Anulare act. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 11/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-12-2015 în dosarul nr. 10459/2015
DOSAR nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.12.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: S. I. G.
GREFIER: U. M.
Pe rol pronunțarea cauzei civile având ca obiect anulare act - clauze abuzive - pretenții, privind pe reclamantul D. D. C. în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK ROMANIA SA .
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 11.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 25.11.2015, la data de 02.12.2015, la data de 09.12.2015 și la data de 11.12.2015, hotărând următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 12.06.2015, sub nr._, reclamanții D. D. C. și D. V. R., în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank România SA, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art.5.1 lit.b), lit. c), lit d) și art. 5.3. din Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr. NPFG303/_ din data de 21.12.2007 și pe cale de consecința anularea acestora; exonerarea pe viitor a reclamanților de la plata comisionului de administrare; restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și cu titlu de comision de acordare la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii în fapt, reclamanții au învederat instanței faptul că la data de 21.12.2007, s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. NPFG303/_, pentru suma de 13.905 Euro.
Referitor la clauzele abuzive și la aplicarea sancțiunii nulității absolute a acestora, reclamanții au învederat instanței faptul că, prin dispozițiile legii nr. 193/2000 și ale OUG nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care au apreciat că se impune restituirea sumelor percepute de banca în mod nelegal, urmând a fi aplicată sancțiunea nulității absolute, imprescriptibilă.
Totodată, au apreciat că în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000, contractul încheiat între părți are caracterul de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de banca în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.
Contestatorii au mai arătat că în Convențiile de credit au fost inserate de către pârâtă a următoarele clauze abuzive, a căror anulare a solicitat-o în baza art. 5.1 lit b), c) din Contractul de credit nr. NPFG303/_ din 21.12.2007: „ Comisioanele și Costurile aferente creditului sunt: comision de acordare 405 EUR, reprezentând 3% aplicat la suma solicitată; comision de administrare lunar: 0.25% aplicat lunar la valoarea soldului creditului; comision de management al riscului în cuantum de 405 EUR, 5.3 din Contractul de credit nr. NPFG303/_ din 21.12.2007 creditorul are dreptul să crească nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere.”
Reclamanții au susținut că prevederile art. 5.1 lit. C referitoare la obligația de plată unui comision de administrare lunar de 0,25% aplicat la suma solicitată sunt abuzive, întrucât aceasta nu este descris în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare, această clauză intrând sub incidența Legii nr. 193/2000.
Totodată, au considerat că apărările paratei în sensul includerii comisionului de administrare în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, iar în cauză, a arătat că clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece: (i) modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru același serviciu se percep doua costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar și inteligibil, (ii) comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care Banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobândă convenționala achitata, stabilite în abstract, dependent de situația să financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduită avută în raporturile cu banca.
Reclamanții au mai arătat că Convențiile de credit nu definesc comisionul de risc/ administrare, nefiind clar, în opinia lor, ce risc acoperă, în condițiile în care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin intermediul diverselor mecanisme contractuale și garanții constituite, respectiv: riscul valutar este acoperit prin plata efectuată de către împrumutat în monedă în care a fost acordat creditul, riscul neplății creditului este suportat de împrumutat prin intermediul garanțiilor constituite simultan cu încheierea Convențiilor de credit( ipoteca de prim rang pe imobile), riscul dispariției bunului adus în garanție este acoperit prin asigurarea împotriva tuturor riscurilor față de împrumutat și cesionata în favoarea Băncii, riscul de întârziere în efectuarea plații ratei lunare este acoperit prin intermediul dobânzii penalizatoare.
În ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, reclamanții au înțeles să invoce dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/200 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Cu privire la condiția echilibrului contractual, reclamanții au considerat că noțiunea de „dezechilibru semnificativ", așa cum este prevăzut în Legea 193/2000, este consacrat și de doctrină, care a și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală. În plus, au arătat că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul „semnificativ „ caracterizând amplitudinea schimbării intervenit, nu conferă un criteriu determinant în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate. Astfel, au arătat că motivul apariției unor schimbări pe pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, taxa stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință.
Reclamanții au mai apreciat că plata ratelor aferente Contractul de C. și-a pierdut utilitatea socială prin faptul că a devenit deosebit de împovărător din punct de vedere financiar, obligându-i de multe ori să trăiască la un nivel de subzistență, și este pe cale să-și piardă și utilitatea personală prin prisma faptului că nemaifiind capabili să achite ratele lunare, o să piardă atât posesia cât și proprietatea bunului. Totodată, au considerat că interesele parților trebuie conciliate, astfel ca pentru a exista un echilibru contractual prestațiile trebuie să fie proporționale și coerente. În acest sens au arătat că echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credința și echitate și al exercițiului util și rezonabil al dreptului, care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică.
Referitor la comisionul de acordare a arătat că, astfel cum rezultă din contractul de credit, în sarcina reclamanților a fost reținută obligația de a achita către banca un comision de acordare credit care a fost plătit integral, la data tragerii creditului, iar cuantumul comisionului de acordare a fost calculat prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat.
Astfel, a susținut că o asemenea clauză poate fi calificată drept abuzivă prin prisma alineatului 1, lit g din Anexa Legii nr 193/2000 (pct. 6 din Anexa 1 - Legislația aplicabilă: „(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:... (g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale” fiind clauze care, din modul în care sunt formulate, ajung să nu confere decât comerciantului posibilitatea de a le interpreta. Astfel, reclamanții au arătat că, deși consumatorul are precizate în contract obligația de a achita comisionul de acordare, baza de calcul pentru determinarea valorii comisionului și procentul ce urmează a fi aplicat la baza de calcul pentru a stabili cuantumul concret al comisionului de acordare, totuși, contractul nu permite consumatorului să determine care sunt serviciile pentru care se achita acest comision și nu s-ar putea verifica dacă banca a realizat operațiunile pentru care s-a achitat comisionul.
Urmare a acestui fapt obiectiv, stând exclusiv în puterea comerciantului să determine pentru ce prestații se percepe comisionul de acordare, acesta nu va ajunge niciodată în situația de a nu-și fi executat obligația sau de a și-o fi executat-o corespunzător.
Totodată, a arătat că această clauză care instituie obligația de a achita comisionul de acordare creează un echilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților, în defavoarea consumatorului. În acest sens, reclamanții au învederat instanței faptul că, potrivit contractului de credit, comisionul de acordare se calculează aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat, însă fiind vorba despre prestații cu caracter-tip, reclamanții au apreciat că acestea nu sunt influențate de valoarea împrumutului acordat.
În acest sens, reclamanții au mai arătat că au achitat către bancă un comision de acordare al cărui cuantum este direct proporțional influențat de valoarea creditului. Astfel, au arătat că prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru orice împrumutat, dar contravaloarea pe care reclamanți au avut-o de achitat pentru acoperirea cheltuielilor standard ale pârâtei au fost diferite, cu atât mai împovărătoare cu cât valoarea creditului este mai mare.
De asemenea au considerat că acesta este abuziv întrucât acesta este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate pentru fiecare tip de credit).
Au susținut că demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii, iar din modul de formulare reclamanții au apreciat că rezultă că acesta nu a fost negociat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori; O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicata; O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm Noul Cod de Procedura Civilă, Art. 480, 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: Contract de credit și de garanți NPFG_/21.12.2007 (filele 11 – 15), grafic de rambursare (filele 16 -18).
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 9.07.2015, pârâta C. E. Bank România SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei D. V. R., excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei D. V. R., pârâta a arătat că aceasta nu este parte în raportul juridic obligațional ce a luat naștere prin semnarea Contractului și astfel, așa cum rezultă din chiar conținutul acordului juridic ale cărui clauze contractuale sunt contestate, calitatea de împrumutat - debitor o are doar reclamantul D. D. C., acesta din urmă justificând calitatea procesuală activa în cauză.
În motivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a arătat că legea instituie o prezumție de nulitate relativă în cazul în care natura nulității nu este determinată ori nu rezultă în mod neîndoielnic din lege. În acest sens, a susținut că aceasta prezumție, deși a fost instituită prin . Noului Cod civil, opera și în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, fiind susținută de către practica judiciara și literatura de specialitate. A învederat că prezumția în discuție este aplicabilă și în cazul dispozițiilor art. 6 alin (1) din Directiva 93/13/CEE și a art. 6 din Legea 193/2000, în formă aplicabilă la momentul încheierii contractului, astfel, față de interesul ocrotit și lipsa unei nulități exprese, pârâta a apreciat că nulitatea ce se cere a constatata nu ar putea fi decât nulitatea relativă, întrucât în niciunul din textele de mai și legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute în mod expres, în măsura în care ar fi fost întemeiate.
A menționat că viciul de consimțământ invocat de reclamanți prin întâmpinare, sancționat cu nulitatea relativă, pârâta a apreciat că este prescriptibil în termen de 3 ani de la momentul încheierii contractul conform prevederilor art. 3 coroborate cu art. 9 alin. (2) din Decretul 167/1958 privitor la prescript extinctiva (“Decretul 167/1958”). Pe cale de consecință, pârâta a apreciat că interesul protejat de normele în vigoare, respectiv Directiva 93/13/CEE și Legea 193/2000, este unul de ordin privat, personal și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestora este nulitate relativă.
În motivarea excepției lipsei de interes a reclamanților, a susținut că rațiunea pentru care legislația protecției consumatorilor pune la dispoziția oricărui reclamant posibilitatea de a solicita constatare nulității clauzelor pretins a fi abuzive, este reprezentată de posibilitatea acestuia de a-și recupera sumele de bani plătite în baza unor asemenea clauze prezumtiv abuzive, per a contrario, ori de câte ori reclamantul nu va putea să își recupereze aceste sume întrucât dreptul material la acțiune este prescris, cererea de chemare în judecată formulată de către aceasta urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.
Pe fondul cauzei, a învederat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul pretins abuziv al clauzelor contestate.
În acest sens, a arătat că în cauză nu este vorba despre un contract de adeziune întrucât consumatorul are posibilitatea de a negocia toate clauzele contractuale, inclusiv cele privitoare la preț, dobânda și comisioanele aferente, iar pârâta a respectat prevederile legale în materia protecției consumatorilor și am oferit posibilitatea reclamanților de a influența clauzele contractuale în conformitate cu propriile lor nevoi.
Totodată, a arătat că procesul de negociere este unul complex și presupune implicarea consumatorului pentru a obține o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare care presupune o informare activa și o diligență în ceea ce privește protejarea propriilor interese. Altfel spus, este mai mult decât evident că o bancă nu poate obliga un consumator să se implice în procesul de negociere; nu poate obliga un consumator să solicite înlocuirea sau modificarea unor clauze contractuale, ori să ceară reducerea costurilor pe care le are de suportat pe o durată îndelungata de timp. În cauză, pârâta a învederat instanței faptul că, contractul încheiat între părți este format din mai multe documente contractuale, printre care Condițiile Speciale, care se negociază și se discută cu fiecare client în parte și Condițiile Generale, care sunt standardizate. Acestea din urmă sunt reguli care guvernează operațiunile efectuate de banei cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practica întrucât conceptul clasic al contractului nu putea explica valoarea juridică a condițiilor generale de operare a serviciilor financiare acordate de bancă. Mai mult decât atât, a arătat că, chiar dacă o parte dintre clauze se repetă în marea majoritate a Condițiilor Generale încheiate cu consumatorii, acest aspect nu poate fi interpretat ca o impunere abuzivă din partea Băncii, consumatorul având întotdeauna posibilitatea de a solicita adaptarea clauzelor propriilor nevoi și interese economice (acesta fiind componenta declanșatoare a procesului de negociere).
Pârâta a considerat că a respectat obligația de a insera în cuprinsul Contractului cuantumul sau nivelul dobânzii, al comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau altor costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv a costurilor de acordare și de retragere și depunere numerar, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane (în conformitate cu dispozițiile art. 92 lit. b) și d)din O.G. nr. 174/2008, privind completarea și modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor).
A menționat că în raport de tipul creditului acordat, respectiv credit pentru satisfacerea unor nevoi personale, nu era necesară prezentarea unei Oferte contractuale, cum de altfel o impun prevederile Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar. În speța, pârâta a arătat că respectivul contract a fost încheiat sub imperiul Legii nr. 289/2004, care impune doar obligația inserării în cadrul Contractului a costului total, respectiv D.A.E, obligația fiind îndeplinită, la punctul 4.4 din Contract fiind menționata D.A.E. în cuantum de 9.45%.
A învederat că prevederile contractuale contestate fac parte din obiectul Contractului și sunt excluse de la controlul judecătoresc, în contextul în care exprimarea utilizată de pârâtă a apreciat că a fost clară, astfel încât, scopul perceperii comisioanelor rezulta din însăși denumirea dată acestora, iar faptul că în convenția parților nu există o definiție a comisionului de administrare sau de acordare nu determină caracterul abuziv al acestor clauze, atâta timp cât denumirea lor este suficientă pentru a înțelege contraprestația băncii în schimbul acestor plați. Pârâta a mai arătat că toate operațiunile întreprinse de bancă pe parcursul perioadei contractuale necesită resurse umane, materiale și temporale pentru care este firesc să se plătească un cost, distinct de dobândă ca preț al creditului împrumutat.
Totodată, a apreciat că a respectat obligația de informare prin inserarea în cuprinsul Contractului a dobânzii, comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau altor costuri aferente acordării derulării contractului, respectiv a costurilor de administrare și de retragere/depunere numerar, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare astfel de comisioane (în conformitate cu dispozițiile art. 92 lit. b) și d) din O.G. nr. 174/2008 privind completarea și modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor), indicarea tipului de dobândă contractuală percepută cu prezentarea formulei de calc precizarea/prezentarea criteriilor în raport de care aceasta poate varia (în conformități dispozițiile art. 92 lit. f) și g)din O.G. nr. 174/2008); acordarea unei perioade suficiente de timp în vederea studierii și analizării of bancare/produsului bancar.
Pârâta a apreciat totodată că, în măsura în care contractul încheiat între părți ar fi unul de adeziune, nu se poate considera că este, în mod automat și abuziv, întrucât, în speța, a apreciat nu se poate susține că reclamanții nu ar fi putut să înțeleagă obligația achitării comisioanelor contestate, întrucât clauzele contract ce reglementează aceste obligații au fost exprimate în termeni clari. Astfel cum s-a reținut la nivelul practicii europene, consumatorul este o persoană mediu avizata și mediu informată care nu face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere. Din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, pârâta a considerat că reclamanții aveau posibilitatea de a alege între mai multe oferte banca raport de interesele lor și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.
În ceea ce privește comisionul de acordare, pârâta a arătat că obligația de plată a acestuia nu se suprapune peste obligația de plată a comisionului de bonitate client, care este în cuantum fix de 50 lei, plătibil la data depunerii cererii de credit, conform art. 5.1. lit. a) din contractul de credit. Acest din urmă comision reprezintă costul băncii pentru personalul unității și pentru resursele consumate cu depunerea și primirea cererii de creditare și consultanta acordată în vederea constituirii dosarului complet, în timp ce restul operațiunilor ulterioare și necesare încheierii contractului de credit sunt plătite cu suma percepută cu titlu de comision de acordare. Așadar, împrejurarea ca banca a stipulat un comision de analiză și un comision de acordare nu constituie o dublă plata pentru aceleași servicii, diferența fiind ușor observabila și înțeleasă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadentei acestuia.
Cu privire la posibilitatea revizuirii costurilor/comisioanelor, în ceea ce privește solicitarea de a se constata caracterul pretins abuziv al clauzei prevăzute c art. 5.3 din Contract, pârâta a considerat argumentele reclamanților ca fiind neîntemeiate. Astfel, a arătat că posibilitatea modificării nivelului comisioanelor în funcție de politica de creditare nu este contradicție cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că, conform punctului a) din Anexă la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, speța de față, or în conformitate cu prevederile art. 5.3. din Contrat Banca are dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de politica să de creditare. Cu toate acestea, teza finală a punctului a) menționează că „prevederile acestei litere nu i opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă st valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât m curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și acestea din urmă au libertăți de a rezilia imediat contractul’.
În cauză, pârâta a arătat că această prezumție de clauza abuzivă prevăzută de punctul a) nu este aplicabilă, întrucât Banca s-a obligat să notifice Reclamanților aceasta modificat iar aceștia și-au rezervat dreptul ca în termen de 10 zile să rezilieze Contractul și să restituie în totalitate creditul.
Totodată, pârâta a arătat că nu a procedat, până data introducerii întâmpinării la o majorare a comisioanelor, astfel că reclamanții ar fi fost obligați la plata unor costuri suplimentar altele față de cele de care a luat cunoștința cu prilejul negocierii clauzelor contractuale. Pârâta a mai arătat că, conform punctului b) este considerată clauza abuzivă aceea care obliga consumatorul s se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să cunoștința la data semnării contractului. Nici această condiție nu este îndeplinit Reclamanții fiind informați în legătură cu nivelul comisioanelor și al dobânzii, precum criteriile de evoluție a cuantumului menționat în Contract. Mai mult decât atât, în ceea ce privește posibilitatea de modificare a nivelului comisioanelor, conformitate cu prevederile art. 7 din Condițiile Generale ale Contractului, pârâta a arătat că s-a obligat să înștiințeze împrumutații despre noul nivel al comisioanelor creditelor, precum și modificări petrecute în structura acestora. Pârâta a mai considerat că reclamanții fac o reală confuzie între comisionul de administrare - care este prevăzut în Contract - și comisionul de risc, între două tipuri de comisioane existând o evidentă diferența. Prin urmare, comisionul a cărui restituire s-a solicitat se solicita ca urmare a înlăturării clauzei contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. c) nu are valoarea de comision pentru administrarea unui eventual risc, iar sumele încasate de Banca nu s-au fac a:est titlu.
În ceea ce privește comisionul de administrare, pârâta a considerat că exprimarea utilizată de aceasta a fost clară și nu ioc de interpretări, iar scopul perceperii comisionului, respectiv serviciile prestate de Banca au rezultat din interpretarea dată denumirii acestui tip de cost. O atare clauza adusă la cunoștința consumatorului cu ocazia prezentării ofertelor scrise, cât cadrul Contractului, în care termenii folosiți sunt clari în sensul determinării obligației de plată a comisionului de administrare lunar și a scadentei acestuia, precum și în privința modalității calcul al comisionului, respectiv un procent fix de 0.25% aplicabil la soldul debitului, combinată introducerea în graficul de rambursare, conduce la concluzia unei corecte informări consumatorului cu privire la obligațiile de plată asumate în baza convenției de credit. Pârâta a mai învederat instanței faptul că administrarea creditului include toate acele operațiuni necesare și derulate pe parcursul intre perioade de rambursare, precum operațiuni pe cont, notificări, adrese, comunicări, actualizări ; creditului și ale graficului de rambursare, emiterea adreselor de cont etc., pentru care banca este îndreptățită să pretindă și să obțină un comision, întrucât toate aceste operațiuni necesita resurse umane, materiale pentru care este firesc să se plătească un cost, distinct de dobândă ca preț creditului împrumutat. Faptul că în convenția parților nu exista o definiție a acestui comision nu determina caracterul abuziv al acestuia, atâta timp cât denumirea sa este suficientă pentru a înțelege contraprestația băncii în schimbul acestei plați.
Toate operațiunile întreprinse de bancă pe parcursul perioade contractuale necesita resurse umane, materiale și temporale pentru care este firesc să se plătească un cost, distinct de dobândă ca preț al creditului împrumutat. În contextul unei economii libere de piața și a unui sistem financiar, care nu ar trebui să fie subordonat unor decizii, care ar putea favoriza doar una dintre părțile participante, prin stabilirea unor marje în interiorul, cărora ar putea să varieze costurile angajării unui împrumut, aprecierile cu privire la cuantumul sumelor ce trebuie achitate lunar ar trebuie să fie, de plano, evitate de către instanțe și de participanții ia justiție. Mai mult decât atât, pârâta a apreciat că dreptul Băncii de a încasa acest comision nu era interzis la data semnării Contractului de prevederile Legii nr. 289/2004, actul normativ anterior menționat referindu-se în repetate rânduri la noțiunea de costuri și de cheltuieli puse în sarcina debitorilor. De asemenea, posibilitatea perceperii acestui comision c care rezultă și din noile reglementări în materia protecției consumatorilor, respectiv art. 36 din O.G. nr. 50/2010.
În fine, pârâta a mai arătat că dispozițiile contractuale care reglementează posibilitatea perceperii comisionului de administrare nu intra în categoria clauzelor abuziv prevăzute de art. 1 lit. b din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisionul de administrare a fost cunoscut de părți la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres cuantumul procentual al comisionului; comisionul de administrare se percepe pentru serviciile efectuate de Bancă pe întreaga durata contractuală, respectiv pentru: monitorizarea/înregistrarea /efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acorda consumatorului; fiind în prezența unui comision care a fost prezentat în formă procentuala, ir conformitate cu dispozițiile legale acesta se calculează prin aplicare la șoldul curent a creditului, respectiv la suma rămasă de achitat.
În ceea ce privește comisionul de management al riscului prevăzut de art. 5.1 lit. d), pârâta a învederat instanței faptul că perceperea acestuia nu este interzisă de vreo prevedere legală, creditorul putând pretinde și garanții, însă aceste garanții nu constituie o asigurare absolută de recuperare a creanțe și a cheltuielilor în cazul neexecutării voluntare a obligației de rambursare conform convenției de credit.
Prin urmare, perceperea comisioanelor se referă la executarea voluntară a convenției de credit și are ca scop acoperirea unor costuri ale derulării contractului, iar garanțiile sunt puse în valoare de abia în etapa executării silite și au ca scop doar o „asigurare” a creditorului că se va îndestula, astfel încât, comisioanele și garanțiile nu se pot compensa și nici compara. Nu în ultimul rând, pârâta a arătat că achitarea acestui comision s-a făcut printr-o prestație unică, cuantumul său fiind achitat în primul an al duratei contractuale.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 201 și urm. N.C.P.C., art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1006, art. 1010, art. 1576, art. 1588 Cod Civil, art. 9, art. 14, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În susținerea întâmpinării, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamanților.
Prin cererea precizatoare înregistrată pe rolul instanței la data de 24.09.2015, reclamantul D. D. C. a învederat instanței faptul că reclamanta D. V. R. nu calitate procesuală activa în cauză, având în vedere faptul că acest contract de credit a fost încheiat numai de acesta. Pe cale de consecință, a solicitat rectificarea cadrului procesual, în sensul că are calitatea de reclamant doar acesta, în calitate de împrumutat și nu și reclamanta D. V. R..
La termenul de judecată din data de 14.10.2015, instanța a dispus rectificarea citativului, constatând că are calitatea de reclamant doar D. D. C., față de cererea modificatoare.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizând excepția prescripției, instanța o apreciază ca fiind neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege care instituie un regim special derogatoriu de la cel de drept comun în ceea ce privește nulitatea clauzelor abuzive. Legea 193/2000 constituie transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE, directivă ce cuprinde dispoziții de ordine publică astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-168/05 E. M. Mostaza Claro pct. 38 Curtea a reținut că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, demers ce este justificat prin raportare la natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului. Obligația instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze abuzive este subliniată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în Cauza C-243/08 Pannon pct. 32 în care se precizează că rolul instanței naționale nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest sens.
În același sens al reținerii interesului public ocrotit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat și în Cauza C-76/10 Pohotovost la pct. 50 precizând faptul că, dată fiind natura și importanța interesului public ocrotit pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
Prin urmare, dispozițiile Legii 193/2000 ocrotesc un interes public general și nu unul individual, motiv pentru care regimul nulității clauzelor abuzive este unul specific nulității absolute. În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 care prevăd un termen de prescripție de 3 ani, nulitatea absolută putând fi invocată oricând potrivit art. 2 din același act normativ.
Având în vedere cele anterior menționate, instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Analizând excepția lipsei de interes, instanța o apreciază ca fiind neîntemeiată, urmând a o respinge, având în vedere faptul că existența unui interes legitim, născut și actul, personal și direct este o condiție distinctă și care nu are a fi legată de intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, condiție îndeplinită în cauză.
Condiția interesului determinat vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de reclamant în concret în eventualitatea admiterii acțiunii, condiția interesului legitim implică faptul ca acesta să nu contravină normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială, condiția interesului personal se referă la faptul că cel ce introduce acțiunea urmărește să obțină, direct sau indirect, un folos practic pentru sine, iar ultima condiție a interesului născut și actual vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul exercitării acțiunii.
Instanța constată îndeplinite aceste condiții având în vedere faptul că reclamantul urmărește prin introducerea acțiunii constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale ale unui contract aflat în derulare și restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare în baza acestor clauze, de la data încheierii contractului și până la zi.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 30.11.2007, reclamantul D. D. C. a adresat o cerere pârâtei C. E. Bank Romania SA pentru acordarea unui credit pentru nevoi personale în valoare totală de 13.905 Euro, pentru o perioadă de 120 de luni, având prima rată scadentă la data de 13.01.2007 (fila 91).
La data de 21.12.2007, între părți a fost încheiat contractul de credit și de garanție nr. NPFG303/_ privind acordarea unei facilități de credit, având ca obiect finanțarea împrumutului în sumă de 13.905 Euro, împreună cu Condiții Generale aferente creditului (filele 11-15). La aceeași dată a fost semnat de ambele părți și graficul de rambursare a creditului, pentru întreaga perioadă contractuală (filele 16-17).
În cuprinsul art. 5 b), c) și d) al contractului, părțile au stabilit cu titlu de comisioane, printre altele, comision de acordare credit în sumă de 405 Euro, reprezentând 3% aplicat la suma solicitată, comision de administrare reprezentând 0,25% aplicat lunar la valoarea soldului creditului și comision de management al riscului în cuantum de 405 Euro.
De asemenea, la art. 5.3, s-a prevăzut faptul că pârâta, în calitate de creditor, are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu partenerii externi și societățile de intermediere, acest aspect urmând a fi adus la cunoștința împrumutatului, cu 10 zile înainte de . afișare la sediile băncii sau pe site-ul acesteia.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanți având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâtele având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.
De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b), lit. c) și lit. d) din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit.
Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 405 Euro, ceea ce reprezintă 3 % din valoarea totală a Creditului și este plătibil integral de împrumutat la data acordării sau reținut din credit înainte de utilizare, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5.4. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 405 Euro care devine scadentă la data semnării contractul sau cel târziu înainte de utilizarea creditului.
Cu privire la clauza care stabilește comisionul de administrare, instanța constată că, într-adevăr, din cuprinsul art. 5.1 lit. c al contractului rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,25% aplicat lunar la valoarea la soldul creditului. Mai mult, instanța reține că, potrivit prevederilor convenției dintre părți, contractul de credit se completează cu graficul de rambursare semnat de către părți. Astfel cum rezultă din răspunsul la întrebarea 16 din interogatoriul administrat reclamantului, acesta a achitat cu regularitate rata lunară a creditului, inclusiv comisionul de administrare, fapt ce denotă cunoașterea cu exactitate de către reclamant a cuantumului lunar al acestuia. Prin urmare, simpla lecturare a contractului, precum și a graficului de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,25% care se aplică debitului rămas de achitat.
De asemenea, clauza care stabilește comisionul de management al riscului arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum fix de 405 Euro, ce a fost plătit în primul an al duratei contractuale, așa cum rezultă din susținerile pârâtei (f. 54), necontestate de reclamant. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 405 Euro, cu acest titlu.
În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului. Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei, deoarece, deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, în concret, aceste verificări.
Cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că și în acest caz există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit. Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, instanța reține, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva 93/13/CEE, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.
Cu privire la comisionul de management al riscului, instanța reține că acesta a fost perceput cu titlu de garanție, în scopul asigurării creditorului cu privire la executarea voluntară a contractului. În acest sens, instanța constată că astfel de garanții sunt impuse față de natura creditului acordat, respectiv un credit de nevoi personale, contrar susținerilor reclamantului, nefiind adus vreun bun cu titlu de garanție sau instituite ipoteci, la momentul încheierii contractului. Mai mult, garanțiile mobiliare prevăzute în cuprinsul contractului, în niciun caz nu au un caracter absolut pentru recuperarea creanței în cazul neexecutării contractului, față de natura acestora și sumele asupra cărora au fost instituite.
În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisioanelor descrise anterior, criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.
În acest sens, instanța constată că aceste comisioane au luate în calcul la stabilirea dobânzii anuale efective, reprezentând preț al contractului, așa cum rezultă din cuprinsul art. 4.1, 4.2, 4.4. și art. 5 din contractul încheiat între părți.
În cazul în care s-ar accepta teza avansată de către reclamant în sensul că nu fac parte din prețul contractului comisioanele contestate, instanța constată că, potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Astfel cum art. 4 alin. 3 din lege stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, acest fapt nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) creditoarea să fi fost de rea-credință.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard, preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Instanța constată că reclamantul a luat cunoștință de clauzele esențiale ale contractului. Sub acest aspect, instanța constată că în răspunsul la întrebările nr. 1 și 2 din interogatoriu, reclamantul a învederat că a studiat anterior semnării contractului și ofertele de creditare ale altor bănci, cât și faptul că oferta pârâtei a fost cea mai avantajoasă de pe piață, având în vedere profesia acestuia.
Instanța constată că în răspunsul la interogatoriu reclamantul a învederat că lucrătorii băncii i-au spus că nu se pot negocia clauzele contractuale, fără însă a dovedi cum a motivat solicitarea și nici ce soluții a propus pentru reconfigurarea contractului, elemente specifice negocierii, care, în concret putea fi inițiată doar de către reclamant, acesta fiind cel care a formulat o cerere de acordare a acestui credit, încă din data de 30.11.2007. În măsura în care reclamantul nu a dovedit inițierea unei negocieri în acest sens, instanța nu poate reține culpa pârâtei în semnarea unui contract în forma agreată, de către reclamant, conduita contractuală a acestuia denotând faptul că la momentul semnării contractului, a apreciat că ansamblul clauzelor contractului de credit încheiat cu pârâta servește intereselor sale.
Sub acest aspect, instanța apreciază că atâta vreme cât reclamantul nu a dovedit formularea unei propuneri concrete de modificare a contractului și refuzul exprimat de pârâtă față de propunerea concretă a reclamantului, simplele afirmații în acest sens nu pot fi reținute.
Mai mult, raportat și la declarația expresă a împrumutatului cuprinsă la art. 7.2 din contract, potrivit căreia „prin semnarea contractului, împrumutatul și codebitorul (dacă este cazul) recunoaște/recunosc și declară că înaintea semnării contractului a/au avut un termen rezonabil de reflecția asupra produselor băncii, a tuturor condițiilor de creditare prevăzute în prezentul contract, inclusiv asupra costurilor creditului și a garanțiilor constituite, acestea fiind negociate și agreate de părți”, clauză necontestată în prezenta cauză, instanța apreciază că în speță prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale instituită de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată.
Sub acest aspect, instanța constată că negocierea în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu echivalează cu obligația băncii de a accepta orice propunere din partea clienților, ci presupune existența unui dialog între părți cu posibilitatea existenței unor concesii reciproce.
Referitor la condiția existenței unei inegalități economice între părți la încheierea unui contract de adeziune, instanța constată că poziția presupus superioară a creditoarei și cea presupus inferioară a consumatorului au a fi analizate și prin prisma existenței și analizării de către consumator și a altor oferte pe piață. În acest sens, instanța apreciază că, în condițiile în care consumatorul are libertatea contractuală de a alege oferta bancară care îi este cea mai favorabilă, cu posibilitatea reală de refuzare, în mod implicit, a unei alte oferte bancare, deci a pierderii de clienți de către creditoare ca efect al concurenței libere în piață, poziția de negociere a părților devine una mai echilibrată, cu obligația pentru ambele părți de a-și exprima punctul de vedere cu privire la viitoarele clauzele contractuale.
În consecință, standardizarea unei oferte nu echivalează cu standardizarea unui contract și cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie condițiile, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, nu poate fi reținută susținerea reclamantului în acest sens în condițiile în care cuantumul comisioanelor a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului și în care îi incumbă reclamantului sarcina probei sub aspectul existenței unui dezechilibru, avându-se în vedere și argumentele anterior expuse privind justificarea unui atare comision. În consecință, în lipsa unor probe clare în acest sens, faptul că reclamantul este ținut a plăti comisioane nu echivalează cu existența de plano a unui dezechilibru. În analiza dezechilibrului contractual trebuie avut în vedere produsul bancar în ansamblu, nu doar obligația de plată a comisioanelor contestate.
Totodată, instanța constată că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada relei-credințe a pârâtei în condițiile în care acesta nu au făcut dovada că societatea creditoare a exercitat presiuni asupra sa pentru a-l determina să încheie contractul (deși sarcina probei îi incumba și sub acest aspect), cu atât mai mult inițiativa încheierii acestui contrat i-a aparținut, aspect ce rezultă din cererea adresată băncii, pentru acordarea creditului.
Deși reclamantul a precizat că a încheiat acest contract, creditul obținut reprezentând avans în vedere accesării unui alt credit, aspect care nu poate fi imputat pârâtei, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, reclamantul a beneficiat de un termen rezonabil în care putea să analizeze consecințele încheierii contractului de credit și să opteze, pentru alte condiții de creditare, dacă aprecia că sunt mai avantajoase.
Ca atare, instanța nu poate reține susținerile reclamantului cu privire la existența unor clauze abuzive în contractul încheiat.
Având în vedere valabilitatea clauzelor contestate de către reclamant, instanța constată că nu este îndreptățit nici la recuperarea sumelor plătite băncii în temeiul acestora și nici dobânda legală aferentă.
În ceea ce privește prevederile art. 5.3 din contract, instanța constată că pârâta, în calitate de creditor, are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu partenerii externi și societățile de intermediere.
Instanța reține că la momentul încheierii contractului, nu i se putea pretinde pârâtei să detalieze suplimentar circumstanțele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la comisioane, în condițiile în care art. 1 pct. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract, motivul pentru care operează schimbarea termenului contractului, iar nu și a condițiilor în care aceasta se realizează. Instanța apreciază că această clauză permite schimbarea nu doar în detrimentul consumatorului, ci și în folosul acestuia. Totodată, art. 5.3 din contract trebuie interpretat în coroborare cu art. 5.1 și 5.2, respectiv la comisioanele reglementate expres în cuprinsul contractului, și mai mult, în cadrul acestui litigiu, prin raportare la acele comisioane contestate, or instanța a constatat că acestea nu sunt abuzive. Mai mult, instanța constată că reclamantul nu a indicat, în cuprinsul cererii formulate, nici un argument pentru care clauza 5.3 din contract este abuzivă.
Astfel fiind, având în vedere cele reținute mai sus, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.
Referitor la cererea formulată de pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, în baza art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamantului, îl va obliga la plata în favoarea pârâtei a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial.
În acest sens, instanța reține că pârâta a depus dovada achitări unui onorariu de 6.590,05 lei (filele 101-102), din cuprinsul facturii fiscale rezultând că acest onorariu este aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare, atât în fața instanței de fond, cât și în apel. Or, în lipsa unei mențiuni exprese din partea pârâtelor cu privire la suma aferentă judecării în prezenta fază procesuală, instanța apreciază că suma de 2000 de lei, cu titlu de onorariu de avocat, este corespunzătoare având în vedere complexitatea și durata cauzei, prin raportare și la dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Respinge excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul D. D. C., cu domiciliul în C., jud C., ., nr 53B, ., . CNP_, cu domiciliul ales la CA C. M. Vicentiu, în Sector 5, București, Calea Rahovei, nr. 266-268, corp 60, ., Electromagnetică Business Park, în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank Romania S.A, cu sediul în București, . Z, sector 6, Anchor Plaza, cu sediul ales la S.C.P. D. & Asociații, în București, .. 55, Vila nr. 6, sector 1, înregistrată la ONRC sub nr. J_, CUI_, ca neîntemeiată.
Obligă reclamantul să achite pârâtei suma de 2000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.12.2015
PREȘEDINTE GREFIER
Red. IGS/ Tehnored. PAS
4 ex/
| ← Partaj judiciar. Sentința nr. 22/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Pretenţii. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI → |
|---|
