Anulare act. Sentința nr. 4701/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4701/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 4701/2015
Dosar._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4701
Ședința publică din data de 16.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: Ș. G.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții I. M.-D. și I. I.-R. în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV, având ca obiect anulare act - clauze abuzive.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 09.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 16.06.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 24.02.2015 sub nr._, reclamanții I. M.-D. și I. I.-R. au formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâților C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A. prin care a solicitat constatarea nulitații absolute a clauzelor 5.1 lit. b) și c), din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 12.03.2008 și obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la zi, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către parate, valoarea cererii însumând valoarea de_,15 CHF (_,45 lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 1496,46 CHF (6178,58 lei), cu valoarea sumelor plătite ca și comision de administrare de la data semnării contractului – 9216,69 CHF (_,87 lei) precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanții au menționat că cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei de timbru conform art. 29 alin. (1) lit. f din QUG 80/2013.
În motivarea cererii, reclamanții au menționat că aveau calitatea de împrumutați, dobândită în baza Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 12.03.2008.
Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voința și limitele sale, Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a parților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată său fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului.
Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerința a obligațiilor contractuale implicite de bună credința și echitate (art. 970 alin. l și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).
Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat între părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătură contractuală intrinseca și profundă pe care contractul o creează intre părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele
Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confunda cu domeniul bunei-credințe, deși buna - credința este, în dreptul român, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul nostru..
Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).
Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”) iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voința sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voința alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele, moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).
Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competentă de reechilibrare a prestațiilor parților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consta în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect fata de consumator, pe lingă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecința, neputând negocia contractul cu clientul.
Voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indica clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
În ceea ce privesc cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive, reclamanții au invocat prevederile art. 4 alin (1) și alin (2) și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 din Legea nr. 193/2000- textele legale anterior din care reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 12.03.2008 încheiat de către părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între părți - reclamanții aflați în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiză) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Reclamanții au solicitat că pârâtele să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept “speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.).
Clauzele criticate de reclamanți au fost:
Clauza 5.1 lit. b) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului Contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” a fost catalogată de reclamanta ca fiind abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru că o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanții au menționat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, perceperea comisionului creând un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului) și a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute. De asemenea, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credința intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit fata de drepturile celeilalte părți (consumatorul). Pârâtele au înserat în contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.
Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr.190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.
O altă clauză contestată de către reclamanți a fost clauza 5.1 lit. c) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a”, calificată ca fiind abuzivă, având în vedere că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimat iar caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadenta a 13-a) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.
Reclamanții au menționat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica la ce se aplică acest procent, iar acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Caracterul abuziv rezultă din faptul că pârâtele nu și-au îndeplinit obligația de informare ceea ce a dus la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Reclamanții au precizat că comisionul de administrare a reprezentat o dobândă mascată, un procent foarte important din rată.
În drept cererea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod.Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art; 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 (art. 274 din Vechiul Cod de Procedura Civilă) din Noul Cod de Procedura Civilă.
În dovedirea, reclamanții au solicitat încuviințare probei cu înscrisuri depunând, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 12.03.2008, practica relevanta a instanțelor din România.
La data de 25.03.2015, pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV prin MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A. au depus, prin serviciul registratură, întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În cauza dedusă judecății reclamanții își întemeiază cererea prin raportare la contractul de credit nr._/19.09.2008, având ca obiect acordarea de către bancă a unui împrumut bancar în valoare de_ CHF („Contractul de credit”).
Inițiativa încheierii Contractului de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamanților, care s-au adresat pârâtelor pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către bancă. Prealabil încheierii Contractului de credit, C. E. Ipotecar IFN S.A. s-a prezentat o ofertă de credit, în care erau stipulate toate costurile creditului.
La data de 31 martie 2009, C. E. Ipotecar IFN S.A. a cesionat către C. E. Bank NV (bancă constituită legal și funcționând conform legilor din Olanda) toate creanțele din portofoliul său însoțite de toate drepturile accesorii aferente. Ulterior, la data de 5 decembrie 2011, C. E. Bank NV a cesionat aceleași creanțe către C. E. Bank (România).
În ceea ce privește lipsa indicării obiectului cererii și valorii lui, pârâtele au menționat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții solicită obligarea pârâtei la restituirea unor sume achitate cu titlu de comision de administrare, dar nu indică înscrisurile corespunzătoare care să dovedească încasarea acestor sume de către C. E. Ipotecar IFN, în conformitate cu dispozițiile art.194 pct. c din C.pr.civ., iar aceștia aveau obligația să indice valoarea pretențiilor lor și să precizeze în mod detaliat modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor doveditoare corespunzătoare, conform art. 194 pct. c și e C.pr.civ.
Totodată pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Ipotecar Ifn Sa și a invocat prevederile art. 36 C.pr.civ. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului dedus judecății. Astfel, dacă partea împotriva căreia este formulată cerere nu este subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății său persoană față de care se poate realiza interesul de care se prevalează reclamantul, partea adversă sau instanța din oficiu vă invoca excepția lipsei calității procesuale pasive, cere-e urmând a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă. Mai mult decât atât, privitor la raportul procesual civil, regulă generală statuează că reclamantul este cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât și pasivă, pornind de la împrejurarea că obiectul procesului civil îl constituie un raport juridic în care figurează un subiect activ - reclamantul - și un subiect pasiv, persoana care incumbă obligația corespunzătoare dreptului valorificat prin acțiune.
Reclamanții solicită, în contradictoriu cu pârâții C. E. Bank NV și C. Ipotecar IFN SA, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare diferenței achitate în plus prin modificarea ratei fixe a dobânzii, iar în cauza dedusă judecății, raportat la capătul de cerere menționat, nu există identitate între persoana pârâtului și subiectul pasiv al raportului dedus judecății motiv pentru care au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
Totodată pârâtele au precizat că clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive întrucât prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele, nu pot face pot analizate din perspectiva caracterului abuziv și au invocat prevederile art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a prevederile directivei în detrimentul dreptului național contrar. În conformitate cu art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48, dobânda anuală efect D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor”.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total creditului. Acest cost, împreună cu marjă de profit formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum.
În cauza dedusă judecății redactarea clauzelor din Contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate, neexistând niciun dubiu în ceea ce privește modalitatea de clacul, soldul asupra căruia comisioanele urmează a fi aplicate perioadele de timp pentru care urmează a fi aplicată dobânda. Rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convenției de credit, motiv pentru care au solicitat aplicarea prevederilor art. 4 alin. 5 al Legii nr. 193/2000, prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și eliminare din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
Totodată pârâtele au arătat că clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare stric dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, contractul fiind încheiat în luna mai 2008, la acel moment contractele de credit pentru investiții imobiliare fiind reglementate de Legea nr. 190/1999.
În continuare pârâtele au invocat prevederile art. 4 alin. 1)din Legea nr. 193/2000 menționând că prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii și anume clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credințe, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului sau niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.
În ceea ce privește condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul, în definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului său serviciului respectiv. ”
Faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului., iar în măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
În ceea ce privește condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj că urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului, iar prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
În ceea ce privește criteriul bunei-credințe pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., au precizat că buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Pârâtele au menționat că persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.
Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale, în concluzie, reclamanta a cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația acestuia este una cu executare succesivă. Perceperea comisionului de administrare, acordare este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamantă prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta, iar dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca.
În ceea ce privește criteriul echilibrului contractual pârâtele au invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Dezechilibrul trebuie să fie în rem. Potrivit legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.
De asemenea au precizat că au acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale liber agreate. Perceperea comisionului de administrare și a dobânzii a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ., conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
Totodată au menționat că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a preciza însă în mod concret de unde rezultă aceste sume, iar admiterea acțiunii nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte, această excepție de la principiul restituțio în integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, fiind „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.
De asemenea au menționat că nu poate fi considerată abuzivă nici clauza referitoare la dreptul instituției de credit de majoră cuantumul dobânzii în cazul plății cu întârziere a sumelor ce decurg din contract. Această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ, întrucât se activează doar în cazul culpei contractuale.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.205 și următoarele din Codul de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007 .
În dovedire, pârâtele au solicitat încuviințare probei cu înscrisuri.
La data de 14.04.2015 reclamanții au transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN, în cauza dedusă judecății nu a operat nicio novație cu privire la raportul juridic obligațional, având în vedere că una din condițiile esențiale pentru intervenirea acestui mod de transformare a obligațiilor este ea voința părților de a nova să fie clar exprimată, iar în cauză nu s-a făcut dovada acordului expres al reclamanților pentru operarea novației.
În concluzie, orice acțiune demarată având ca fundament juridic contractul de credit, indiferent că este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a actului juridic, urmează să se soluționeze în contradictoriu cu părțile care justifică legitimitatea în cadrul raportului juridic de împrumut, fie calitatea de creditor, fie pe cea de debitor.
Prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului, iar cesiunea de creanță nu poate determina lipsa calității procesuale pasive într-o cauză privind nulitatea parțială a contractului întrucât cauzele nulității sunt anterioare cesiunii.
Întrucât reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor S.C. Cretin E. Ipotecar IFN S.A. și C. E. Bank NV la restituirea sumelor plătite în contul comisionului de acordare și administrare din momentul încheierii contractului și până la zi ca urmare a constatării acestor clauzele ca fiind abuzive, reclamanții au precizat că aceste aspecte țin de fondul cauzei, astfel încât C. E. Ipotecar IFN S.A. și C. E. Bank NV au calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art. 36 C.pr.civ., existența sau inexistentă drepturilor șl obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
În concluzie au solicitat respingerea excepției invocate de către pârâte în întâmpinare.
In probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri.
Cerere scutită de la plata taxei de timbru conform ar.29, lit.f din OUG 80/2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Cu privire la excepția ce vizează lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA, instanța constată că, conform disp. art.36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Rolul instanței constă numai în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului.
În cauza de față, între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA și reclamanți a fost semnată oferta de credit și încheiat contractul de facilitate credit și de garanție.
În consecință, din punctul de vedere al comisionului de acordare și comisionul de administrare ce se solicită a fi restituită contravaloarea, C. E. Ipotecar Ifn SA, deține calitate de subiect în raportul juridic încheiat cu reclamanții, astfel că se va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei retine că, între reclamanți în calitate de împrumutați și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor - ipotecar a intervenit contractul de facilitate de credit și de garanție nr. nr._/12.03.2008, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar, pentru achiziția unui imobil, în cuantum de_,80 CHF, cu o perioadă de rambursare de 360 de luni de la data primei trageri din credit. (Contract filele 10 și urm. dosar).
Potrivit art. 8.13 contractul dintre părți se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 și cu graficul de rambursare. Potrivit planului de rambursare credit, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat.
Reclamanții au calitatea de consumator în sensul art.2 alin.1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art.2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate, prin urmare raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.
De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.
Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanților este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauza inserată la art. 5.1 lit.b referitor la comisionul de acordare si clauza inserată art.5.1 lit.c) referitor la comisionul de administrare din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit.
Din cuprinsul contractului rezultă in ceea ce privește comisionul de acordare că care a fost determinat în cuantum fix, de 1497 CHF, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Mai rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% și este plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se menționa însă în mod precis la ce se aplică procentul și ce înseamnă scadența a 13-a, însă, contractul de credit se completează cu condițiile generale de creditare prezentate în anexa nr.1 și cu graficul de rambursare, potrivit cu care, începând cu scadența celei de a 13-a rată se percepe comisionul de administrare lunar de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat.
Consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat prin simpla lecturare a acestui plan de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea ajunge la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată.
Raportat la declarația expresă a împrumutatului cuprinsă la art.8.16 din contract, potrivit căreia „împrumutatul/codebitorul declară că cu citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare”, declarație aflată sub imperiul principiului irevocabilității, instanța retine că opțiunea reclamanților de a contracta în condițiile Contractului de facilitate de credit și de garanție cu actul adițional subsecvent a fost liberă, iar în speță prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale criticate instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000, a fost răsturnată.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, instanța apreciază că nu se poate reține îndeplinirea acestei condiții în speță.
Instanța reține că atât la momentul studierii ofertei de credit, cât și la momentul încheierii contractului de credit, reclamanta avea posibilitatea efectivă să cunoască obligativitatea achitării unei dobânzii variabile si a comisionului de administrare al cărui cuantum a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului (0,15 %), modul de determinare a acestuia fiind detaliat în chiar oferta de credit, reclamanții nu au făcut dovada că s-au adresat ulterior Incheierii Contractului pentru a negocia cu privire la cluzele criticate, Contractul a fost semnat de reclamanți în deplină cunoștintă de cauză, astfel că nu pot invoca că se găsesc în poziția unor consumatori captivi într-un contract pe care nu au avut posibilitatea să îl negocieze, în ceea ce privește clauzele invocate ca fiind abuzive.
Instanța constată că reclamanții nu a făcut dovada că au fost împiedicați de Bancă să cunoască existența comisionului de acordare si de administrare înainte de a semna contractul de credit, ori posibilitatea revizuirii cuantumului acestora, ori că doreau excluderea anumitor clauze la momentul semnării contractului, însă nu li s-a permis, ci se observă că acestia a fost interesați numai să obtină cât mai repede suma necesară achizitionării apartamentului, fără să fie interesați la acel moment, în detaliu de costurile creditului.
Instanța retine că, în cauză, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce cuantumul comisionului și obligația de plată acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în graficul de rambursare, atât sub aspectul cuantumului, cât și a scadenței obligației de plată.
Clauza referitoare la comisionul de administrare se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, care nu este supus cenzurii prin raportare la dispozițiile Directivei nr. 93/2006.
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, clauzele privind comisionul de acordare și administrare fac parte din chiar obiectul contractului, iar art.4 al Directivei nr. 93/13/CEE care a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000 a exclus cauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. 2, dispoziția corespunzătoare din Legea nr. 193/2000 fiind cuprinsă în art. 4 alin 6.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.
În consecință, nu se reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzelor analizate, susținerile reclamanților fiind neîntemeiate. Standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie condițiile, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea termenului de 30 zile de valabilitate a ofertei, termen prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, precum s-a întâmplat în speță, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele contractuale.
Mai mult decât atât, instanța reține că legislația edictată în materia protecției drepturilor consumatorilor a prevăzut în mod expres posibilitatea inserării comisionului de administrare, astfel cum rezultă din dispozițiile art.36 din OUG 50/2010, iar art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului conform art.2 lit.h din aceeași lege
Clauza referitoare la comisionul de administrare se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, care nu este supus cenzurii prin raportare la dispozițiile Directivei nr. 93/2006. Mai mult decât atât, instanța reține că legislația edictată în materia protecției drepturilor consumatorilor a prevăzut în mod expres posibilitatea inserării comisionului de administrare, astfel cum rezultă din dispozițiile art.36 din OUG 50/2010, iar art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului conform art.2 lit. h din aceeași lege.
Pentru toate aceste motive, în baza art.4 din Legea nr.193/2000, instanța va respinge ca neîntemeiată capătul de cerere privind anularea ca abuzive ca clauzelor menționate de reclamanți.
Având în vedere că al doilea capăt de cerere este un accesoriul al primului, fiind respins acesta din urmă, instanța va respinge ca neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea sumelor de bani plătite de reclamanți cu titlu de comision de acordare și administrare, dobânzi contractuale și dobânda legală aferentă.
În baza art.453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a reclamanților, îi va obliga pe aceștia la plata în favoarea pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA a sumei de 4385,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocațial achitat conform factura fiscală și extras cont-f.87,88 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA, invocată de parate, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții I. M.-D. și I. I.-R., ambii cu domiciliul în Pitești, ., ., ., jud. Argeș și cu domiciliul procesual ales în București, ., ., sector 2 în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A. cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, ., CUI_, J40/_/2004 și C. E. BANK NV, cu sediul Karspeldreef 6A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda prin mandatar C. E. Ipotecar IFN S.A., cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, ., CUI_, J40/_/2004, ambele cu domiciliul procesual ales în București, .. 4-8, . House, . ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA cheltuieli de judecată în cuantum de 4385,43 lei.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronuntata in sedinta publica azi, 16.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
G. A. G. Ș.
Red. AG./ Tehn. ȘG
6 ex. /09.07.2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Pretenţii. Prejudiciu de imagine. Daune. Publicare informatii... → |
|---|
