui punct de vedere reclamantul a invocat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 care sunt modificate față de cele existente la momentul realizării acordului de voință, respectiv data de 17.10.2008.

În acest sens urmează a se observa că există o diferență esențială între conținutul art. 14 la momentul încheierii contractului, respectiv data de 17.10.2008:

„în cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract, contractul poate să prevadă că rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, față de rata inițială a dobânzii, o diferență minimală determinată” și cel existent la momentul promovării cererii de chemare în judecată:

„în cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.

Prin urmare, având în vedere numărul relativ de mare de acte normative apărute în materia de protecție a drepturilor consumatorilor în ultima perioadă de timp, pentru a se putea aprecia dacă o clauză contractuală inserată într-un contract încheiat mai bine de 4 ani de zile în urmă este sau nu vorba despre o interpretare exclusivă din partea pârâtei a clauzei ce conține criteriile în funcție de care rata dobânzii poate varia, Banca indicând în mod clar valoarea indicelui EURIBOR și formula de calcul a dobânzii, cauzele ce ar putea determina o evoluție a acestui indice nefiind lăsate la aprecierea Băncii și neputând fi controlate de aceasta.

Prin urmare, pârâta nu poate accepta punctul de vedere dezvoltat prin cererea de chemare în judecată, în sensul că art. 4.4. este interpretat în funcție de voința discreționară a pârâtei.

Mai mult decât atât, instanța de judecată este rugată să observe că Banca și-a îndeplinit obligația de a opera modificarea nivelului dobânzii ori de câte ori s-a modificat indicele de referință EURIBOR.

Astfel, contrar celor susținute de reclamant, nivelul dobânzii plătite a scăzut, din graficul prezentat de Bancă rezultând că aceasta s-a diminuat simțitor de-a lungul perioadei contractuale.

Sub un al treilea aspect, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și înghețarea cursului de schimb EUR - RON la valoarea de la data semnării contractului, cu consecința denominării în monedă națională a plăților, urmează a se observa că aceasta este nefondată, clauzele contractuale contestate neîncadrându-se în categoria clauzelor abuzive.

În conformitate cu prevederile contractuale, reclamantul a încasat suma împrumutată în moneda internațională EURO, fiind necesară pentru achitarea restului de preț în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului apartament.

Mai mult decât atât, întrucât suma a fost acordată de Bancă în EURO, obligația restituirii la scadență a ratelor în aceeași monedă este perfect legală.

Prin urmare, există o diferență esențială între contractele de împrumut a căror sume, deși exprimate într-o monedă internațională, sunt acordate împrumutaților în monedă națională, aceștia din urmă suportând diferența de curs valutar între momentul acordării creditului și momentul plății ratelor/restituirii împrumutului și contractele în care suma este exprimată în moneda internațională, iar împrumutații primesc efectiv contravaloarea împrumutului în aceeași monedă internațională.

Astfel, întrucât una dintre principalele obligații ale debitorului o reprezintă restituirea la scadență „a lucrurilor împrumutate în aceeași cantitate și calitate” (art.1584 Cod civil în vigoare la data încheierii contractului) consecința firească a acordării sumei de 70.050 EURO o reprezenta restituirea aceleiași sume Băncii, în aceeași monedă în care a fost acordată debitorului.

Or, în conformitate cu prevederile contractului reclamantul nu are cum să pretindă că respectivele clauze contractuale (art. 2.4, art. 3.2 lit. b, art. 6.1) au caracter abuziv în contextul în care se înțelege că restituirea sumelor împrumutate se va face în moneda în care a fost acordat efectiv împrumutul și că există riscul ca valoarea ratei de schimb dintre moneda națională și cea internațională să cunoască la un moment dat un nivel mai ridicat.

Prin urmare, în corelație cu art. 1584 Cod civil, art. 1088 alin.1 Cod civil prevede că „în cazul obligațiilor având ca obiect plata unei sume de bani, daunele-interese pot fi numai moratorii și pot cuprinde dobânda legala”. Această regulă este expresia principiului nominalismului monetar, care presupune că obligația de a plăti o sumă de bani, obligație susceptibilă întotdeauna de executare silită în natură, trebuie să își mențină ca obiect aceeași sumă de bani din actul care o stabilește sau o constată, respectiv aceeași valoare nominală, chiar dacă valoarea reală a sumei este alta datorită inflației.

Totodată, în ceea ce privește susținerea reclamantului în sensul că executarea obligației de plată a sumelor împrumutate la scadență ar reprezenta o sarcină mult prea oneroasă, sens în care, conform principiului teoriei impreviziunii, instanța de judecată ar putea interveni și adapta clauzele contractuale noilor realități sociale, urmează a se observa că prevederile art. 1271 Cod civil nu pot fi incidente în speță, întrucât acestea se aplică exclusiv contractelor încheiate după . Noului Cod civil: art. 107 din Legea nr. 71/2011, privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - „Dispozițiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după . Codului civil”.

Chiar și așa, condițiile impreviziunii nu ar fi îndeplinite în prezenta cauză întrucât schimbarea împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, sub aspectul variațiilor de curs valutar erau previzibile într-o economie fragilă și instabilă.

Altfel spus, simplele modificări de prețuri sau costuri, variațiile normale ale cursului de schimb valutar nu constituie impreviziune.

În acest sens, pârâta a solicitat ca instanța de judecată să observe că principala modificare, în sens crescător, a cursului de schimb valutar EURO - RON a avut loc în luna imediat următoare contractării împrumutului, BNR afișând un curs de schimb valutar de 1 EURO = 3,9860 RON.

Astfel, în măsura în care această diferență de curs valutar ar fi fost extrem de împovărătoare, reclamantul ar fi trebuit să solicite adaptarea clauzelor contractuale la acel moment și nu după mai bine de 6 ani de la data încheierii contractului.

Prin urmare, aceasta este o dovadă în plus a faptului că, din punct de vedere al reclamantului, modificarea cursului de schimb valutar nu a reprezentat o sarcină mult prea împovărătoare care să conducă la adaptarea clauzelor și la ruperea echilibrului contractual.

Pentru toate aceste apărări, urmează a se constata că nu sunt îndeplinite condițiile în vederea constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 din contract.

Totodată, constatând culpa procesuală a reclamantului, în raport de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, pârâta a solicitat obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor avansate în vederea soluționării prezentului dosar.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 201 și urm. Noul Cod de procedură civilă, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1006, art. 1010, art.1576, art. 1588 Cod civil, art. 9, art. 14, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 45 din Legea nr.296/2004, art.4 din Legea nr. 193/2000.

La termenul de judecată din data de 22.01.2015, instanța a pus în discuție excepția lipsei calitatii procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. c și 4.3 din contractul de credit și de garanție nr._/17.10.2008, iar pârâta a invocat excepția lipsei coparticipării procesuale active și excepția lipsei coparticipării procesuale pasive.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva exceptiilor mentionate, instanța reține următoarele:

Potrivit art. 36 din codul de procedură civilă calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Reclamantul, în calitate de împrumutat, alături de I. G. și I. M., în calitate de codebitori, a încheiat cu C. E. Ipotecar IFN SA contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/17.10.2008.

În consecinta, intrucat demersul reclamantului urmareste protejarea unor interese decurgand din calitatea sa de împrumutat în contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/17.10.2008, instanța apreciaza ca acțiunea sa vizeaza conservarea acestor interese și nu poate fi conditionata de acțiunea ., în situația în care codebitorii înțeleg sa rămână în pasivitate, reclamantului fiindu-i ingradit dreptul de acces la instanța. Pentru aceste considerente, instanța va respinge excepția lipsei coparticipării procesuale active ca neîntemeiată.

La data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de cedent, și C. E. Bank NV, în calitate de cesionar, a fost încheiat un contract de cesiune de creanță, în consecință, pârâta C. E. Bank NV a devenit titular al creanței decurgând din contractul de credit.

Având în vedere argumentele invocate de parata în sustinerea excepției lipsei coparticipării procesuale pasive, instanța va califica aceasta exceptie ca excepția lipsei calității procesuale pasive.

Întrucât primul și al treilea capăt de cerere vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevazute la art.5.1 lit.c și art.4.3, ceea ce atrage nulitatea acestora, iar nulitatea ca sancțiune vizează momentul încheierii actului juridic civil, contractul fiind încheiat între reclamant și C. E. Ipotecar IFN SA, este cert că aceasta justifică calitate procesuală pasivă, fiind unul dintre subiecții raportului juridic civil dedus judecății, iar nu C. E. Bank NV, care, în calitate de cesionar, în funcție de sumele încasate de aceasta după încheierea contractului de cesiune, are calitate procesuală pasivă în privința celorlalte capete de cerere. Având în vedere aceste considerente, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Bank NV în privința capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. c și 4.3 din contractul de credit și de garanție nr._/17.10.2008 și va respinge cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. c și 4.3 din contractul de credit și de garanție nr._/17.10.2008 ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

F. de soluția pronuntata cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractale, instanța va disjunge cererile având ca obiect restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare și cu titlu de dobândă, stabilizarea cursului de schimb euro-leu și denominarea plăților, pentru care va forma un dosar distinct, urmând sa continuie judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția lipsei coparticipării procesuale active ca neîntemeiată.

Califică excepția lipsei coparticipării procesuale pasive ca excepția lipsei calității procesuale pasive.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. c și 4.3 din contractul de credit și de garanție nr._/17.10.2008.

Respinge cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. c și 4.3 din contractul de credit și de garanție nr._/17.10.2008, formulată de reclamantul I. D., domiciliat în București, .. 56, ., etaj 9, apartament 119, sector 6, CNP_, cu domiciliul ales în București, Calea Rahovei nr. 266-268, clădirea 60, etaj 2, camera 08, Electromagnetica Business Park, sector 5, în contradictoriu cu pârâta . NV, prin mandatar . IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Anchor Plaza, corp C, etaj 7, birou 7C01, sector 6, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având cod unic de înregistrare_, cu sediul ales la . București, ..55, vila nr.6, sector 1, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Disjunge cererile având ca obiect restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare și cu titlu de dobândă, stabilizarea cursului de schimb euro-leu și denominarea plăților, pentru care formează dosarul nr._, cu termen la data de 19.02.2015, 11C, ora 12,30, pentru care vor fi citate părțile.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22.01.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.MD/Thred.MV

5 ex./16.02.2015

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 473/2015....		Pretenţii. Sentința nr. 482/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6719/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6720/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 462/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 473/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 482/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 560/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Sentința nr. 1480/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 591/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI