Anulare act. Sentința nr. 741/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 741/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 741/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECTIA CIVILA -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 741
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 29.01.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol pronunțarea asupra cererii având ca obiect anulare act formulată de reclamanții C. N. și C. A. în contradictoriu cu pârâta BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE SA.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22.01.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 29.01.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 la data de 15.07.2014, sub numărul_, reclamanții C. N. și C. A. au solicitat instanței, în contradictoriu cu parata BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE SA, ca prin hotărarea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la pct.8 denumit “Comisioane” și pct.9 denumit “asigurări” din Contractul de credit nr._/05.04.2012 și să fie obligată pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de administrare și a sumelor plătite în contul primei de asigurare de viață, sume ce vor fi actualizate cu rata indicelui de inflație de la data primei plați făcute de reclamanți, respectiv 20.05.2012, și până la data plații efective.
În motivare, reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutată, respectiv co-debitor, calitate dobândită în baza contractului de credit nr._/05.04.2012 încheiat cu pârâta BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE S.A.
Cu privire la cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive, reclamanții au învederat următoarele:
Potrivit art.4 alin (1) și alin (2) din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată și completată, “o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, “o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
De asemenea art.4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000 stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.(1) din Legea nr. 193/2000, modificată și completată, prevede că “orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".
Potrivit art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, “aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuziva dacă întrunește trei condiții:
1)nu a fost negociata direct cu consumatorul;
2)creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe;
3)nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanții au arătat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapropunerilor sau chiar al concesiilor parților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de credit nr._/05.04.2012 încheiat cu B. - GroupeSociete Generale SA de către reclamanți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin (3) din Legea nr. 193/2000, modificată și completată, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanți - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, exista o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu împrumutata din această cauză; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a “alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.
În aceste condiții, reclamanții au solicitat pârâtei să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că petenții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.(2) din Legea nr.193/2000, modificată și completată.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor contractului de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate “speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.) ,iar faptul că împrumutata a acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor, și nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 și nici caracterul abuziv al acestora.
Cu privire la clauzele criticate, reclamanții au învederat următoarele:
Clauza cuprinsă la pct.8 care vizează “comision lunar de administrare a creditului, în valoare de 0,40%” este abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clare, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezuma la “luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Reclamanții au solicitat instanței de judecată să pună în vedere pârâtei să depună la dosar o dovadă din care să rezulte că petenții au avut posibilitatea de a negocia în mod direct vreo clauză a acestui contract.
Perceperea comisionului (reprezentând 0.40% din soldul creditului) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanta să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei.
Reclamanții apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe 0.40% din soldul creditului pentru motive necunoscute de către petenți.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. Mai mult, caracterul echivoc al clauzei face inaplicabil art.4 alin (2) din Directiva nr.93/13/CEE.
Clauza de la pct.9 “Asigurări’" ce vizează costul poliței de asigurare de viață este abuziva.
În realitate, această clauză obliga împrumutata să încheie polița de asigurare de viață, cu o societate agreată de bancă.
Acest din urmă fapt încalcă prevederile art.4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza nu a fost negociata cu consumatorul; fiind un contract standard, preformulat, nu a dat posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei; această clauză a fost prestabilită de comerciant; comerciantul dacă se consideră lezat într-un fel, poate depune probe la dosar prin care să răstoarne această afirmație; clauza nu face obiectul prețului, acesta fiind principalul și dobânda.
Reclamanții au arătat că aspectul sancționat de lege este acela că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele și serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul sau și contrar cerințelor bunei-credințe.
În opinia reclamanților, a pretinde o sumă de bani reprezentând asigurare de viață probabil pentru un fapt ce se va petrece în viilor,, un fapt nesigur, incert cu o societate de asigurări ce este agreată de bancă(și nu numai), nu face altceva decât să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile șl obligațiile părților.
Mai mult decât atât, au arătat reclamanții, din lecturarea drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, se reține că împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii, o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutata, acesteia în urmă fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurări, în realitate agreată de bancă, cu privire la suma de bani împrumutată.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative a băncii, ceea ce rezulta și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implica activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Pe lângă calitatea sa de creditor al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări întregul patrimoniu al debitorului, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care a asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest împrumut.
Societatea bancară a perceput și percepe, într-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata ratei contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă această polița de asigurare de viața să plătește în fiecare lună, începând cu data încheierii contractului și până la finele acestuia, face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile parților să fie unul semnificativ.
Această clauză, împreună cu alte clauze cuprinse în contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților, întrucât înclina și mal mult balanța în defavoarea consumatorului și în favoarea societății bancare, ce are astfel posibilitatea de a-i impune consumatorului, în mod unilateral, o cheltuială ce se adaugă la costul total al creditului, obligându-l să plătească prime de asigurare în cuantumul solicitat de către societatea de asigurări agreată de bancă.
Întrucât crearea dezechilibrului se realizează nu prin efectul clauzei însăși, ci prin concursul acestei clauze cu celelalte clauze contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că se încalcă exigențele bunei-credințe, fiind îndeplinită și această condiție.
Având în vedere aceste argumente precum și faptul că prima de asigurare achitată de către împrumutat societății cu care a încheiat contract de asigurare de viață nu intră în prețul contractului, fiind excluse expres din D., se poate constata caracterul abuziv și al acestei clauze, au apreciat reclamanții.
Prevederea contractuală care stabilește costul poliței de asigurare de viață pentru motive necunoscute de reclamantă este abuzivă.
Față de întrunirea, în cazul comisionului de administrare și a primei de asigurare de viață, a condițiilor plații nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plați - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de administrare și prima de asigurare de viața în vederea stingerii obligațiilor prevăzute la pct.8 și pct.9 din Contractulde credit nr._/05.04.2012 încheiat cu B. - GroupeSociete Generale SA, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat reaua-credință, se solicită obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de administrare și în contul primei de asigurare de viață, sume care vor fi actualizate cu rata indicelui de inflație de la data primei plați făcute de reclamanți, respectiv 20.05.2012, și până la data plații efective.
Cererea reclamanților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, (contractul de credit nr._/05.04.2012) și art.1341 și următoarele, art.1635 și următoarele din Codul Civil, art.992 și urm. Cod Civil, precum și celelalte dispoziții în materie reglementate de Codul Civil.
În dovedirea cererii, reclamanții au anexat în copie contractul de credit nr._/05.04.2012; grafic de rambursare din data de 05.04.2014.
La data de 22.10.2014 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanței să respingă cererea de restituire a sumelor percepute cu titlu de prime de asigurare că fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă;. să respingă cererea privind constatarea nulității clauzelor nr. 8 și 9 din Condițiile Particulare ale Contractului de Credit nr._ din data de 05.04.2012 ca nefondată;. să respingă cererea privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare ca nefondată; în subsidiar față de solicitarea menționată la pct. 1, să respingă cererea privind restituirea sumelor percepute cu titlu de primă de asigurare că nefondată.
În motivare, pârâta a arătat că prin cererea de credit nr._ (Anexa 1) din data de 20.03.2012, reclamanții au solicitat pârâtei acordarea unui credit de nevoi personale în valoare de 29,000.00 RON. La aceeași dată, Banca le-a comunicat reclamanților formularul INFORMAȚII STANDARD LA NIVEL EUROPEAN PRIVIND CREDITUL’PENTRU CONSUMATORI (Anexa 2), care cuprindea totalitate costurilor creditului, precum și un proiect de contract de asigurare. Prin adresa nr._/20.03.2012 (Anexa 3), Banca i-a informat pe reclamanți că cererea de credit a fost preacceptată, sub rezerva consultării Biroului de credit, Centralei de Riscului Bancar și a prezentării documentelor care să certifice declarațiile acestora din cererea de credit.
Ulterior, la data de 05.04.2012, între B., în calitate de împrumutător, dna C. N., în calitate de împrumutat, și dnul C. A., în calitate de co-împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit nr._ (Anexa 4), prin care banca a acordat împrumutatului un credit în valoare de 29,000.00 RON.
În continuare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a băncii cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de primă de asigurare.
În susținerea excepției, pârâta a invocat prevederile art. 36 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acestea este dedus judecății.”
În speță, raportul juridic litigios izvorăște din pretinsa plată nedatorată a sumelor reprezentând primă de asigurare. Subiectele raportului juridic sunt accipiens, cel care a primit plata nedatorată, și solvens, cel care a făcut o plată nedatorată. Pârâta a învederat instanței faptul că nu deține niciuna dintre aceste calități. Dna C. este cea care a făcut pretinsa plată nedatorată, iar asigurătorul, B. - Asigurări de Viață - S.A., este creditorul care a primit pretinsa plată nedatorată. Prin urmare, având în vedere faptul că banca nu este subiect al raportului juridic litigios dedus judecății, pârâta a solicitat respingerea cererii privind restituirea sumelor plătite cu titlu de primă de asigurare că fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la legalitatea comisionului de administrare a creditului, pârâta a arătat că potrivit art. 36 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 (în continuare, „OUG nr. 50/2010”), „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (...) (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va 11 aplicat la soldul curent al creditului.”
În condițiile în care legea reglementează un astfel de comision, a susține că acest comision este nelegal, abuziv, echivalează cu a susține că însăși legea este nelegală sau abuzivă, a arătat pârâta.
Referitor la susținerea potrivit cu care acest comision nu este definit în cuprinsul contractului, pârâta a arătat că scopul pentru care acest comision este perceput rezultă în mod clar din textul art. 36 din OUG nr. 50/2010, respectiv “pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului”, în plus, sensul comisionului rezultă din conținutul contractului, prin care banca s-a obligat să presteze o . servicii având natura de operațiuni de administrare. Pe de altă parte, acest comision era prevăzut în formularul Informații Standard la Nivel European cu Privire la Creditul Pentru Consumatori, pe care reclamanții l-au primit la data de 20.03.2012, cu 15 zile înainte de încheierea contractului de credit, dar aceștia nu au considerat necesar să solicite nicio informație suplimentară cu privire la scopul în care este perceput comisionul.
Serviciile de administrare pe care Banca s-a obligat să le presteze constau în: întreținerea contului de credit în sistemul informatic al băncii, actualizarea lunară a informațiilor (generare grafic de plăți etc.), gestiunea relației cu societățile de asigurare, efectuarea de operațiuni aferente activității de creditare, obligatorii sau realizate periodic (raportări către organisme precum Banca Națională, Biroul de Credit etc.), serviciile de prelevare automată din contul curent (clauza 7.3 din Condițiile Generale ale Contractului de credit) pentru plată, către asigurător, a primelor lunare de asigurare aferente creditului, precum și alte activități legate de administrarea creditului acordat.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în Decizia civilă nr. 288/2012, pronunțată de Secția a IIa civilă în dosarul nr._/221/2009: „comisionul de administrare și de acordare a creditului nu încalcănicio normă de ordine publică”
Valabilitatea acestor clauze este cu atât mai puțin contestabilă după ceea a fost recunoscută în mod expres de către legiuitor. Astfel, în practica judiciară s-a statuat că „Așadar, comisionul de administrare credit este prevăzut de lege, ca o posibilitate a creditorului, de care poate sau nu să uzeze, iar justificarea perceperii acestui comision este arătată chiar de textul de lege menționat anterior (s.n.-RDA) ” (judecătoria Hunedoara - Decizia 1021/2013, pronunțată de Secția civilă în dosarul nr._, nerecurată, nepublicată). La rândul său, Judecătoria Oradea a reținut, prin Decizia civilă nr. 52/2014, pronunțată de Secția civilă în dosarul nr._/271/2013, nepublicată: „instanța constată că nu există vreo normă juridică care să prohibească instituirea comisionului de administrare credit. Dimpotrivă, prin art. 36 din OUG 50/2010, legiuitorul a confirma legalitatea comisionului de administrare.”
În ce privește afirmațiile reclamanților conform cărora comisionul de administrare nu poate fi inclus în prețul contractului, pârâta a menționat, mai întâi, faptul că, în raport cu recunoașterea expresă a valabilității acestui comision de către legiuitor, măsura în care acesta este inclus în prețul contractului este lipsită de relevanță.
Dar, dincolo de acest aspect, legea însăși califică acest comision ca preț al contractului. Astfel, prin art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50/2010, costul total al creditului este definit ca incluzând “toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse dacă încheierea contractului de servicii este obligatorie pentru obținerea creditului însuși sau pentru obținerea acestuia în concordanță cu clauzele și condițiile prezentate.” Mai mult, în conformitate cu art. 3.6 din Condițiile Generale ale Contractului de credit, dobânda anuală efectivă reprezintă costul total ai creditului și include dobânda, comisioanele aferente creditului, asigurări dacă este cazul, acest cost fiind exprimat în procent anual din valoarea sumei acordate.
Așa fiind, susținerile reclamanților sunt vădit neîntemeiate, apreciază pârâta. Deși comisionul de administrare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, nu mai puțin, acesta este perceput pentru efectuarea operațiunilor necesare administrării creditului, astfel încât este evident că acesta face parte din costul creditului. Mai precis, acest comision reprezintă prețul serviciilor necesare executării contractului de credit, În aceste condiții, el ar fi oricum exceptat de la controlul valabilității sale din perspectiva Legea nr. 193 din data de 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, în temeiul art. 4 alin. (6) al acestei legi.
Cu privire la legalitatea clauzei privind asigurarea de viață, pârâta a precizat că încheierea asigurării de viață a fost necesară pentru garantarea recuperării creditului acordat împrumutatului în cazul în care, pe parcursul derulării contractului de credit, ar fi intervenit anumite evenimente (Invaliditate Totală Permanentă din orice cauză, Incapacitate temporară de muncă, șomaj, deces) care ar fi făcut imposibilă rambursarea creditului. Mai mult, având în vedere că, pentru asigurarea rambursării creditului, banca a solicitat numai constituirea unei ipoteci mobiliare asupra conturilor bancare, încheierea contractului de asigurare apare ca indispensabilă acordării creditului.
Societatea de asigurări B. Asigurări de viață S.A. nu le-a fost impusă reclamanților, Banca le-a prezentat reclamanților posibilitatea de a încheia contractul cu aceastăsocietate de asigurare, deoarece aceasta prezenta garanții de solvabilitate și putea asigura, în situația producerii riscului asigurat, plata promptă a despăgubirilor. Totodată, împrumutatul a fost cel care, prin Cererea de asigurare formulată odată cu Cererea de credit, a solicitat B. Asigurări de viață S.A. acceptarea, în calitate de Membru Asigurat, în Asigurarea de Viață de G., încheiată între B.-G. SOCIETE GENERALE și B. Asigurări de Viață.
Pe de altă parte, însuși legiuitorul reglementează posibilitatea ca, împreună cu contractul de credit, să se încheie și polițe de asigurare în vederea garantării restituirii creditului. În acest sens, art. 46 alin. (1) din OUG nr. 50/2010 dispune: ’’Contractul de credit specifică în mod clar și concis următoarele (...) p) garanțiile și asigurările necesare, dacă există”. Art. 7 pct. 4 din același act normativ prevede expres că în costul total al creditului sunt incluse și primele de asigurare. Mai mult, Anexa 2 la OUG nr. 50/2010 (Informații Standard la Nivel European privind Creditul pentru Consumatori), la pct. 3 - Costurile creditului stipulează explicit că, în cadrul informării, se prevede dacă obținerea creditului este “condiționată de încheierea unei asigurări pentru garantarea creditului”.
Așadar, chiar legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acordarea creditului să fie condiționată de încheierea unei polițe de asigurare în vederea garantării sale. Prin urmare, chiar dacă banca le-a solicitat reclamanților încheierea unui contract de asigurare de viață, având în vedere faptul că legea îi oferă această posibilitate, nu se poate reține că o astfel de solicitare ar fi abuzivă.
Reclamanții mai pretind că „Societatea bancară a perceput și percepe, într-un mod de calcul stabilit abinitio, contravaloarea prejudiciului suferit de către această ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator până la sfârșitul perioadei contractuale”.
Pârâta a învederat instanței faptul că sumele plătite cu titlu de primă de asigurare sunt percepute, în realitate, de către asigurătorul B. Asigurări de Viață S.A. în temeiul contractului de asigurare de viață, iar aceste sume reprezintă prețul serviciului prestat de către asigurător.
Cu privire la solicitarea băncii de a constitui această garanție, prin chiar normele BNR, băncile sunt obligate să constituie garanții îndestulătoare în raport cu valoarea creditului acordat, tocmai pentru a asigura o cât mai bună acoperire a riscului de credit. Contrar celor susținute de către reclamanți, prin obligarea împrumutatei la încheierea unei polițe de asigurare pentru garantarea creditului, Banca nu transferă toate riscurile contractului în sarcina împrumutaților. Asigurarea de viață acoperă doar anumite riscuri, respectiv deces, invaliditate totală permanentă, șomaj - riscul provenind din neexecutarea de către reclamanți a obligațiilor rezultate din Contractul de credit reprezentând un risc al băncii care nu este acoperit prin asigurare.
Este deci neîndoielnică necesitatea încheierii unui contract de asigurare care să asigure rambursarea creditului în ipoteza decesului debitorului sau al incapacității totale și permanente rezultate din accident.
Având în vedere toate elementele prezentate în paragrafele anterioare, nu se poate admite existența unui dezechilibru contractual provocat de clauza 9 din Condițiile Particulare ale Contractului de credit, fiind lipsită de orice suport și afirmația reclamanților în sensul că banca nu ar fi fost de bună-credință.
Cu privire la lipsa caracterului abuziv al clauzelor prin prisma legii nr. 193/2000, din lecturarea Legii 193/2000, se poate lesne observa că nu cad sub incidența acesteia clauzele care vizează prețul serviciului, așa cum este clauza privind comisionul de administrare a creditului (1). Chiar dacă această clauză ar putea face obiectul analizei instanței, condițiile cumulative prevăzute de lege pentru calificarea să ca abuzivă nu sunt îndeplinite (2).
l.Clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului vizează prețul serviciului prestat de către pârâtă și, prin urmare, nu cade sub incidența legislației clauzelor abuzive
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil (s.n. - RDA)”.
Explicitând aceste prevederi legale, Secția comercială a înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat, prin Deciziile nr._/2011 și 2451/_, că “aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii 193/2000 (s.n. - RDA)”.
În plus, din considerentele Deciziei nr. 4685 din data de 27.11.2012, pronunțate de către înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că prevederile contractuale “referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul creditului și împreună cu marjă de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației (...)”. Această interpretare a legii se regăsește și în considerentele Deciziei nr. 482 din data de 19.11.2012, pronunțată de către Curtea de Apel București.
Așa fiind, este indubitabil că, în cazul contractului de credit, valoarea comisioanelor intră în sfera noțiunii de “preț al contractului de credit’", de vreme ce acestea reprezintă contraprestația solicitată de către bancă în schimbul serviciilor prestate pentru monitorizarea, înregistrarea și efectuarea de operațiuni cu privire la creditul acordat. Dispozițiile art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50 din 9 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori sunt neechivoce sub acest aspect: “costul total al creditului înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele (...)" (s.n.-RDA).
În plus, clauza privind comisionul de administrare credit este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Astfel, rezultă în mod clar din clauza contestată atât cuantumul comisionului, de 0,40 %, cât și modul în care acesta urmează să fie calculat, respectiv la soldul creditului.
Pe cale de consecință, întrucât este vorba despre o clauză referitoare la prețul contractului și ea este redactată în mod inteligibil, analiza, prin prisma Legii nr. 193/2000, a caracterului pretins abuziv al clauzei care stabilește nivelul comisionului de administrare credit nu este permisă.
Chiar dacă ar fi, ambele, supuse Legii nr. 193/2000, clauzele criticate nu îndeplinesc cerințele legale pentru a fi calificate ca abuzive
Conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
(i.)clauza să nu fi fost negociată direct și
(îi.)să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în
detrimentul consumatorului,
(iii.) contrar cerințelor bunei-credințe.
Reclamanții invocă lipsa caracterului negociat al contractului de credit, susținând că, în speță, contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a le modifica sau înlătura. Totodată, reclamanții mai afirmă nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.
Definitoriu pentru clauza care nu este negociată direct cu consumatorul este stabilirea “fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei” (art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000).
Or, în primul rând, încheierea contractului de credit a fost precedată de următoarele etape:
•formularea, de către reclamantă,a cererii de credit (20.03.2012);
•furnizarea, de către bancă, a formularului informații standard la nivel european privind contractul de credit cu consumatorii;
•analizarea, de către reclamanți,a informațiilor oferite de către bancă;
•particularizarea condițiilor decreditare selectate de către împrumutatîncadrul Condițiilor Particulare (05.04.2012).
Astfel, raportat la momentul formulării cererii de creditare (20.03.2012) și la data la care a fost încheiat Contractul de credit (05.04.2012), se observă că reclamanții au avut la dispoziție 15 zile pentru a analiza condițiile contractului de credit, a cere explicații și lămuriri cu privire la acestea, precum și pentru a formula o contraofertă. Prin urmare, pe baza tuturor informațiilor și a documentelor primite, reclamanții au avut posibilitatea de a analiza proiectul contractului de credit și de a propune modificări.
În al doilea rând, reclamanții nu au formulat nicio cerere de modificare sau negociere a clauzelor contestate. Or, orice negociere are drept premisă existența unui dezacord pe care părțile, dorind să încheie actul juridic, apreciază că îl pot remedia prin oferirea unei soluții alternative. în consecință, nu se poate reține caracterul nenegociat al clauzelor contestate din moment ce reclamanții nu au formulat nicio cerere de negociere sau modificare a proiectului de contract.
În al treilea rând, acest credit a avut ca obiect reeșalonarea unei alte facilități de creditare acordată de către Bancă împrumutatului, la solicitarea acestuia, fiind astfel evident că noile condiții de creditare au fost negociate.
În concluzie, atât timp cât reclamanții nu au solicitat negocierea ofertei cu banca, nu au formulat o contraofertă și nu au solicitat lămuriri și explicații, nici în perioada precontractuală de 15 zile și nici pe parcursul derulării contractului, aceștia nu pot invoca caracterul nenegociat al contractului de credit.
În acord cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care aceasta depinde. Necesitatea analizei ansamblului clauzelor contractului a fost confirmată și prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-472/1 1Banif Plus Bank ZRT c. C. Csipai, ViktoriaCsipai, din data de 21.02.2013).
Pentru a putea ajunge la concluzia existenței unui echilibru, respectiv dezechilibru, trebuie puse în balanță drepturile și obligațiile părților rezultate din contractul de credit.
Reclamanții puteau stabili valoarea comisionului de administrare pe baza formularului Informații Standard la Nivel European care indica expres: durata contractului - 120 luni, valoarea primei plăți - 493 RON, numărul de plăți - 120, frecvența plăților - lunar, valoarea pe care trebuie să o restituie_ RON, valoarea comisionului de administrare - 0,40% din soldul creditului, valoarea primei de asigurare 0.8700 % din soldul lunar al creditului, precum și rata dobânzii - 8%, fixă.
În al doilea rând, valoarea costurilor contractului de credit este prevăzută în Condițiile speciale ale Contractului de credit și detaliată în înscrisul Grafic Costuri Totale, înscris care a fost acceptat fără nicio obiecțiune de către reclamanți și respectat de către aceștia pe o perioadă de mai mult de doi ani. În cuprinsul Contractului de credit, nu există nicio mențiune cu privire la comisionul de risc la care fac referire reclamanții în cererea introductivă (pag. 3, ultimul paragraf).
Cu privire la clauza privind obligația de a încheia un contract de asigurare, reclamanții susțin că aceasta este nulă pentru că:
(i)prin această clauză, banca transferă toate riscurile în sarcina reclamanților,
(ii)banca percepe, de la momentul încheierii contractului, contravaloarea unui prejudiciu, fară a restitui aceste sume în ipoteza în care debitorii își îndeplinesc obligațiile, acțiune care duce la îmbogățirea fără justă cauză a băncii și
(iii) prima de asigurare nu intră în calculul D..
Contrar celor afirmate de către reclamanți, clauza privind asigurarea de viață nu transferă toate riscurile contractului de credit în sarcina acestora. Având în vedere faptul că în contract este prevăzută o dobândă fixă, riscul monetar se află în sarcina băncii, devalorizarea monedei în care a fost acordat creditul conducând la o diminuare a valorii sumei restituite către bancă. Totodată, pârâta a subliniat încă o dată faptul că asigurarea de viață nu acoperă riscul neexecutării contractului din alte cauze distincte de cele acoperite de asigurare, astfel încât și acest risc este suportat de către bancă, cu atât mai mult cu cât nu există o altă garanție.
Referitor la cel de-al doilea argument invocat de către reclamanți, prima de asigurare achitată de către împrumutat este percepută de către societatea de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare. Sumele plătite cu titlu de primă de asigurare nu sunt încasate de către bancă pentru acoperirea unui prejudiciu viitor și incert, ci de către societatea de asigurare care s-a obligat ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească beneficiarului asigurării indemnizația prevăzută în contract, aceste sume reprezentând costul serviciului prestat de către asigurător. Mai mult, chiar reclamanții recunosc, în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că prima de asigurare este achitată asigurătorului.
În ceea ce privește includerea primei de asigurare în calculul dobânzii anuale efective („D. ”), contrar susținerilor reclamanților, pârâta a arătat că prima de asigurare este cuprinsă în acest calcul. Astfel, potrivit art. 3.6 din Condițiile Generale ale Contractului de credit, „Dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D., reprezintă costul total al creditului incluzând dobânda, comisioanele aferente creditului, asigurări dacă este cazul, exprimat în procentul anual din valoarea sumei acordate.” . Totodată, în formularul Informații Standard la Nivel European privind Creditul pentru Consumatori, banca a indicat expres valoarea pe care trebuia să o achite debitoarea, valoare care cuprinde inclusiv primele de asigurare.
Prin urmare, pentru toate motivele invocate mai sus, pârâta consideră că nici condiția existenței unui dezechilibru semnificativ nu este îndeplinită în cauză.
În speță, pârâta arată că reclamanții nu au administrat nici un mijloc de probă pentru a dovedi pretinsa rea- credință a pârâtei. Dimpotrivă, B. a consolidat prezumția de bună-credință a sa, arătând instanței de judecată că a oferit reclamanților toate informațiile necesare pentru luarea unei decizii cu privire la încheierea contractului de credit, indicându-le costurile totale propuse ale creditului cu 15 zile înainte de încheierea contractului de credit.
Buna-credință a pârâtei este incontestabilă prin raportare la criteriul de apreciere consacrat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-415/1 1, Mohamed Aziz c. Caixad’Estalvis de Catalunya, decizie din data de 14.03.2013). Instanța europeană a statuat că, pentru a ști dacă dezechilibrul contractual este creat în contradicție cu cerința bunei-credințe, trebuie verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauză în discuție.
În cauză, este evident că parata se putea aștepta ca reclamanții să accepte clauzele Contractului de credit, de vreme ce, pentru garantarea creditului, banca a solicitat doar constituirea unei ipoteci mobiliare asupra conturilor bancare, iar comisionul de administrare reprezintă costul operațiunilor necesare executării contractului de credit.
În concluzie, niciuna dintre cele trei condiții care trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru calificarea unei clauze ca abuzivă nu este îndeplinită în cauză. Clauzele criticate de către reclamanți sunt valabile și, pe cale de consecință, atât cererea de anulare a acestora, cât și cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul lor sunt nefondate.
În drept, pârâta a invocat: art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1), (2), (6) din Legea nr. 193/2000; art. 7 pct. 4, art. 36, art. 46 alin. (1), din Ordonanța de urgență nr. 50/2010.
În susținerea cererii, pârâta a depus următoarele înscrisuri:
1. Anexa 1 - Cererea de Credit nr._ din data de 20.03.2012;
2. Anexa 2 - FORMULARUL INFORMAȚII STANDARD LA NIVEL EUROPEAN CU PRIVIRE EA CREDITUL PENTRU CONSUMATORI;
3. Anexa 3 - Adresa nr._ din data de 20.03.2012;
4.Anexa 4 - Contractul de credit nr._ - Condiții Speciale, Condiții Particulare, Grafic Costuri Totale.
La data de 13.11.2014 reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a băncii cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de primă de asigurare, având în vedere că asigurarea de viață este atașată creditului acordat de reclamantă, iar plata sumelor cu titlu de asigurare se face în baza contractului de credit încheiat între părți, astfel cum rezultă din pct. 9 lit. b a convenției de credit. De asemenea, potrivit anexei 1 reprezentând cerere de credit, depusă de pârâtă, rezultă că aceasta a fost desemnată ca beneficiar al asigurării individuale, astfel după cum rezultă și din anexa 3, pag.3. – proiecția contractului de asigurare.
În plus, reclamanții au arătat că pârâta este o bancă ce oferă servicii complete, inclusiv de asigurare.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de parată, instanța reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că sumele reprezentând prime de asigurare sunt incluse, astfel cum rezultă din graficul de rambursare, în ratele de credit datorate de către reclamanți, rate care au fost și sunt percepute de către bancă, și nu de către societatea de asigurări. Așadar, parata are calitate procesuală pasivă întrucât primele de asigurare au fost încasate de către aceasta, iar față de această împrejurare și de temeiul de drept al cererii reclamanților (plata nedatorată) nu are nicio relevanță faptul că parata a plătit la rândul său primele încasate către societatea de asigurare.
Pe fondul cererii, analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
La data de 05.04.2012 între pârâta BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE SA, în calitate de creditor și C. N., în calitate de împrumutat, și C. A., în calitate de co-împrumutat, s-a încheiat contractul de credit nr._, prin care pârâta a acordat reclamanților un credit de nevoi personale în valoare de 29,000.00 RON, pentru o perioada de 120 de luni, începând cu data de 5.04.2012 . Prin acest contract s-a stabilit în sarcina împrumutatului un comision de administrare lunar de 0,40% din soldul creditului (art. 8 ). De asemenea, în art. 9 din contract s-a prevăzut că împrumutatul va încheia o poliță de asigurare de viață pe toată perioada de creditare, respectiv asigurarea de viață G. –B.-Asigurări de viață SA. S-a stipulat totodată că primele de asigurare se plătesc de către împrumutat (și se debitează automat de către bancă din contul curent) lunar, la aceeași dată cu ratele de credit, pană la rambursarea integrală a creditului .
Clauzele mai sus arătate sunt contestate prin cererea de față.
În vederea soluționării cauzei, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.
În ceea ce privește susținerile privind lipsa negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța reține că în cazul contractului de credit încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele au fost preformulate de către societatea pârâtă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Instanța reține însă că pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanți nu este suficient a se constata caracterul preformulat al contractului, ci este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante (art. 4 al. 1 din Legea 193/2000).
În speță, se reține că a fost respectată obligația de informare stabilită de OUG 50/2010 în sarcina pârâtei, având în vedere că din înscrisurile atașate la filele 78-80 din dosar rezultă că pârâta a furnizat reclamantei, anterior încheierii contractului, respectiv la data de 20.03.2012, informațiile necesare care să îi permită acesteia să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit, prin intermediul formularului "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori". Or, conform art. 11 al 4 din OUG 50/2010 în cazul în care creditorul a furnizat formularul "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori", prevăzut în anexa nr. 2, se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de respectivul articol și la art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, republicată, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, prin intermediul formularului mai sus menționat reclamanții au luat cunoștință de comisionul de administrare credit, precum și de faptul că obținerea creditului era condiționată de încheierea unei asigurări de viață anterior încheierii contractului, având posibilitatea de a refuza încheierea acestuia dacă erau nemulțumiți de condițiile menționate în oferta de credit acordată.
Văzând totodată că reclamanții, până la semnarea contractului, nu au făcut dovada faptului că au solicitat în vreun fel băncii modificarea vreunei clauze contractuale (aspect recunoscut de altfel și prin răspunsurile date la întrebarea nr. 6 din interogatoriu), instanța apreciază că în speță prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale, instituită de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată. Atâta vreme cât unitatea bancară a fost cea care a emis oferta de creditare, în anumiți termeni contractuali, dând posibilitatea împrumutatului să o analizeze 15 zile pentru a lua o hotărâre în cunoștință de cauză, iar semnarea contractului s-a realizat în condițiile ofertei astfel emise, se apreciază că respectiva convenție s-a încheiat având la bază acordul de voințe concordant al părților în ceea ce privește toți termenii contractuali cuprinși în ofertă și acceptați de beneficiarul ofertei. În condițiile concrete de încheiere a contractului, instanța apreciază că singurii care ar fi putut declanșa o procedură de negociere a clauzelor contractuale, în măsura în care ar fi apreciat că cele cuprinse în ofertă nu servesc intereselor lor, ar fi fost împrumutații, ca beneficiari ai ofertei.
Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Instanța reține că prevederile contractuale privind comisionul de administrare se referă la elemente componente ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa aceste clauze sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, acestea nu ar putea fi supuse controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație din partea comerciantului), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care creditoarea le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia au fost convenite prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționate în mod distinct în contract, sub aspectul cuantumului, cât și a faptului că se percepe lunar. Instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operațiunile de administrare a contului,ci dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.
În privința comisionului de administrare, dar și a clauzelor privind asigurarea, instanța mai reține că în speță este incidentă OUG 50/2010, iar acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare, precum și încheierea de contracte de asigurare în vederea garantării creditului. Astfel, art. 36 din actul normativ menționat prevede că “ pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor (al.1 ). Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului (al. 3) .
Și posibilitatea băncii de a condiționa obținerea creditului de încheierea unui contract de asigurare este reglementată de actul normativ anterior menționat. Art. 7 pct 4 definește costul total al creditului pentru consumatori ca reprezentand toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse daca incheierea contractului de servicii este obligatorie pentru obtinerea creditului insusi sau pentru obtinerea acestuia in concordanta cu clauzele si conditiile prezentate. De asemenea, conform anexei 2 a OUG 50/2010 banca are obligația de a comunica consumatorului, printre altele, dacă obținerea creditului este condiționată sau nu de încheierea unei asigurări pentru garantarea creditului.
Toate prevederile legale mai sus arătate întăresc concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea 193/2000, și aceste clauze (privind comisionul de administrare și condiționarea creditului de încheierea unui contract de asigurare) printre cele care prezintă caracter abuziv.
În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 9 din contract, mai trebuie precizat că această clauză este de natură să acopere riscul contractului (deces, invaliditate, șomaj), instanța apreciind că, în condițiile în care singura garanție constituită era cea mobiliară asupra conturilor bancare, se impunea suplimentarea acestei garanții. În aceste condiții, și ținând cont și de faptul că prevederea de la art. 9 poate funcționa și în favoarea reclamanților, în sensul că aceștia ar beneficia de plata ratelor de credit efectuată de către societatea de asigurare, în cazul în care ar fi în imposibilitate să-și mai aducă la îndeplinire obligațiile contractuale (șomaj, invaliditate), instanța constată că prin această clauză nu se ajunge la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și prin urmare nu este întemeiată susținerea privind caracterul abuziv al clauzei.
Referitor la susținerea reclamanților în sensul că li s-a impus încheierea contractului de asigurare cu o anumită societate, se reține netemeinicia acesteia, avand în vedere că prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriu reclamanții au recunoscut faptul că nu au solicitat încheierea contractului de asigurare cu un alt asigurător.
Pentru motivele mai sus expuse, instanța reține că art. 8 și 9 din contract, care prevăd perceperea comisionului de administrare și încheierea unui contract de asigurare, nu sunt abuzive, astfel că va respinge, pentru acest motiv, capătul de cerere privind constatarea nulității acestor clauze.
În ceea ce privește celelalte capete de cerere, instanța reține că, potrivit art. 30 alin. 4 Cod procedură civilă, cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.
Având în vedere că cererea de constatare a nulității prevederilor art. 8 și 9 va fi respinsă de către instanță, aceeași soluție urmează a fi pronunțată și în ceea ce privește capetele de cerere accesorii privind restituirea comisionului de administrare și a primelor de asigurare, actualizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Respinge cererea formulată de reclamanții C. N., CNP_, cu domiciliul în București, Drumul Taberei nr. 966, ., at.8, ., și C. A., CNP_, cu domiciliul în București, Drumul Taberei nr. 966, ., at.8, ., ambii cu domiciliul ales în București, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE SA, cu sediul în București, cu sediul în București, .. 1,-7, sector 1, ca neîntemeiată.
Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29.01.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
RED.AG/Thred.AJ/5 ex/9.02.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 729/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 740/2015.... → |
|---|
