Anulare act. Sentința nr. 7219/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7219/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 28-09-2015 în dosarul nr. 7219/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7219
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 28.09.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: D. B.-J.
GREFIER: B. C.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă având ca obiect anulare act/constatare clauze abuzive, privind pe reclamantul V. M., în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank România SA și intervenientul în interes propriu, I. A..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14.09.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele:
I N S T A N T A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.10.2015, reclamantul V. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank (România) SA, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și de garanție nr. NPCG415/_ din data de 26.03.2008 și eliminarea acesteia, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - L. la momentul semnării contractului (26.03.2008), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și restituirea plăților nedatorate, plăți efectuate în baza acestei clauze abuzive, actualizată cu indicele de inflație la care de adaugă dobânda legală.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit și de garanție nr. NPCG415/_ din data de 26.03.2008, având ca obiect un credit în valoare de 44.500 CHF.
La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, precum și la capacitatea reclamantului de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.
Astfel, reclamantul s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca referință cursul valutar al CHF de la acea dată (2,1-2,3 lei) însă, pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat cu consecințe destul de grave asupra capacității reclamantului de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Creșterea accelerata a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamantului obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.
Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG nr.21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din OUG nr.50/2010.
De asemenea, conform art. 57 din Legea nr. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul consumului „în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin”. Aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul sau prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării acesteia, determina un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, aceștia au considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar „Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4, art. 6, art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 18 din OG nr. 21/1992, art. 57, art. 75, art. 76 din Legea nr. 296/2004, art. 969 Cod civil, art. 194 și următoarele, art. 223 alin. 3, art. 451 Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă.
A atașat cererii introductive, în copie, următoarele înscrisuri: contract bancar pentru persoane fizice nr. NPCG415/_ din data de 26.03.2008, condiții generale la contractul de credit din data de 26.03.2008, grafic rambursare credit din data de 26.03.2008, extras de cont nr. 1 din data de 24.09.2014.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes. Pe fond a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În motivarea întâmpinării a arătat că reclamantul a invocat sancțiunea nulității clauzelor contractuale prin prisma vicierii consimțământului la momentul încheierii contractului. Or, termenul în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la premisa manifestării unui consimțământ viciat la momentul încheierii contractului este de 3 ani de la data încheierii sale.
Contractul de credit ce face obiectul judecății a fost încheiat în data de 26.03.2008, sens în care o eventuală acțiune ar fi trebuit să fie promovată în termen de maximum 3 ani de zile de la data încheierii contractului, respectiv până la data de 26.03.2011. Or, în cazul de față, urmează a se observa că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 în data de 16.10.2014, peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1968, privind prescripția extinctivă.
Lipsește interesul în formularea cererii de chemare în judecată, din perspectiva caracterului prescriptibil al dreptului material la acțiune prin care se solicită eliminarea clauzelor pretins abuzive.
Pe cale de consecință, întrucât rațiunea pentru care reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive este reprezentată de obținerea sumelor de bani plătite în temeiul acestor clauze prezumtiv caracterizate de sancțiunea nulității, sume de bani care nu mai pot fi primite întrucât pârâta nu mai poate fi obligată pe calea forței de coerciție a statului, la restituirea lor (având în vedere caracterul prescriptibil al acțiunii în constatarea nulității clauzelor contractuale), pârâta a considerat că acest demers judiciar este lipsit de interes.
Pârâta a respectat prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, respectiv art. 8 din Legea nr. 289/2004, privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice („Legea nr. 289/2004”), cât și prevederile OUG nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori („OUG nr.50/2010”), ambele texte legale impunând prestatorului de servicii să pună la dispoziția consumatorului informațiile necesare care să îi permită acestuia să încheie contractul în cunoștință de cauză și să fie în mod corect informat cu privire la întinderea obligațiilor pe care și le asumă.
Reclamantul s-a adresat băncii în vederea obținerii unui împrumut bancar în data de 25.02.2008, înregistrând cererea de credit la sediul băncii pârâte, iar contractul a fost încheiat în data de 26.03.2008, existând o perioadă de 30 (treizeci) zile în care reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a studia prevederile contractuale și de a fi informat cu privire la întinderea obligațiilor pe care și le asumă.
Contrar susținerilor reclamantului din cadrul cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile contractuale a fost stabilită posibilitatea de modificare a clauzelor contractuale, fiind necesară doar adresarea unei cereri în acest sens.
În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de piață, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
La momentul încheierii contractului, buna-credință a comerciantului a fost respectată și se poate raporta la prevederile art. 970, alin.2 Cod civil, respectiv convențiile obligă la „toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”, precum și la art.4 din Legea nr.363/2007: „practicile comerciale susceptibile să deformeze în mod esențial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al grupului”.
Clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes să își poată face o reprezentare mentală a efectelor contractului pe care și-l asumă sub semnătură și despre care declară că i-a fost explicat și a fost înțeles.
Contrar susținerilor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, evoluția monedei CHF, în sensul valorizării acesteia în raport de monedă națională, nu reprezenta un eveniment viitor și previzibil pentru Bancă.
În România, piața valutară este de tip flotare administrată, cursul de schimb al monedei naționale putând fluctua liber pe baza raportului cerere/ofertă, fără a fi necesară intervenția băncii centrale pentru menținerea cursului de schimb între anumite limite (engl. „free floating" - flotare liberă) - cu excepția intervenției în situații excepționale sau cu intervenția autorității monetare (cumpărare/vânzare de valută) dar fără a impune o anumită direcționare predeterminată a pieței (engl. „managed free floating” - flotare administrată).
Spre deosebire de statele care adoptă un sistem valutar de tip consiliu monetar (i.e. C., Bulgaria), în România cursul valutar se stabilește în baza principiilor flotării libere, deci ca urmare a modificărilor de cerere și oferta pe piața interbancară, fiind anunțat (și nu impus) de către BNR, în baza unei analize de piață. Valoarea cursului valutar este strâns legat de mediul de afaceri dintr-o țară, evoluția produsului intern brut, stabilitatea politica, producția industrială și nivelul șomajului.
Astfel, evoluția unei monede, în special a CHF - monedă recunoscută, istoric, pentru faptul că prezintă stabilitate în momentele de criză economică, datorită inflației scăzute din Elveția, stabilității sistemului bancar și politic al acestei țări - nu putea fi prevăzută, nici măcar de către Banca Centrală a Elveției. În fapt, în situația de față, nu este vorba despre o apreciere excesivă a CHF, ci despre o depreciere accentuată a celorlalte monede internaționale (în special USD și EUR), pe fondul crizei economice mondiale și a măsurilor băncilor naționale de majorare a masei monetare prin emitere de monedă nouă, în scopul depășirii dificultăților economice.
Având în vedere stabilitatea monedei elvețiene și pe fondul scăderii încrederii investitorilor și instituțiilor bancare în moneda EUR, a crescut substanțial cererea de CHF, fapt ce a determinat aprecierea acesteia în raport de celelalte monede. Această evoluție nu ar fi putut fi prevăzută nici măcar de către Banca Centrală a Elveției, dovadă fiind faptul că, în data de 06.09.2011, aceasta a anunțat măsuri drastice, respectiv instituirea urgentă a unor măsuri de control a aprecierii CHF și a ratei de schimb CHF - EUR, pentru a evita ..
Nu în ultimul rând, instanța de judecată va constata faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut faptul că, în temeiul Normei BNR nr. 17/2003, respectiv al obligației instituțiilor de credit de a administra riscul aferent activității de creditare, ar fi exclusă asumarea riscului fluctuațiilor valutare de către consumator.
Nu doar că aceste prevederi legale nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate, la data de 30.06.2010 de către Regulamentul BNR nr. 18/2010, ci nici nu privesc în vreun fel protecția consumatorului sub aspectul riscului aferent creditării în moneda străină.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut că se impune denominarea în moneda națională - RON - a plăților făcute de acesta în temeiul contractului, la un curs de schimb egal cu cel existent la data contractării creditului.
Instanța de judecată va constata faptul că acest capăt de cerere este nu numai neîntemeiat, ci și contrar dispozițiilor legale aplicabile, atât cele din sistemul de drept național, cât și cele prevăzute de normele europene.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și înghețarea cursului de schimb CHF - RON la valoarea de la data semnării contractului, cu consecința denominării în moneda națională a plăților, urmează a se observa că aceasta este nefondată, clauzele contractuale contestate neîncadrându-se categoria clauzelor abuzive.
În conformitate cu prevederile contractuale, reclamantul a încasat suma împrumutată în moneda internaționala CHF și, întrucât suma a fost acordată de Bancă în CHF, obligația restituirii la scadență a ratelor în aceeași monedă este perfect legală.
Prin urmare, există o diferență esențială între contractele de împrumut a căror sume, deși exprimate într-o monedă internațională, sunt acordate împrumutaților în moneda națională, aceștia din urmă suportând diferența de curs valutar între momentul acordării creditului și momentul plății ratelor/restituirii împrumutului și contractele în care suma este exprimată în monedă internațională, iar împrumutații primesc efectiv contravaloarea împrumutului în aceeași monedă internațională.
Astfel, întrucât una dintre principalele obligații ale debitorului o reprezintă restituirea la scadență „a lucrurilor împrumutate în aceeași cantitate și calitate” (art. 1.584 cod civil în vigoare la data încheierii contractului) consecința firească a acordării sumei de 44.500 CHF o reprezenta restituirea aceleiași sume Băncii, în aceeași monedă în care a fost acordată debitorului.
Or, în conformitate cu prevederile contractului, reclamantul nu are cum să pretindă că respectivele clauze contractuale (art. 9.1) ar avea caracter abuziv în contextul în care se înțelege că restituirea sumelor împrumutate se va face în moneda în care a fost acordat efectiv împrumutul și că, există riscul ca valoarea ratei de schimb dintre moneda națională și cea internațională să cunoască la un moment dat un nivel mai ridicat.
Instanța de judecată nu poate, în soluționarea prezentei spețe, să dispună conversia sumelor datorate de reclamant Băncii din CHF în RON, la un curs valutar egal cu cel existent la data semnării contractului întrucât această operațiune ar contraveni atât prevederilor art. 1.578 Cod civil, cât și spiritului și rațiunii Directivei nr.2014/17.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 201 și urm. Cod procedură civilă, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1.578, art. 1.584 Cod civil, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr.363/2007, art. 23 din Directiva nr. 2014/17.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că în jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii nulității absolute a clauzelor abuzive.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general și nu unul individual, așa cum susține pârâta. De altfel, chiar susținerea pârâtei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor și nu o persoană particulară, strict determinată.
În ședința din data de 26.01.2015, instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.
La data de 2004.2015, terțul I. A., cocontractant în contractul de credit și de garanție nr. NPCG415/_ din data de 26.03.2008, a înregistrat la dosar cerere de intervenție în interes propriu.
În ședința din data de 08.06.2015, instanța a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de intervenienta I. A..
Instanța a încuviințat pentru reclamant și intervenienta în interes propriu, proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă, proba cu înscrisuri și interogatoriul părților adverse.
În ședința din data de 14.09.2015, au fost administrate interogatoriile reclamantului și intervenientei în interes propriu, răspunsurile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamant, în calitate de împrumutat și intervenienta I. A., în calitate de codebitor și garant ipotecar, pe de o parte, iar pârâta pe de altă parte, a intervenit, la data de 26.03.2008, contractul de credit și de garanție nr. NPCG415/_, având ca obiect suma împrumutată de 44.500,00 CHF (franci elvețieni), durata de creditare fiind de 360 de luni.
Conform art. 9.1 din convenția părților, „orice plată efectuată de împrumutat și de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.
Potrivit art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864 (prevederile Codului civil anterior fiind aplicabile în cauză în raport de data încheierii contractului, având în vedere art. 5 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, textul legal consacrând astfel principiul forței obligatorii a convențiilor.
Principiul menționat cunoaște și excepții, printre care se regăsește și revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți în momentul încheierii actului, cunoscută și sub denumirea de „teoria impreviziunii”. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, teoria impreviziunii nu a beneficiat de o reglementare cu caracter general, regăsindu-se în legislație numai aplicații ale acesteia pentru anumite domenii/situații particulare. Se poate însă reține că în sistemul Codului civil de la 1864 această teorie este incidentă în cazul intervenirii unor circumstanțe exterioare contractului și independente de voința părților, în special de ordin economic, cu efecte asupra echilibrului contractual. S-a reținut, de asemenea, în literatura juridică că excepția de la principiul forței obligatorii se aplică în cazul contractului sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă.
Pentru contractul de credit dedus judecății în cauza de față, instanța reține, cu titlu preliminar, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din noul Cod civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convențiilor încheiate după . actului normativ, astfel cum dispune expres art. 107 din Legea nr. 71/2011.
În ceea ce privește aplicarea propriu-zisă a teoriei sus enunțate în baza reglementărilor anterioare, instanța constată că, potrivit contractului de credit încheiat între părți reclamantul și intervenienta în interes propriu au împrumutat suma de 44.500,00 CHF, rambursarea urmând a se face în CHF, în echivalent în lei la data plății, în 360 de rate lunare, prevăzute ca atare în graficul de rambursare, parte din contractul de credit.
Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obțineau veniturile din salariu, cei doi și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.
În acest context, modificarea circumstanțelor invocate de către reclamant – respectiv fluctuația monetară – a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecință, de către debitor, în lipsă de dispoziție contrară.
De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art. 1578 din Codul civil de la 1864 „obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract” (alin. 1). Potrivit alineatului al doilea, „întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.
Prin urmare, instanța reține că executarea obligațiilor reclamantului și intervenientului în interes propriu, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei 9.1 din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 1 din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 dispune că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În raport de dispozițiile legale citate, rezultă că pentru a se constata existența unei clauze este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Clauza este criticată de către reclamant, deoarece prevede că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, iar cursul CHF a crescut în mod considerabil, această creștere având consecințe „destul de grave” asupra capacității reclamantului de a-și îndeplini obligațiile contractuale.
Clauza are următorul conținut: „orice plată efectuată de împrumutat și de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.
Această clauză transpune însă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din Codul civil de la 1864, nefiind întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr.193/2000.
Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru același considerent nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită nici cerința relei-credințe a instituției financiare, nerezultând că aceasta le-a impus reclamanților produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.
Susținerile reclamanților în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluției cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine reține caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite numai pentru acest considerent condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut anterior.
În ce privește pretenția reclamantului și a intervenientului în interes propriu cu privire la adaptarea contractului, în sensul înghețării cursului de schimb și a denominării în moneda națională a plăților, instanța constată că aceștia solicită de fapt ca instanța să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu este permis; raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 Cod civil.
Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința reclamantului și a intervenientului coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.
Prin urmare, instanța reține că cererea reclamantului și a intervenientului în interes propriu, inclusiv capătul accesoriu de restituire a plăților, este neîntemeiată, urmând să o respingă ca atare.
În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul și intervenienta în interes propriu vor suporta cheltuielile provocate pârâtei în legătură cu judecarea prezentei cauze, în cuantum de 3000 lei, reținând totodată că suma totală achitată de aceasta cu titlu de onorariu de avocat, conform extrasului de cont atașat la fila 127, include și sume achitate în avans pentru judecarea unei eventuale căi de atac, conform facturii aflate la fila 126, ceea ce, la acest moment, nu este cazul, fiind exclusiv opțiunea pârâtei, ce nu poate fi opusă părților adverse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea principală formulată reclamantul V. M., CNP_, cu domiciliul în B., ., ., . și cu domiciliul ales la cab. av. C. Tamaru, în București, Calea Victoriei nr. 1-5, ., ., în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank Romania SA, cu sediul în București, ., sector 6, Anchor Plaza, cu sediul ales la S.C.P. D. și Asociații, în București, .. 55, vila nr. 6, sector 1, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta I. A., CNP_, cu domiciliul în B., ., ., . și cu domiciliul ales la cab. av. C. Tamaru, în București, Calea Victoriei nr. 1-5, ., ., ca neîntemeiată.
Obligă reclamantul și intervenienta în interes propriu la plata către pârâtă, în solidar, a sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.09.2015.
Președinte, Grefier,
D. B.-J. B. C.
Red.DBJ/Thred.VM/5ex./2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5283/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 7232/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
