Anulare act. Sentința nr. 815/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 815/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 815/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 815
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 02.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE T. I. L.
GREFIER T. C.-I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta S. M. și pe pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA, pârât C. E. BANK (ROMÂNIA) SA
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 26.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 02.02.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, la data de 01.08.2014, sub nr._, reclamanta Ș. M., în contradictoriu cu pârâtele: C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul in București, C. E. BANK NV, cu sediul in Olanda și C. E. BANK (ROMANIA) SA cu sediul în București,a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea absoluta a clauzelor 5.1 lit. b) si c), din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanție nr._ din 01.02.2008; pârâtele să fie obligate la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare si de administrare lunar din momentul încheierii contractului si pana la momentul achitării integrale a debitului si la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate si pana la achitarea debitului de către parate ( valoarea capătului 1 de cerere este de 5609 CHF (_ lei), aceasta suma fiind obținuta prin adunarea valorii comisionului de acordare 1038 CHF (3797 lei), cu valoarea sumelor plătite ca si comision de administrare de la data semnării contractului -4571 CHF (16722lei), conform înscrisurilor atașate); pârâtele să fie obligate la plata cheltuielilor de judecata efectuate în cauză.
În fapt, reclamanta a arătat că, a avut calitatea de împrumutata, dobândita in baza Contractul de facilitate de credit si de garanție nr._ din 01.02.2008.
Reclamanta a mai arătat că acest contract (în continuare Contractul) are caracterul unui contract standard preformulat în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.
În ceea ce privește clauzele criticate, reclamanta a indicat clauza 5.1 lit. b) din condițiile speciale ale Contractului care vizează comisionul de acordare și clauza 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a” pe care le apreciază ca fiind clauze abuzive, deoarece aceste dispoziții convenționale nu sunt clar și neechivoc exprimate, iar simpla menționare a valorii acestui comision nu demonstrează că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia. Comisionul nu a fost negociat între părți, iar perceperea acestuia creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În plus, arată reclamanta faptul că comisionul de acordare era interzis expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999.
Reclamanta a arătat că aceste comisioane nu pot fi incluse în prețul contractului, deoarece denumirea acestor comisioane și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. Mai mult, caracterul echivoc al clauzei face inaplicabil art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare si de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de an 5. 1 lit. b) și c) din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat si reaua credință, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plați.
În drept, reclamanta a indicat dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 (art. 274 din Vechiul Cod de Procedura Civila) din Noul Cod de Procedură Civilă.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, Art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) si următoarele, art. 1635 si următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) si următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 (art. 274 din Vechiul Cod de Procedura Civila) din Noul Cod de Procedura Civila.
În susținere, a solicitat proba cu înscrisuri pentru toate capetele din cerere, pe care le-a anexat cererii și judecarea cauzei în lipsa sa.
Privind cheltuielile de judecată, reclamanta a solicitat obligarea paratelor la plata acestora către ea, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni si a căderii in pretenții conform art. 453 din NCPC..
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) si următoarele, art. 1635 si următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) si următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 din Noul Cod de Procedura Civila.
În susținere, a solicitat proba cu înscrisuri pentru toate capetele de cerere, pe care le-a anexat cererii (f.8- 47) și a solicitat judecarea cauzei si în lipsa sa.
La data de 08 octombrie 2014, pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV, Ipotecar IFN SA și C. E. Bank (Romania), au formulat întâmpinare la cererea de chemare in judecata, prin care au solicitat admiterea excepție lipsei calității procesuale pasive a C. Ipotecar IFN SA si a C. E., Bank NV ca efect al cesiunii intervenite și pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata precum si obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecata in temeiul art. 451 C.proc.civ.
În fapt, pârâtele au arătat că, în data de 01.02.2008 reclamanta a încheiat cu instituția de credit, C. E. Ipotecar IFN SA, Contractul de Facilitate de C. si de Garanție nr._. Prin acest contract reclamanților le-a fost pusa la dispoziție suma de 51.900 CHF.
Cu privire la calitatea procesuala pasiva pârâtele au solicitat să se observe că, in cauza, au operat doua cesiuni subsecvente, respectiv către C. E. Bank NV, aspect adus la cunoștința reclamantei si care rezulta din borderoul de transmitere, anexa a notificării din 08.04.2009 si ulterior către C. E. (Romania) SA, astfel cum reiese din notificarea transmisa reclamantului in data de 12.12.2011. Astfel, cu atât mai mult având in vedere ca cesiunea a avut loc înainte de investirea instanței cu prezenta acțiune apare clar ca singura entitatea care are legitimare procesuala în prezenta cauza este C. E. Bank (Romania) SA.
În ceea ce privesc apărările de fond, pârâtele au arătat că, clauzele în discuție (clauzele referitoare la comisionul de acordare și administrare) nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, deoarece prețul unui serviciu, așa cum sunt comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar interpretarea contrară contravine dreptului comunitar. Pârâta apreciază că în această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai dar al directivei, care instituie obligația ca clauzele privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, costul total al creditului este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alte de costuri pe care trebuie șl le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditori. Prin urmare, clauzele referitoare la comisioane, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului.
În plus, a arătat pârâta că redactarea clauzelor din Contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze dar și inteligibil exprimate.
În subsidiar, pârâta a arătat că aceste clauze supuse analizei de către reclamant nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. În ceea ce privește lipsa caracterului negociat, pârâta a arătat că faptul că o clauză contractuală nu a fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă, deoarece orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului, iar în măsura în care nu este de acord cu prețul acestui contract este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să contracteze cu o altă persoană.
În plus, pârâta a arătat că este îndeplinită condiția bunei-credințe, deoarece persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane în cunoștință de cauză, iar opțiunea sa a fost liber exprimată, banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere. Prin urmare, părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă, iar perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
În ceea ce privește echilibrului contractual dintre părți, pârâta arată că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, iar în cauza de față o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către reclamanți ținând cont de împrejurarea că acesta au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză.
În susținere, au solicitat proba cu înscrisuri, pe carte le-au anexat cererii.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamantă, în calitate de împrumutat, și pârâta C. E. Ipotecar IFN, în calitate de creditor, a intervenit contractul de facilitate credit și de garanție nr._/01.02.2008, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar, pentru achiziția unui imobil, în sumă de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 245 de luni calculată de la data primei trageri din credit.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Analizând clauzele contractului, se poate observa că întregul conținut al acestuia este format din stipulații stabilite în prealabil de către bancă pentru a fi utilizate în mod general și repetat. Negocierea contractului presupune posibilitatea ca părțile să stabilească existența și conținutul clauzelor contractuale de comun acord, iar potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 teza finală, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Instanța constată că pârâtele nu au putut face dovada faptului că acest contract ce face obiectul prezentei cauze a fost negociat de către părți. Simplul fapt că reclamanta a avut la cunoștință oferta băncii nu înseamnă faptul că aceasta a putut să negocieze cu pârâtele conținutul contractului. Prin urmare, instanța constată că produce în continuare efecte prezumția potrivit căreia contractul dintre părți nu a avut un caracter negociat.
Spre deosebire de contractul de împrumut astfel cum este el reglementat de codul civil, contractul de credit acordat de către o bancă reprezintă o operațiune complexă ce presupune un ansamblu de servicii din partea băncii în vederea asigurării cadrului necesar pentru a pune la dispoziție împrumutatului, dintr-o dată o sumă ridicată de bani, pe care acesta să o poată returna, în rate lunare pe o perioadă lungă de timp. În vederea realizării acestei operațiuni, în plus față de dobândă, care reprezintă costul pe care îl plătește împrumutatul pentru lipsa de folosință a banilor suferită de bancă, aceasta din urmă înregistrează și alte costuri în vederea asigurării creditului și a modului de desfășurare a contractului de credit pe perioada de rambursare acordată. Prin urmare, pct. V din contract ce are ca obiect comisioanele și costurile creditului privește prețul serviciilor oferite de bancă de la momentul acordării creditului și până la momentul la care acesta se plătește integral de către consumator. Altfel spus, analizând stipulațiile din contractul încheiat între părți, instanța constată că în noțiunea de preț al contractului de credit intră dobânda, comisioanele și costurile contractului în cauză. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța constată că acestea sunt clauze privite de către pârâte ca fiind esențiale și intrând în prestațiile caracteristice contractului de credit. Acest aspect reiese, de altfel, și din legislația națională și europeană privind contractele de credit, de unde rezultă în mod neechivoc faptul că, pe lângă dobândă, banca este îndreptățită să perceapă diferite comisoane și costuri pentru serviciile sale ce sunt cuprinse în mod inerent în acest tip de contract.
Potrivit art. 5. 1 lit. b) din contractul de credit printre comisioanele și costurile aferente creditului este stipulat „comisionul de acordare de 1038 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, iar potrivit art. 5.1 lit. c) din contractul de credit este stipulat „comisionul de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeași lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Așa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispozițiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.
Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C‑484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.
De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C‑26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Având în vedere această jurisprudență a Curții rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar și previzibil și care (ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiții trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv redactarea în mod clar și previzibil a clauzelor, instanța reține că înțelesul acestei cerințe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curții, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Așa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar și să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.
De asemenea, instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b) și lit. c) din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 1038 CHF, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totală a Creditului și se plătește integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, de la momentul semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 1038 CHF care devine scadentă la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Cu privire la clauza care stabilește comisionul de administrare instanța constată că, într-adevăr, din cuprinsul contractului rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% fără a se preciza însă din ce se calculează acest procent. Instanța reține, însă, că din această dispoziție coroborată cu graficul de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată.
Mai mult, instanța constată faptul că, în etapa precontractuală, reclamanta nu a făcut alte demersuri în vederea identificării celei mai bune oferte de pe piață și nu a fost interesată de identificarea unei soluții de creditare potențial mai bună decât cea oferită de pârâtă. Prin urmare, rezultă că a fost mulțumită de condițiile de creditare ale pârâtei.
În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei, deoarece, deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, în concret, aceste verificări.
Cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că și în acest caz există o contraprestație din partea pârâtei, respectiv operațiunile de administrare a contului de credit. Deși OUG 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, instanța reține, ca și argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva 93/13/CEE, deoarece OUG 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.
În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare și al comisionului de administrare (art. 5. 1 lit. b și lit. c din contract) criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă. Pe cale de consecință, instanța va respinge capătul de cerere principal ca neîntemeiat.
Având în vedere că instanța nu va constata nulitatea clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, va respinge și solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu acest titlu ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța reține că, potrivit art. 453 alin. 1 C.p.c. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească cheltuielile de judecată. Din factura . nr. 14-539/30.09.2014 și extrasul de cont depus de către pârâte, instanța reține că acestea din urmă au achitat suma de 6569,82 lei cu titlu de onorariu avocat aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare în fața primei instanțe.
Potrivit art. 451 alin. 2 C.p.c. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat. Având în vedere aceste dispoziții, instanța va reduce onorariul avocațial al reprezentantului pârâtei la suma de 4.500 lei, deoarece în raport de munca depusă, complexitatea cauzei (aspect evidențiat și de repetitivitatea cererilor având un obiect similar în care s-au formulat apărări de către aceeași reprezentanți cu un conținut similar sau identic, după caz) și durata procesului suma de 6569,82 lei este disproporționată. Pentru considerentele expuse mai sus, instanța va obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanta S. M. (CNP_), cu domiciliul in București, .. 2, ., ., Sector 4, cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedura la avocat A. C. in București, Șoseaua Fundeni, nr. 74, etaj 3, Biroul 1, Sector 2, în contradictoriu cu pârâtele: C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul in ., Anchor Piaza - Coip C, ., București, J40/_/2004, C.U.I._, C. E. BANK NV, cu sediul in Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA cu sediul in ., Anchor Piaza - Coip C, ., București, J40/_/2004, C.U.I._ și C. E. BANK (ROMANIA) SA cu sediul în București, ., Clădirea Anchor Piaza, sector 6, J40/_/1993 C. U. I._, ca neîntemeiată.
Reduce onorariul apărătorului pârâtelor la suma de 4.500 lei.
Obligă reclamanta la plata către pârâte a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 6, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 818/2015.... → |
|---|
