Pretenţii. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 21/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 21-12-2015 în dosarul nr. 10874/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 21.12.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: I. L. T.-D.
GREFIER: C. I. T.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act – clauze abuzive privind pe reclamanții M. A.-G. și M. Ș. și pe pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK NV.
Dezbaterile în fond au avut loc la data de 14.12.2015, fiind consemnate în încheierea de dezbateri de la acel termen, când instanța – pentru motivele consemnate în încheierea de dezbateri - a amânat pronunțarea la data de azi, 21.12.2015, hotărând după cum urmează:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub numărul_ la data de 14.10.2015, reclamanții M. A. G. și M. Ș. au formulat în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK NV cerere de chemare în judecată solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a clauzei abuzive prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/14.12.2007, modificată prin Actul adițional nr. 1/03.11.2011, privind comisionul de administrare lunar - 0,15%, respectiv 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, obligarea la restituirea sumei de 5.817,11 EUR reprezentând comision de administrare lunar și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării de către pârâte și până la data plății efective, astfel: 384,75 EUR - C. E. IPOTECAR IFN S.A., sumă plătită în perioada 05.01._09 și 5.432,26 EUR - C. E. BANK NV, sumă plătită în perioada 03.04._15 și restituirea comisionului de administrare lunar ce va fi plătit - încă obligație contractuală - după data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată până la devenirea irevocabilă a hotărârii, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor judiciare efectuate.
În motivarea cererii în fapt, reclamanții au arătat că oferta de credit a fost emisă în data de 14.12.2007 și acceptată în aceeași zi, respectiv tot 14.12.2007.
Reclamanții au arătat că prin cererile nr. 5868 și 5869 din 27.10.2011 împrumutatul a solicitat reeșalonarea creditului și majorarea termenului de rambursare finală a creditului.
Actul adițional nr. 1/03.11.2011 este încheiat între creditorul ipotecar C. E. BANK NV, reprezentată prin mandatarul C. E. IPOTECAR IFN S.A., și împrumutatul M. A.-G. și Codebitorul M. Ș.. Prin Actul adițional nr. 1 durata contractului a fost stabilită la 372 luni, iar la art. 4.4. s-a schimbat formula de calcul a dobânzii. Art. 5.3. lit. c) în care este prevăzut comisionul de administrare lunar, față de redactarea inițială din contract se modifică în sensul că coeficientul de 0,15% lunar șe aplică la valoarea soldului creditului, fiind prevăzută și perioada cuprinsă între 05.12._12 în care comisionul de administrare este 0% lunar.
Totodată, au mai arătat că prin actul adițional nr. 2/27.11.2012 se modifică art. 4.4. privind dobânda, în sensul că în perioada 27.11._14 se va calcula conform EURIBOR 3M + marja fixă de 3,25% p.a., urmând ca începând cu 03.11.2014 să se revină la formula EURIBOR 6M + 4% p.a.
Reclamanții au arătat că potrivit planului de rambursare credit din 05.05.2015 costul total al creditului, pentru perioada de 372 luni, pentru creditul în valoare de 85.500 EUR, este de 184.306,79 EUR, reprezentând 85,500 EUR principal, 73.798,11 EUR dobândă și 25.008,69 EUR comision de administrare. Până la data de 05.10.2015, în executarea obligațiilor prevăzute în contractul de credit s-a plătit suma de 42,326,11 EUR, din care 5.994,20 EUR principal, 30.514,80 EUR dobândă și 5.817,11 EUR comision de administrare.
Reclamanții au susținut că în ceea ce privește comisionul de administrare lunar, acesta nu face parte din prețul contractului de credit. Prețul exprimă o sumă de bani pe care cumpărătorul o plătește în schimbul unei unități de bun economic (produs sau serviciu). Este expresia bănească a valorii de schimb pe care o încasează vânzătorul pentru o unitate de produs sau serviciu tranzacționat. Prețul serviciilor și produselor bancare oferit pe piața bancară poate fi asemănător prețului de producție al oricărui alt bun economic, preț care cuprinde costul produsului și beneficiul. În cazul produselor imateriale negociate cu condiția restituiri acestora către creditor, cum sunt produsele bancare, prețul acestora îi reprezintă dobânda care trebuie să acopere și riscul de nerambursare a sumelor plasate debitorului.
Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, la art. 3 lit. g) definește „costul total al creditului pentru consumatori”, respectiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.
Pe baza costului total al creditului se stabilește dobânda anuală efectivă definită la art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 drept costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă în legislația națională prin adoptarea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, definițiile din Directivă regăsindu-se în ordonanța de urgență la art. 7 pct. 4, respectiv pct. 6.
De asemenea, au subliniat că nu există identitate între costul/prețul creditului, reprezentat de dobândă și costul total al creditului ce include pe lângă preț/dobândă și costurile cu comisioanele, taxele. Comisionul de administrare lunar al creditului nu formează obiectul principal al contractului de credit în calitate de contraprestație a debitorului, nu intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000. În susținerea punctului de vedere exprimat au invocat Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, Cauza 6-143/13 - B. M., I. O. M. contra S.C. Volksbank România SA, precitată, pct. 54 referitor în noțiunea de obiect (principal) al contractului.
În ceea ce privește caracterul nenegociat la contractului, reclamanții au învederat că în cadrul documentării pentru pregătirea prezentului litigiu, căutând informații privind comisionul de administrare si clauze abuzive, au descoperit două hotărâri în care pârâte sunt C. E. BANK NV și C. E. IPOTECAR IFN S.A., litigiile având ca obiect clauze abuzive în contracte de facilitate de credit și de garanție, cum este și acest contract. În contractele analizate de cele două hotărâri judecătorești, Decizia ÎCCJ nr, 302/2014 și Sentința civilă nr.411/2015 pronunțată de Judecătoria Cluj N., la fel ca și în cazul prezentului contract, comisionul de administrare lunar este prevăzut la art. 5.1 lit. c). În plus, pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, în cauzele privind cele două societăți bancare, în contractele analizate de instanță, potrivit datelor publice de pe portal.just.ro, clauza privind comisionul de administrare lunar este menționată ca fiind tot la art. 5.1 lit. c). Identitatea de plasament a clauzei în contractele de facilitate de credit și de garanție diferite, prezumă că prezentul contract este un contract standard preformulat utilizat de cele două pârâte.
Reclamanții au făcut referire și la lipsa de transparență a clauzei privind comisionul de administrare lunar. Prevăzând la art. 5.1, lit. c) comisionul de administrare lunar de 0,15% aplicat inițial la valoarea creditului și, ulterior, ca urmare a modificărilor aduse prin Actul adițional nr. 1, la soldul creditului, în contract nu sunt indicate toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision și nu există o definire a activităților ce sunt prestate în schimbul comisionului de administrare. În contract nu există precizări la fundamentul perceperii comisionului de administrare lunar și destinația lui, clauza nu este exprimată în mod clar și inteligibil. Prin stabilirea comisionului de administrare lunar, pentru acordarea creditului se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie făcută în mod clar. Prin valoarea comisionului de administrare lunar, perceput pe întreaga durată a contractului, se creează în detrimentul împrumutatului - consumator, contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, reclamanții au arătat că este un comision de risc deghizat comisionul de administrare lunar. Expunerea de motive la Actul adițional nr. 2, în anul 2012, invocă riscul de credit și motivează perceperea comisionului de administrare lunar pentru "monitorizarea/înregistrarea/gestionarea riscurilor de credit”. În condițiile în care creditul a fost garantat prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil evaluat la o valoare superioară împrumutului contractat, comisionul de administrare lunar nu este perceput de bancă în contul serviciilor de administrare efectuate, ci pentru acoperirea propriilor riscuri, sub forma unei dobânzi mascate. Comisionul a fost stipulat în contract într-o modalitate care este de natură să inducă în eroare consumatorul.
Totodată, reclamanții au solicitat restituirea sumelor achitate nejustificat. În situația în care clauza privind comisionul de administrare lunar prevăzută la art. 5.1. lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr,_/14.12.2007 este declarată abuzivă, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, urmează ca instanța să dea eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit efectum și să dispună restituirea prestațiilor/sumelor încasate cu titlu de comision de administrare lunar, dreptul de a solicita restituirea sumelor fiind imprescriptibil, în acest sens s-a pronunțat și ÎCCJ în Decizia nr, 992/13.03.2014. Până la data de 05.10.2015 suma totală plătită cu titlu de comision de administrare lunar, în baza prevederilor contractului, este de 5.817,11 EUR. Până la data de 31.03.2009, s-a plătit suma de 384,74 EUR, beneficiar fiind creditorul C. E. IPOTECAR IFN S.A. Începând cu data de 31.03.2009, s-a plătit suma de 5.432,26 EUR, beneficiar fiind cesionarul creditor C. E. BANK NV.
În drept, reclamanții au invocat art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 și art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE. Totodată, au făcut referire la practică judiciară relevantă, precum C-348/14 - M. B. împotriva S.C. Bancpost S.Â.. Hotărârea din 9 iulie 2015, Cauza C-143/13 - B. M., I. O. M. împotriva .. Hotărârea din 26 februarie 2015, Cauza C-26/13 - A. Kâsler, H. Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt Hotărârea din 30 aprilie 2014, Decizia nr. 992/13.03.2014 pronunțată în recurs de Secția a ll-a civilă a ÎCCJ având ca obiect constatare clauze abuzive, Decizia nr. 302/30.01.2014 pronunțată în recurs de Secția a ii-a civilă a ÎCCJ având ca obiect constatare clauze abuzive, comisionul de administrare, revizuirea comisioanelor, Decizia nr. 992/13.03.2014 pronunțată în recurs de Secția a ii-a civilă a ÎCCJ având ca obiect constatare clauze abuzive, Decizia nr. 2896/06.10.2014 pronunțată în recurs de Secția a Ii-a civîiă a ÎCCJ având ca obiect clauză abuzivă - comisionul de risc, Decizia nr. 760/27.02.2014 pronunțată în recurs de Secția a ll-a civilă a ÎCCJ având ca obiect constatare caractere abuziv clauză contractuală - comision de risc.
În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă, depunând la dosar, în copie, oferta de credit, plan de rambursare credit, contractul de credit nr._/14.12.2007, contract de ipotecă autentificată sub nr. 2857/14.12.2007, actele adiționale 1 și 2 la contractul de credit, plan de rambursare din data de 05.05.2015, decizia civilă nr. 302/2014 pronunțată de ICCJ.
Prin poștă, înregistrată pe rolul instanței la data de 23.11.2015, pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK (ROMANIA) SA au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 C.pr.civ.
În motivarea acestea au arătat că au susținut că ambii reclamanți au calitatea de consumatori medii, normal informați si avizați, fiind absolvenți de studii superioare, motiv pentru care nu pot susține că nu ar fi înțeles prevederile contractuale. De asemenea, reclamanta, la momentul acordării creditului avea calitatea de administrator de cont la Alpha Bank Romania. În această calitatea reclamanta era cu siguranță familiarizată cu prevederile unui contract de credit, putând fi în măsură să îi înțeleagă dispozițiile.
Așadar, pârâtele au subliniat că trebuie să se țină seama și de faptul că ambii reclamanți au calitatea unor consumatori mediu avizați care au avut posibilitatea să înțeleagă fundamentul economic al clauzelor atacate, clauze având un caracter clar și inteligibil pentru aceștia. Contrar susținerilor reclamanților, înainte de încheierea contractului, acestora li s-au adus la cunoștință elementele principale ale contractului, sub forma ofertei de credit ce le-a fost înmânată, potrivit dispozițiilor legale în vigoare în data de 14.12.2007: dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată etc.
Cu privire la elementele menționate mai sus, reclamanții nu au formulat obiecțiuni sau o contraofertă, ci au fost de acord și și-au însușit prevederile contractuale la semnarea contractului, alegând produsul bancar oferit și semnând contractul de credit în aceeași zi în care le-a fost remisă oferta, deși aceasta avea o valabilitate de 30 de zile.
Așadar, reclamanții au avut reprezentarea obligațiilor contractuale pe care și le-au asumat, fiind conștienți de faptul că au contractat un credit în valoare de 85.500 Euro, precum și de existența obligației corelative care constă în achitarea prețului creditului, potrivit cap. V din contract. Nu se pot reține argumentele conform cărora ar exista o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților cât timp, la momentul încheierii contractului, banca și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția împrumutatului o sumă considerabilă, potrivit solicitării acestuia, în baza înțelegerii contractuale însușite de ambele părți. În acest sens, încercarea reclamanților de a modifica această înțelegere, după mai mult de 7 ani de la încheierea contractului, apare ca fiind un demers efectuat cu rea-credință, în scopul micșorării costurilor cu care au fost, însă, de acord, la momentul primirii sumei de bani pe care o solicitaseră. Având în vedere aceste aspecte, pârâtele au apreciat că nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea obligațiilor de informare și de transparență în relația cu reclamanții.
În ceea ce privește obligația de a nu stipula clauze abuzive, pârâtele au făcut trimitere la disp. Legii 193/2000, art. 1 și 4. Aceste texte stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ o clauza pentru a fi considerata abuziva sunt: să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000), să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe, să nu fi fost negociată.
În ceea ce privește condiția ca acea clauză să nu se refere la obiectul principal al contractului, pârâtele au arătat că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzelor cu privire la comisioanele aferente creditului, nu există o astfel de situație deoarece aceste clauze fac parte din prețul contractului de credit încheiat. Au făcut trimitere la disp. art. 4 pct. 2 din Directiva 93/13 preluat de Legea nr. 193/2000, precum și la Considerentul 19 al Directivei 93/13. Prin urmare, au susținut că acele clauze referitoare la dobândă, comisioane precum și moneda în care s-a stabilit restituirea prețului contractului sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit. Prețul contractului este elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.
Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat în sensul în care „neadaptarea legislației nationale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de catre Regatul Olandei"- par. 22. Din considerentele acestei decizii reiese faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ¬normativ, cât și la cel judiciar. Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în Romania nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului. Concluzionând că prevederile referitoare la dobânda, comisioane și moneda în care s-a stabilit prețul contractului sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii 193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului, cât timp acestea sunt exprimate clar și inteligibil. În acest sens, au arătat că dispoziția corespunzătoare din Legea nr. 193/2000 este cuprinsă în art. 4.6. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii/ ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.
Pârâtele au arătat că trebuie avută în vedere, la stabilirea obiectului principal al contractului, natura juridică specifică a contractului de credit care se deosebește de contractul de împrumut (care creează obligații doar în sarcina împrumutatului) Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și la restituirea acestuia cu dobândă, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate aprecia și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, făcând parte din obiectul principal al contractului. Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care este exprimată clar și inteligibil, nici Directiva 93/13, nici Legea nr. 193/2000 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii. În acest sens, CJUE a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de « obiect principal al contractului », în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.
În lumina acestor criterii de interpretare stabilite de CJUE, trebuie analizat dacă comisioanele contestate fac parte din obiectul principal al contractului. Dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat și corelativ, de restituirea sumei cu dobânda, acest aspect ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit. Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului, comisionul de administrare a fost avut în vedere ca fiind o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului. Mai mult decât atât, dată fiind rațiunea perceperii acestuia respectiv pentru efectuarea de operațiuni în scopul acordării/utilizării/rambursării creditului, această prestație poate fi considerată în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențială, astfel încât caracterizează contractul.
Pârâtele au subliniat că aceste clauze au fost redactate în mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din contractul de credit, prin raportare la standardul unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Așadar, clauzele cu privire la comisionul de administrare fac parte din obiectul principal al contractului și, potrivit Considerentului 19 din Directiva 93/13 și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie excluse de plano de la controlul cu privire la caracterul abuziv al acestora, având în vedere că sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligației asumate. În caz contrar, s-ar putea obține o reducere nelegală a prețului contractului de credit de către consumatorul de rea-credință.
Cu privire la condiția ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere și dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe, pârâtele au arătat că pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
În cadrul Contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Totodată, trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prin urmare, a acordat împrumutatului suma conform contractului, așadar, are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații anume, aceea de plată a prețului.
În ceea ce privește cerința ca respectiva clauză să fie negociată, pârâtele au subliniat faptul că unitatea bancară a demarat demersurile de negociere, prezentând reclamanților oferta cu privire la produsele bancare ale CEI IFN. Mai mult decât atât, anterior încheierii convenției de credit, reclamanții s-au prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior, cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.
Au mai arătat că oferta de credit remisă reclamanților înainte de semnarea contractului cuprindea, contrar susținerilor acestora din cuprinsul cererii de chemare în judecată, elementele esențiale ale contractului, inclusiv clauzele pe care acum le atacă: rata dobânzii: 6,5%, fixă, în primul an contractual și, începând cu cel de-al doilea an contractual, urma să fie variabilă, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 4%; Cuantumul comisionului de acordare ; Cuantumul comisionului de administrare lunar, reprezentând 0.15% aplicat la soldul Creditului, plătibil începând cu a 13-a rată; Cuantumul comisionului de rambursare anticipată; Moneda creditului (EURO).
În drept, pârâtele au invocat disp. art. 205 și urm, art. 451 C.pr.civ.
În probațiune, pârâtele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanților și orice alte probe ar reieși din dezbateri, depunând la dosar, în copie, oferta de credit, contractul de credit nr._/14.12.2007, cerere de credit, anexa 1 la contractul de credit nr._/14.12.2007, plan rambursare credit, act adițional nr.1/03.11.2011 la contractul de credit nr._/14.12.2007, plan de rambursare din data de 03.11.2011, plan de rambursare din data de 27.11.2012, sentința civilă nr. 4094/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, decizia civilă nr. 273/21.01.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2012, decizia civilă nr. 435/04.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2013, decizia civilă nr. 39/21.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2012, decizia civilă nr. 444/11.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2013, decizia civilă nr. 295/12.11.2013 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._/320/2012, decizia civilă nr. 436/04.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2013, decizia civilă nr. 437/04.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 14.12.2007, reclamanții M. A.-G. și M. Ș., în calitate de împrumutați, au încheiat cu pârâta S.C. C. Ipotecar IFN S.A., în calitate de creditor, contractul de facilitare de credit și de garanție nr._/14.12.2007 (filele 28-34), pe o durată de 360 luni, prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut bancar de 85.500 euro, pentru achiziție imobil, împrumut garantat cu ipotecă imobiliară conform contractului de ipotecă încheiat între aceleași părți (filele 35-39).
Potrivit planului de rambursare a creditului (filele 19-26), părțile au convenit termenele lunare de restituire a creditului, a dobânzilor și a comisioanelor, până la data de 03.07.2037.
Cu titlu prealabil, având în vedere faptul că de la data încheierii contractului, respectiv anul 2007 și data judecării prezentei cauze, a intrat în vigoare la data de 01.10.2011 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 și 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, care prevăd că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Astfel, întrucât acordul de voințe a intervenit anterior intrării în vigoare a noii reglementări, instanța urmează să facă aplicarea dispozițiilor vechii reglementări sub incidența cărora a fost încheiat contractul de credit și va avea în vedere dispozițiile Codului civil 1864 și a Codului comercial, dar și dispozițiile altor acte normative speciale, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.
În drept, raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori prin care s-au transpus în dreptul național dispozițiile Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993. Legea nr. 193/2000 reglementează acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive, iar art. 969 C.civ. 1864 conferă putere de lege doar convențiilor legal încheiate.
În speță, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 reclamanții au calitatea de consumatori deoarece sunt persoane fizice care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. De asemenea, raportat la prevederile art. 2 alin. (2) din aceeași lege pârâta are calitatea de profesionist, aceasta fiind o persoană juridică autorizată care acționează în cadrul activității sale.
Împrejurarea că, în speță, reclamanții au studii superioare sau cunoștințe de specialitate economică, fiind economiști, astfel cum rezultă din răspunsurile la întrebarea nr. 3 din interogatoriul luat reclamanților (filele 261 și 264), nu constituie, în sine, un motiv de a considera că nu au calitatea de consumatori și ar fi astfel lipsiți de protecția instituită de Legea 193/2000, din moment ce aceștia au acționat în afara activității lor profesionale, respectându-se prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanților este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.
Instanța reține că raportat la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții, pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze. Astfel: (1) clauza trebuie să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; (2) clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; (3) clauza să fie introdusă contrar cerințelor bunei-credințe. De asemenea, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza care se invocă ca fiind abuzivă (4) nu trebuie să se refere la obiectul principal al contractului, cu excepția cazului în care clauza este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.
În privința caracterului negociat al contractului, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Instanța reține că natura contractului încheiat între părți este aceea a unui contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, aspect ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 în privința acestui contract.
Din cuprinsul răspunsurilor date de către reclamanți la întrebările 4, 5 și 6 din interogatoriile luate acestora (filele 261 și 264), rezultă că doar la momentul semnării contractului le-a fost adus la cunoștință faptul că au de plătit un comision de administrare, însă, deși erau nemulțumiți și au încercat negocierea acestuia, banca a refuzat. De asemenea, din cuprinsul ofertei de credit (fila 18), rezultă că această ofertă a fost făcută în ziua încheierii contractului, respectiv 14.12.2007. Astfel, reclamanții nu a avut posibilitatea să intervină, putând doar să accepte clauzele sau să le refuze. Conform art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist.
Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Instituția de credit nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorii clauza invocată ca fiind abuzivă, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din lege, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată. Analizând clauzele contractului, se observă că întregul conținut al acestuia este format din stipulații stabilite în prealabil de către bancă pentru a fi utilizate în mod general și repetat.
Pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală deoarece acesta poate decide pe baza respectivei informări, dacă dorește sau nu să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta. Negocierea contractului presupune posibilitatea ca părțile să stabilească existența și conținutul clauzelor contractuale de comun acord.
În speță, instanța reține că nu a fost negociat direct cu consumatorul contractul, deoarece nu s-a dovedit faptul că i s-a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura clauzelor. În astfel de cazuri, ceea ce sancționează legea este aceea că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Faptul că reclamanții au avut la cunoștință oferta băncii cu privire la creditul acordat nu înseamnă că acesta a putut să negocieze cu pârâta conținutul contractului.
Deși nu se poate impune unei bănci să redacteze într-o manieră personală fiecărui client atât condițiile generale de creditare cât și cele speciale, acesteia îi revine sarcina de a proba că s-a oferit posibilitatea reală consumatorului persoană fizică de a influența cuprinsul clauzelor standardizate de către bancă. Potrivit pct. 27 din hotărârea CJUE din cauza Caja de Ahorros c. Ausbanc, C-484/08, EU:C:2010:309, sistemul de protecție oferit consumatorului se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de acesta, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora de către consumator, nu echivalează cu negocierea lor deoarece negocierea clauzei se referă la implicarea activă a consumatorului în formarea clauzei și presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, împrejurări care nu au fost dovedite de către pârâtă în cauză.
Art. 5 din Legea nr. 193/2000 prevede că în cazul contractelor standard preformulate, profesionistul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune. Legiuitorul a impus obligația furnizării unui exemplar al contractului către consumator numai la cererea acestuia, iar în speță nu s-a făcut dovada existenței unei cereri adresate pârâtei de a pune la dispoziție un exemplar din contractul propus și refuzul acesteia de a-și îndeplini aceste obligații, însă acest aspect nu poate fi în măsură să înlăture obligația profesionistului de a proba că a negociat direct cu consumatorul clauzele standard preformulate.
Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Art. 4 alin. (6) este o transpunere a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 în privința căruia, în hotărârea CJUE din 3 iunie 2010, dată în cauza Caja de Ahorros,EU:C:2010:309, pct. 31, s-a arătat că art. 4 alin. (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Clauzele vizate de art. 4 alin. (2) din directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil.
Spre deosebire de contractul de împrumut reglementat de Codul civil, contractul de credit acordat de către o bancă reprezintă o operațiune complexă ce presupune un ansamblu de servicii din partea băncii în vederea asigurării cadrului necesar pentru a pune la dispoziție împrumutatului, dintr-o dată, o sumă de bani, pe care acesta să o poată returna, în rate lunare pe o perioadă lungă de timp. În vederea realizării acestei operațiuni, pe lângă dobândă, care reprezintă costul pe care îl plătește împrumutatul în contraechivalent pentru suma de bani acordată de către bancă, instituția de credit înregistrează și alte costuri în vederea asigurării creditului și a modului de desfășurare a contractului de credit pe perioada prevăzută în contract. Așadar, clauzele de la art. 5 din contract care au ca obiect comisioanele și costurile creditului, privește prețul serviciilor oferite de bancă de la momentul acordării creditului și până la momentul la care acesta se plătește integral de către consumator. Pe lângă dobândă, banca este îndreptățită să perceapă și diferite comisioane și costuri pentru serviciile sale, servicii care sunt cuprinse în mod inerent în acest tip de contract. Astfel, în noțiunea de preț al contractului de credit intră dobânda, comisioanele și costurile contractului în cauză deoarece acestea sunt clauze care din perspectiva pârâtei sunt esențiale și intră în prestațiile caracteristice contractului de credit.
Instanța reține că prevederile contractuale privind comisioanele se referă la elemente componente al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa aceste clauze sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, acestea nu ar putea fi supuse controlului privind caracterul abuziv. Totuși, nu se exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci trebuie să se facă referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație din partea comerciantului. De asemenea, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț, este necesar să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește clauzele de la art. 5.1 lit. c) din contract, din modalitatea de redactare a contractului comisionul de administrare a fost avut în vedere ca fiind o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului, iar această clauză face parte din noțiunea de ,,obiect principal al contractului”.
Conform hotărârii Kásler c. OTP Jelzálogbank Zrt. (C-26/13), EU:C:2014:282, pct. 49, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de ,,obiect principal al contractului”, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Obiectul principal al unui contract presupune mai multe aspecte indisociabile unele de altele deoarece un contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat.
Astfel, suntem în prezența unei clauze care privește obiectul contractului, exclusă de principiu de la controlul privind caracterul abuziv al acestora. Cu toate acestea, raportat la excepția prevăzută în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța urmează să analizeze dacă aceste clauze (i) sunt redactate în mod clar și inteligibil și dacă (ii) există o contraprestație pentru un serviciu prestat de către profesionist.
Referitor la condiția privind redactarea în mod clar și inteligibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 71 din hotărârea Kásler, EU:C:2014:282. Astfel,art. 4 alin. (2) din directiva 93/13 se interpretează în sensul că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci trebuie înțeleasă în mod extensiv. Contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
Clauza are caracter clar și inteligibil, fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru administrarea creditului, neputându-se reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici încălcarea exigențelor bunei-credințe, iar simpla lipsă a negocierii acestei clauze nu este suficientă pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă. Faptul că în convenția părților nu există o definiție a comisionului de administrare, nu determină caracterul abuziv al acestuia, atât timp cât denumirea sa este suficientă pentru a înțelege contraprestația băncii în schimbul acestei plăți.
Clauza este clară și inteligibilă și din perspectiva modalității de calcul, fiind indicat în contract procentul de comision de 0,15% lunar, precum și baza de calcul, respectiv soldul creditului. Totodată, graficul de rambursare (filele 52-62) prevede în mod clar fiecare sumă lunară percepută reclamanților, în calitate de consumatori, cu titlu de comision de administrare. Nu se poate aprecia că nu a fost individualizat momentul de la care se percepe acest comision sau perioada de percepere, în condițiile în care în clauză s-a menționat în mod clar că el este datorat lunar, împreună cu rata, fiind astfel evident că este aplicabil pe toată perioada contractuală. La încheierea contractului, consumatorul a putut înțelege exact cuantumul sumei percepute lunar de instituția de credit cu acest titlu și nu se poate susține că s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, comisionul fiind exprimat în sumă totală în grafic și el scădea în fiecare lună, ceea ce exclude orice echivoc.
În ceea ce privește condiția obiectivă reprezentată de dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților cu consecința procurării unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului, astfel cum prevede art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței CJUE din cauza Mohamed Aziz vs. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, C-415/11, EU:C:2013:164, pct. 76, noțiunea de „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul având în vedere mijloacele de care dispune pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.
Comisionul de administrare lunar de 0,15 %, lunar, plătibil începând cu scadența a 13-a, aplicat la valoarea soldului, vizează diferite costuri și resurse implicate de bancă, activitățile concrete efectuate nefiind obligatoriu să fie arătate în contractul încheiat de părți, în contract fiind incluse numai aspectele relevante din perspectiva consumatorului. Consumatorul trebuie să ia cunoștință de motivul perceperii unor anumite comisioane, însă nu se poate impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului de administrare credit. Astfel, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui, nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, anume administrarea creditului.
Prin urmare, instanța reține că sumele percepute de către pârâtă cu titlu de comision de administrare sunt aferente unui serviciu prestat de bancă, iar rațiunea perceperii acestora rezultă din chiar denumirea comisionului, respectiv activitatea de administrare a creditului, care include diverse operațiuni și costuri. Nu se poate declara că are caracter abuziv această clauză privind comisionul de administrare deoarece este calculat ca un procent din soldul curent, instituția de credit nefiind obligată să stabilească o sumă fixă.
În consecință, instanța reține că această clauză nu are un caracter abuziv și nu se va putea constata nulitatea acesteia.
Referitor la verificarea condiției subiective, respectiv a faptului de a ști dacă dezechilibrul creat este în contradicție cu cerința de bună-credință, conform pct. 69 din hotărârea Mohamed Aziz, EU:C:2013:164, este important să se verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.
În speță, nu se poate reține că pârâta a avut o atitudine de rea-credință atunci când a introdus această clauză în contract. Reclamantul a avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisioanelor, iar în privința acestor comisioane nu se poate susține imposibilitatea consumatorului de a aprecia costurile creditului, în mod obiectiv și raportat la prevederile contractuale. Nu pot fi reținute susținerile reclamanților în sensul că modul de calcul al comisionului de administrare nu este explicat în cuprinsul contractului de credit deoarece clauza are caracter clar și din punct de vedere al consecințelor economice pe care le produce în patrimoniul acestora. Această clauză a fost cunoscută și însușită de către reclamant și are caracter clar și inteligibil în ceea ce privește cuantumul sumei datorate și nu există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.
În consecință, instanța reține că această clauză nu are un caracter abuziv și nu se va putea constata nulitatea acesteia.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod nelegal cu titlu de comision de administrare, precum și plata dobânzii legale aferente sumei percepute cu titlu de comision de administrare, calculată de la data fiecărei plăți până la data plății efective a debitului principal, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată. În cauză, instanța a constatat că acest comision este legal prevăzut în contract și nu este abuziv, iar în consecință, sumele încasate de către pârâtă au fost încasate în mod legal și nu se impune restituirea acestora.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) și (2) C.proc.civ., întrucât cererea reclamanților urmează să fie respinsă, în ceea ce privește cheltuielile de judecată formulate de către pârâtă, reclamanții fiind în culpă procesuală, instanța urmează să îi oblige pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 1.099 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (fila 252).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanții M. A.-G. și M. Ș., domiciliați în București, ., ., ., cu domiciliul procesuala ales la C.. Av. D. B. din București, .. 42, ., sector 5 în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK NV, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, corp C, ., cu sediul procesual ales la SCA Eversheds L.&G. din București, sector 1, Calea Victoriei, nr. 145, V. Center, ..
Obligă reclamanții la plata către pârâte a sumei de 1.099 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.TDIL/Thred.TCI/6 ex./03.03.2016
| ← Anulare act. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Succesiune. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
