Anulare act. Sentința nr. 4325/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4325/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 05-06-2015 în dosarul nr. 4325/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4325
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 05.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: R. S.
GREFIER: A. R. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act-clauze abuzive, privind pe reclamanta D. L.-M. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV și C. E. Ipotecar IFN S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-a prezentat reclamanta, prin avocat substituent în baza împuternicirii de substituire pe care o depune la dosar, și pârâtele, prin avocat, A. Ț., în baza împuternicirii avocațiale ._/2015, aflată la fila nr. 152 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Instanța pune în vedere reclamantei să facă precizări cu privire la identificarea clauzei de risc valutar.
Reclamanta, prin avocat, arată că nu poate identifica această clauză de risc valutar, în contractul de credit, ea putând fi interpretată din întregul contract. Se referă la faptul că riscul valutar este suportat doar de către consumator, nefiind suportat în solidar cu profesionistul, respectiv cu banca.
Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Reclamanta, prin avocat, solicită respingerea excepției necompetenței materiale, raportat la valoarea pretențiilor solicitate având în vedere că a solicitat restituirea doar a comisionului de acordare, însă față de precizările făcute pentru stabilirea competenței, lasă soluția la aprecierea instanței.
Pârâtele, prin avocat, solicită admiterea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București. Arată că anumite capete de cerere, respectiv capetele de cerere 4 și 5 sunt neevaluabile în bani. Raportat la dispozițiile art. 94 și 99 Cod pr.civ., în conformitate cu care, întrucât sunt capete de cerere neevaluabile în bani, sunt de competența tribunalului și față de dispozițiile art. 99 Cod pr.civ., în măsura în care există mai multe capete principale de cerere, iar unele dintre ele atrag competența unei instanțe superioare în grad, în măsura în care acestea se întemeiază pe un titlu comun sau au o cauză comună (ca și în cauza de față), acestea trebuie soluționate împreună de către instanța superioară, în cauza de față instanța superioară este Tribunalul București. Solicită admiterea excepției și declinarea competenței de soluționare către Tribunalul București.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.02.2015, reclamanta D. L. - M. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV, reprezentată prin mandatarul ei, C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Ipotecar IFN SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art.5.1 lit. b, din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 04.03.2008 și, pe cale de consecință, anularea acesteia, restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare la care se va adăuga dobânda legală aferentă, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art.453 Noul Cod de procedură civilă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 04.03.2008, s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ între pârâta de rând doi și reclamantă, pentru suma de_ CHF.
Reclamanta a menționat faptul că a contractat inițial cu C. E. Ipotecar IFN SA și nu cu C. E. Bank (România) SA.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000, reclamanta a solicitat să se constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul. Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Însă cel mai grav este că voința clientului este alterată la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar putea duce la pierderea avansului plătit de client în ante-contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul ce ar urma să fie finanțat cu acel credit.
În ceea ce privește comisionul de acordare în cuantum de 2330,16 CHF prevăzut la art.5.1.lit.b, s-a considerat că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.
În ceea ce privește comisionul de acordare în cuantum de 2330.16 CHF prevăzut la art. 5.1 fit. B,reclamanta a considerat că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision. De asemenea s-a apreciat că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii. Din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.
În ce privește comisionul de acordare a creditului, perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 2330.16 CHF, s-a menționat că reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii.
În privința caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, s-au învederat următoarele:
Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contract avute în vedere la data contractări creditului și, în consecință, incumba în sarcina reclamantului obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora acesta și-a exprimat voința de a se angaja juridic.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul sau prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Reclamanta a citat art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000, învederând că raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către Banca care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influența conținutul acestora, fapt ce determină inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât reclamanta, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
În aprecierea echilibrului / dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporțional.
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luată în calcul și aptitudinea acesteia de a îndrepta conținutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale.
Dispozițiile în vigoare la momentul încheierii contractului OG.21/1992 art. 10, lit b. - de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative si condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau a tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor și prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5.04.1993, nu au fost respectate.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, s-a considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații, din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra subsemnatei a riscului generat de hipervalorizarea CHF.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsura în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echitații si bunei - credințe.
Având în vedere prevederile art. 970 C.Civ conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea si încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita aceasta obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanta considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter, general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică. Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluție legislative una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în Noul Cod Civil fără a se putea reproșa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiție în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei; referitoare la preț într-un contract cu executare succesivă.
Reclamanta a citat și art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, precizând că achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract sa se facă în moneda națională.
De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echitații și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.
Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda naționala a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitații.
Ulterior încheierii contractului, moneda CHF a avut o constantă apreciere față de moneda națională, leu-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plății creditului împrumutatul fiind pus în situația de a plăti în prezent o rată lunară într-un cuantum mai mult decât dublu față de data încheierii creditului, o creștere efectivă de peste 100 % a sumelor de bani în lei necesare a achita rata stabilită în CHF.
Pornind în această analiză, în raport de dispozițiile art.4 din Legea nr. 193/2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art.6.1 din contract, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influențeze natura ei, așa cum s-a reținut mai sus contractul de credit încheiat de părți fiind unul standard preformulat iar condițiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de pârâtă în general pe piață la epoca acordării lui.
Apoi, această dispoziție contractuală ce nu a fost negociată direct cu reclamantul este abuzivă în raport de dispozițiile art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseși și în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza respectivă nu îndeplinește criteriile bunei credințe, echilibrului și transparenței deși în virtutea necesității existenței unui echilibru contractual și a executării convențiilor cu bună - credință, banca avea obligația,de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elvețian, sub aspectul modului în care este suportat .riscul de credit eventual, obligația pe care a ignorat-o cu desăvârșire.
Reclamanta a considerat că se impune a se reține și considerațiile Curții Europene de Justiție în cauza A. Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13, situație identică cu cea prezentata.
În speță, banca nici nu a informat reclamantul cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că dacă banca și-a fi îndeplinit aceste obligații legate, reclamanta ar fi cunoscut consecințele economice ce le-ar suporta și ar fi putut cântări oferta în cunoștință de cauză.
În speță, obligația reclamantei a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu lei românești la o valoare mai mare de peste 100 % decât la data încheierii contractului de credit datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor moneda CHF a avut o apreciere radicală față de moneda națională, leu-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plății creditului aspect ce face vădit injustă obligarea reclamantului la executarea obligației în continuare în această modalitate deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor și întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de reclamant prin prisma noțiunii de consumator mediu și normal informat și în lipsa unei informări obiective din partea băncii; reclamantul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menționat nimic în privința riscului valutar.
Rezultă așadar necesitatea adaptării contractului ca soluție la această impreviziune și ca soluție la restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante în ipoteza existenței unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, OG nr. 21/199, OUG nr. 99/2006; OUG nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr. 50/2010; Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 si urm Noul Cod de Procedura Civila, art. 480. 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus înscrisuri (f.13- 106).
La data de 30.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În fapt, între C. E. Ipotecar, în calitate de creditor, și D. L.-M., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 04.03.2008 prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 116.508 CHF în vederea achiziționării unui imobil.
Ulterior, la data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar și C. E. NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. NV, notificată împrumutatului prin adresa atașă prezentei alături de borderoul de comunicare.
Contractul de credit a fost modificat prin: Actul adițional nr. 1/10.02.2010 prin care: s-a acordat o reeșalonare a creditului pentru 12 luni, împrumutata a fost scutită de plata principalului si a dobânzii pe perioada reeșalonării; prin Actul adițional nr. 2/10.05.2011 - prin care s-a acordat o reeșalonare a creditului de 12 luni, s-a modificat modalitatea de calcul a dobânzii, respectiv de la UBOR 6M + 4% la LIBOR 3M + 2,5% pe perioada reeșalonării a fost eliminat comisionul de rambursare anticipată, împrumutata a fost scutită și de plata principalului pe perioada reeșalonării; prin Actul adițional nr. 3/15.06.2011; prin Actul adițional nr. 4/05.09.2012 - prin care: s-a acordat o reeșalonare a creditului de 12 luni, împrumutata a fost scutită și de plata principalului pe perioada reeșalonării; prin Actul adițional nr. 5/11.09.2013 - prin care: s-a acordat o reeșalonare a creditului de 12 luni, s-a modificat modalitatea de calcul a dobânzii, respectiv de la LIBOR 6M + 4% la LIBOR 3M + 3% pe perioada reeșalonării, împrumutata a fost scutita și de plata principalului pe perioada reeșalonării.
Pârâtele au invocat excepția netimbrării, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale. Cu privire la capătul principal de cerere, prin care se solicită denominarea/conversia împrumutului, s-a apreciat, în condițiile în care acesta se întemeiază pe normele de drept comun, respectiv pe Codul civil, ca drept substanțial, acesta urmează a fi timbrat la valoare.
S-a invocat și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București, raportat la precizările reclamantei cu privire la valoarea cererii introductive, dar si raportat la caracterul evaluabil sau neevaluabil aș capetelor de cerere.
Din analiza acțiunii introductive, se observă că există mai multe capete principale de cerere, inclusiv capete de cerere neevaluabile în bani, așa cum este cel prin care s-a solicitat înghețarea, cursului și denominarea sau evaluabile de depășesc limita de 200.000 lei, în conformitate cu prevederile art. 95 pct. l Cod Procedură Civilă.
Pârâtele au invocat art. 99 (2) Cod Procedură Civilă învederând că, în cazul concret supus analizei, capetele de cerere privind caracterul abuziv sunt fundamentate pe un titlu comun - Convenția de credit și au aceeași cauză, ceea ce determină necesitatea soluționării acestora împreună. Astfel, acele capete neevaluabile în bani atrag competența instanței de grad mai înalt, respectiv Tribunalul București.
Pârâtele au invocat și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect presupusa clauză de risc valutar, având în vedere că reclamanta face vorbire despre o anumită clauză de risc valutar, însă omite să precizeze în concret unde se regăsește ea în contract. Întrucât nu se poate determina despre care clauză contractuală este vorba, iar în opinia pârâtelor o astfel de clauză nu există în contract, motiv pentru care au solicitat respingerea acestui capăt de cerere, pe cale de excepție, ca lipsit de obiect.
Cu privire la admisibilitatea capătului de cerere referitor la înghețarea cursului si conversia creditului din CHF în RON, s-a învederat că în concret se solicită ca instanța de judecată să intervină în contractul încheiat între părți și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii actului.
O astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât nu are temei legal în legislația națională sau europeană.
Restabilirea echilibrului contractual, în cazul existenței unor clauze abuzive nu se poate face de către instanța de judecată prin adăugarea unor drepturi ale reclamantei (sub forma completării contractului cu alte clauze), ci doar prin eliminarea clauzelor care conferă comerciantului drepturi care dezechilibrează contractul (art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000).
În sensul celor arătate este chiar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Nu există un temei legal care să justifice o soluție juridică de completare sau de modificare a contractului de credit.
Temeiul principal al cererii de chemare în judecată, cel puțin în ceea ce privește capătul prin care se solicită anularea anumitor clauze, îl constituie Legea nr.193/2000, act normativ care prevede ca unică sancțiune nulitatea clauzelor abuzive.
Nu există o obligație contractuală sau legală în sarcina comerciantului privind informarea cu privire a certitudinea aprecierii unei monede și a indicării gradului în care se va aprecia.
Relevant este că OUG nr. 50/2010, act normativ emis de legiuitor după ce efectele economice negative asupra clienților care au accesat credite în franci elvețieni se produseseră, conține un întreg capitol dedicat informării precontractuale a clienților, și anume Capitolul II - Informații și practici preliminare încheierii contractului de credit.
Nici conform normelor din prezent, banca nu are obligația de a informa un client asupra consecințelor riscului valutar prin prisma unei anticipări a creșterii acestuia, întrucât nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar.
Banca nu avea cum să cunoască, la data acordării creditului, evoluția viitoare a cursului CHF/RON.
Valoarea cursului anunțată în fiecare zi de către Banca Națională a României (BNR) nu este stabilită de instituție, ci se formează prin flotare liberă. Banca centrală poate influența evoluția dintr-o zi a cursului prin intervențiile pe care le face pe piață. Dacă cumpără lei in cantități mari, valoarea acestei monede va crește, deoarece cantitatea disponibilă pe piață se reduce, însă pe termen lung nici Banca Națională, cu atât mai mult băncile individuale nu pot influența creșterea sau scăderea cotației de piață a unei valute.
De asemenea, pârâtele au invocat prevederile Legii nr.193/2000, alin.1 lit.p, alin.2 din anexă, alin.1 lit.a, p și t.
Tocmai din faptul că anexa la Legea nr.193/2000 se recunoaște posibilitatea implicită a comerciantului de a stabili prețul unui produs sau serviciu în monedă străină și totodată, în mod expres, că variația prețului unui produs sau serviciu (exprimată în moneda națională) datorată evoluției cursului de schimb, nu determină caracterul abuziv al respectivei clauze.
Reclamanta nu invocă nelegalitatea restituirii creditului în CHF decât în subsidiar, ci chiar acordarea lui din start în CHF, fapt care ar trebui să determine transformarea creditului într-un credit în RON, or acordarea unui credit în valută nu are cum să reprezinte un comportament abuziv din partea băncii.
Pârâtele au invocat art. 1578 din Codul civil din 1864 și art.2164 din Noul Cod civil.
În consecință, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
În sensul susținerilor noastre s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiat cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale ~ Hotărârea din 30.04.2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera.
Or, prin acțiunea prezentă se încearcă exclusiv eliminarea riscului valutar pe care-l suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, ceea ce echivalează, în esență, cu nesocotirea principiului legal al nominalismului.
În cazul de față, nu s-ar putea pune problema aplicabilității impreviziunii, în condițiile în care moneda j creditului este aceeași ca la încheierea contractului (din această perspectivă, prestația reclamantei nu a crescut, fiind întotdeauna alegerea împrumutatului în ceea ce privește moneda creditului), diminuarea veniturilor și situația personală financiară defavorabilă a reclamantei neputând constitui suficiente motive pentru a determina modificarea unilaterală a unui contract legal încheiat, conform voinței subiective a acesteia.
Pe piață, la momentul, respectiv, existau atât credit CHF, cât și în RON sau EUR. Așadar, alegerea monedei putea fi făcută în mod liber de către clienți, fără a mai fi necesară negocierea contractului de credit.
Contrar susținerilor reclamantei, pârâtele au învederat faptul că art.3 alin.1 din regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar nu poate constitui fundament juridic pentru înghețarea cursului valutar și/sau schimbarea monedei creditului conform voinței subiective a împrumutatului.
Norma legală de care se prevalează reclamanta nu este aplicabilă în speță, întrucât interdicția părților într-o altă monedă decât cea națională se aplică stric în ceea ce privește comerțul cu bunuri și servicii. Or, creditele imobiliare, ipotecare, de investiții și de consum subscriu noțiunii generale de comerț cu bunuri și servicii, fiind o activitate prin legi speciale, acte normative care acordă în mod expres instituțiilor de dreptul de a acorda credite și în altă monedă decât cea națională.
Prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de acordare este reglementată în două legi speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2)din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi"
Prin inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece același raport juridic nu poate fi legal și ilegal în aceiași timp.
Având în vedere natura contractului, în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract. De asemenea, perceperea comisionului de acordare, astfel cum s-a menționat, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatorii.
Standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie contractul, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea unui termen pentru semnarea contractului, termen care este prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele contractuale.
Este foarte posibil ca un client, cum a fost și cazul de față, să accepte oferta personalizată care i se face și atunci se trece direct la semnarea contractului de credit, însă acest lucru nu înseamnă că nu avea posibilitatea să negocieze.
Proba contrară acestui fapt, adică proba faptului că un anumit client avea posibilitatea reală de a influența clauzele contractului se face prin dovedirea posibilității clientului de a negocia, de a propune o contraofertă anterior semnării efective a contractului.
În cazul de față, pârâtele au apreciat că au făcut pe deplin această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client.
Mai mult, clientul a obținut mai multe facilități concretizate sub forma unei scutiri totale de la plata comisionului de administrare, precum și de numeroase reeșalonări, așadar nu poate susține că nu a negociat contractul.
Clauza cuprinsă în art.5 .1 lit.b) este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil și nu este contrară bunei – credințe.
Or, condiția privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul.
În acest sens s-a pronunțat și instanța europeană a arătat în cauza C 26/13 A. Kasler Contra OTP.
Deci evaluarea consecințelor economice care reglementează comisionul de acordare este întotdeauna posibilă în cazul unui consumator mediu.
Clauza cuprinsa în art. 5.1 lit b) din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând, pârâtele au solicitat să se aibă în vedere că simpla acordare a unui credit presupune o . proceduri inerente acestei activități comerciale, proceduri pe care împrumutatul este nevoit să le efectueze în vederea acordării creditului solicitat de către reclamantă.
Nu poate fi vorba despre un dezechilibru câtă vreme, în schimbul acestui drept de a încasa comisionul de acordare, împrumutătorul prestează serviciile de analiză a documentației depuse la dosarul de credit.
Comisionul de acordare constituie obiect al convenției părților – art.5.1 lit.b, obligația asumată de reclamantă fiind previzibilă.
Clauza cuprinsa în art. 5.1 lit b) din Contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului.
Pârâtele au invocat prevederile art.2 lit.h din Legea nr.190/1999.
Astfel cum este prevăzut în legea privind creditul ipotecar, lege specială care derogă de la dreptul comun în materie, comisioanele, inclusiv comisionul de acordare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta la rândul său, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracțiune din rata dobânzii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit.
Comisionul de acordare face parte din prețul contractului de credit, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr.193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pârâtele au învederat faptul că prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, motiv pentru care au solicitat respingerea solicitării reclamantei de acordare a dobânzii legale.
Dobânda legală nu reprezintă altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.
În sistemul Codul civil din 1864, punerea în întârziere în ceea ce privește dobânda în materie comercială curgea de la data scadenței, fără a fi necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a împlinit.
În reglementarea prezentă a fost păstrată aceeași reglementare în materie comercială, conform obligațiilor ( purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispozițiile art. 1489 N.C.C. si 1535 N.C.C. Dreptul creditorului de a percepe dobânda moratorie este instituit de la scadență la momentul plății. Astfel, în cazurile incluse în aria de aplicabilitate a Noului Cod Civil, legiuitorul a prevăzut faptul că nu mai este punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a împlinit.
Cererea ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat este înregistrată de reclamanta pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București abia în 2015, iar obligația de plată a sumelor (capitalul) la care se solicită acum dobânda legală nu există înainte de soluționarea prezentului dosar.
În acest sens, un principiu esențial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid și va produce efecte juridice, cel puțin până la momentul constatării nulității sale șl/sau anulării sale de către o instanță de judecată, în sistemul judiciar românesc neexistând nulități de drept.
În privința termenului de executare, prin prevederea art. 1522 (3) teza a doua din Noul Cod Civil, legiuitorul a tranșat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind că, ori de câte ori creditorul nu stabilește un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, Banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamanta, nu erau datorate.
În aceste condiții, pârâtele consideră ca solicitarea reclamantei de obligare a subscriselor la plata dobânzii legale este vădit neîntemeiată solicitând respingerea acesteia.
În opinia pârâtelor, acest argument nu poate fi primit întrucât aceste dispoziții sunt preluate din Noul Cod Civil, iar convenția, ce reprezintă obiectul analizei în cadrul prezentului dosar, a fost încheiată sub imperiul Vechiului Cod Civil, fiind guvernată în totalitate de acesta. Singurele situații în care s-ar putea avea în vedere disp. Noului Cod Civil ar fi acelea când s-ar avea în vedere efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare ale noului cod, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, I adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, ipoteza anulării unor clauze pretins abuzive neregăsindu-se între cele enumerate anterior.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar afla în ipoteza de a da eficacitate disp. Noului Cod Civ., ce a instituit lizibilitatea anulării sau reducerii prestației lezionare, se observa că nu este îndeplinită o condiție esențială în vederea constatării leziunii majorului, și anume acțiunea în anulare a contractului este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii Contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția să subziste până la data cererii în anulare.
Însă, pentru a putea retrage banii din cont, trebuie să prezinte la bancă dovada că a depus acest avans. Astfel, Banca nu a condiționat acordarea creditului de depunerea acestui avans si prezentarea C dovezii la Bancă, ci doar retragerea banilor din cont era condiționată de îndeplinirea acestui criteriu.
În drept, pârâtele au învederat prevederile 201 (1) și urm. C.proc civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, OUG 50/2010.
La întâmpinare, pârâtele au depus înscrisuri (f.173 - 267).
Analizând actele și lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București, instanța reține următoarele:
Conform art. 123 alin. 1 Cod procedură civilă, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.
În speță reclamanta a formulat mai multe capete principale de cerere, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art.5.1 lit. b din Contractul de facilitate de credit și de Garanție nr._/04.03.2008, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea în monedă națională a plăților.
În privința capătului de cerere prin care se contestă clauzei prevăzute de art. 6.1 din contract potrivit căruia rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, instanța constată că acesta nu este evaluabile în bani, având în vedere obiectul clauzei contractuale contestate.
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
Împrejurarea că această clauză influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutat nu este de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauza analizată nu stabilește în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutatului ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea contractului, care depășește 200.000 lei.
Instanța apreciază că aceleași argumente sunt incidente, corespunzător, și în cazul capetelor de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea în monedă națională a plăților.
Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta D. L. – M., CNP_, cu domiciliul ales la CA C. M. V., din București, Calea Rahovei nr.266-268, corp 60, etaj 2, camera 8, sector 5 în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV, reprezentată prin mandatar, C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Ipotecar IFN SA, J40/_/2004, CUI_, ambele cu sediul ales în București, . nr.31, sector 1, în favoarea Tribunalului Municipiului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. R.S./Thred. M.M.
6 ex./2015
| ← Succesiune. Sentința nr. 4329/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4226/2015. Judecătoria... → |
|---|
